De-ai noștri! – Nicolae Bratu – Univers poetic (3)


Rondel optimist

Astăzi renasc cu soarele odată,
Speranţă, disperare… cale sinuoasă…
Dar calea nu-i pustie, e umblată
De fel şi fel… e lină sau spinoasă;

Din când în când îmi spun ,,A fost odată…”
Şi nu mai sper că viaţa poate fi frumoasă…
Astăzi renasc cu soarele odată,
Speranţă, disperare… cale sinuoasă…

Un amănunt îmi face inima să bată:
Un gând frumos, o faptă virtuoasă;
Dar toate bune trec şi-atunci pe dată
Mă regăsesc pe calea sinuoasă…
Astăzi renasc cu soarele odată.

Iubire sau amor?

Amor? Iubire? Totu-i relativ…
Nu întreba unde găseşti virtute;
Căci în amor ,,gândesti” cantitativ,
Iar în iubire-i fals şi servitute.

Se miră toţi şi mă iau drept naiv:
De ce mă-ntreb de-s firile corupte?
Amor? Iubire? Totu-i relativ…

Nu întrebă unde găseşti virtute.
Amoru-i calp, chiar şi pe portativ,
Iubirea – supraestimată, pusă-n loc de frunte;
Ne mai rămâne, doar, să primim pozitiv
Orice ne dă viaţa, vrute sau nevrute;
Amor? Iubire? Totu-i relativ…

Rondel-eseu

Se-ntunecã acum în mine
Şi-mi caut calea bâjbâind;
Încerc sã o gãsesc în rime,
Dar mă trezesc filosofând.

Să sper, să strig când noaptea vine
Sau să mă uit la cer cu jind?
Se-ntunecã acum în mine
Şi-mi caut calea bâjbâind.

Îmi spun cã mult nu va mai ţine:
Lumina va veni trãind
Copilãrii de soare pline
Spre care toţi poetii tind;
Se-ntunecã acum în mine.

Fantasme

Vorbeşte-mi! Vorbeşte-mi acum!
Spune-mi deschis tot ce-ţi trece prin minte
Arată-ţi aici vorbirea cuminte
Sau strigă, arată-te fără-de-minte!
Scoate din suflet şi ură şi vină
Şi vină-n deşertul de oseminte
Să vorbim… să vorbim de eroi şi morminte
Ascunşi în cuvinte, în necuvinte…
Mă minte, te rog, mă minte!
Ascultă ruga-fără-cuvinte
Ce urcă în vine ca lava fierbinte.
În rime să pierdem controlul, în minte
Având fantasmele dragi ce-şi doresc să ne-alinte
Cu sevă de dor şi aduceri-aminte…

Iubirea e un joc de tenis

Iubirea e un joc de tenis:
Chiar dacă ai tu prima minge,
Să nu te crezi deja Adonis,
Ai grijă, încă te poţi frige!

Spre un final de set încins,
Când scorul e în echilibru,
Un avantaj te ţine-ntins
Şi-l pierzi când eşti atât de sigur…

În setul doi, ajunşi la tiebreak,
Când tensiunea e la maxim,
Te-ntrebi cine-a călcat pe bec
Şi aţi ajuns în setul ultim,

Şi-n aer sunt gesturi şi vorbe
Zburând ca mingile pe zgură…
Dar nu-i arbitru să-i ceri probe
Şi-atunci mai bine… taci din gură…

Iubirea e un joc de tenis
În care, culmea, cel ce-nvinge
E, clar, considerat învins…
Şi el va râde sau…va plânge?

Către Omar Khayyam

La hanul vechi, uitat de lume
Cu un pocal de vin in faţă
Şi-un bidiviu pur-sânge-n spume
Legat de gard, plin de povaţă

Stă nobilul harap Omar
Gustând din vin şi din Amor
Şi de nimic având habar:
Atât… doar Ea… vin negru-ntr-ulcior…

Căci ce-i mai bun în lumea-n care
Ne naştem doar spre a muri
Decât iubirea… şi-o licoare
Şi versuri spre-a le nemuri…

sunt un simplu grăjdar

sunt un simplu grăjdar
dimineața dau drumul turmelor de iepe sirepe
să alerge pe calea lactee
până la locul de păşune și de adăpat
şi mereu le pierd în lanul bogat
şi gustos din jurul
planetei albastre
pierd puii de găina ce zboară deja către alte planete cu
aripi de gând
am încercat să hrănesc un cal prăpădit
cu jăratec să-l ducă pe tata în styx
dar tata, ca un adevărat erou, și-a găsit inorogul
un cal bălan ce l-a purtat adesea
în copilărie spre zări albastre
acum l-a dus la trap spre Câmpiile Elizee
cum spuneam, sunt un biet grăjdar, nu un dalb harap
și, tată, mă iartă, nu știu să aleg caii spre loc de odihnă….

Din prea multă iubire

Din prea multă iubire
Dumnezeu a făcut să apară
Un punct de lumină
În întunericul profund
Astfel a apărut lumea.
Din răsfăţ,
Din prea multă iubire,
Lumea s-a extins
Nemărginit
Tinzând către
Nemărginirea iubirii divine.
Din prea multă iubire
Oamenii îl uită pe Creator,
Îl înfruntă,
Odată, chiar, i-au răstignit
Lui Dumnezeu Fiul;
Şi-au zis, probabil, să facă
Ceva memorabil,
Un gest de iubire
Pe măsura nemărginirii
Şi a nemărginitei iubiri
A lui Dumnezeu,
Un gest de mulţumire
Către Creatorul lor
Şi cum altfel decât să-I răstigneşti Fiul?
Căci poate spune cineva
Care sunt limitele Universului
Sau ale iubirii?
Oamenii l-ar răstigni din nou
Dacă s-ar ivi ocazia
Doar pentru a se bucura
De măreţia învierii şi
Din prea multă iubire…

Poemul morţii bunelor maniere

Se duse bunul simţ de râpă
Azi doar pedanţii-l pomenesc –
La tineri nu-i nici cât o cârpă –
Scholari prin bucve-l prohodesc

Şi toată lumea strigă:
,,Nu-s Repere în societate!”
Dar oare cine-n gând şi-a pus S
ă pună ordine-n cetate,
Să crească minţi şi inimi brave,
Ştacheta să o ţină sus…
Sunt, oare, întrebări prea grave?

Emoţii de toamnă

E toamnă, sufletu-i albastru
Şi frunzele – atât de ruginii! –
Bătute nemilos de vântul aspru,
Rătăcitor pe-ntinsele câmpii.

Te simţi pustiu, natura-i pustiită
Şi te trezeşti în camera bunicii,
Cu focul pâlpâind alene-n plită,
Fusul torcând… ah, simplele delicii!

*
Toamna nu există.
Nu, toamna nu există!
Nu există emoţia unui (nou) început
în viaţa fiecărui copil,
nu există starea aceea de lipsă vlagă,
de nevroză, de melancolie în faţa unui peisaj ruginiu,
în faţa unei podgorii dezgolite de frunze,
dar atât de mulţumită de sine, căci poartă încântare
si exuberanţă în fiecare bob.
Cu atât mai puţin există zilele în care
ne refugiam în odaia bunicii,
afară ploua mocăneşte,
vântul Bărăganului sufla şi noi citeam
cu cântecul fusului în fundal.
Nu, niciunul din aceste lucruri nu există
şi cu atât mai puţin toamna…
Ele au trecut pe lângă noi… sau cu noi…

*
O adiere-n frunze, ca o toană,
Răcoare-n zori, la prânz miros de pârg,
Un fâşâit de foi de-abecedar prin târg…
Toate-s de-ajuns pentru-a ofta: e toamnă…

A fi…

Am fost o dorinţă nerefulată,
un vis cuminte într-o lume albastră.
Apoi o emoţie prelungită ca o injecţie
cu adrenalină cu eliberare prelungită.
Sunt un noian de gânduri, o grămadă de temeri,
toate adunate într-un albatros eşuat pe puntea
unui vas în derivă.
Voi fi o amintire, o amintire ştearsă,
doar pentru trei, zile, luni sau ani.
Atât, doar…
Cineva îşi va aminti de straniul interludiu
al semnului meu de punctuaţie,
punct şi virgulă;
cine-i mai ştie regula?
E doar o amintire,
o aminti… amin…

Inocenţă

Azi, curcubeul nu mai ascunde
O comoară la celălalt capăt.
Alice a rămas
Suspendată
Între cer
Şi mirare
Şi apelează
La ultima soluţie:
Aruncă ancora
Curiozităţii
Şi scoate
Prin vizuina iepurelui
Ţara Minunilor,
O aduce pe pământ.
Însă Curcubeul este incolor
Şi ciuntit azi,
Iar oamenii nu-l pot
Simţi
Şi nu pot vedea nici
Minunile din Ţara Alicei.
Nu, Alice, nu striga,
Oamenii nu te aud,
Tunetul ce-a alungat curcubeul
I-a asurzit.
Alice, sub strigătul tău,
Asemeni celui pictat
De Munch,
Lumea asta dispare Făcând loc
Ţării Minunilor.
Păcat că, astfel…
Doar Alice o priveşte
Cu ochi mari
Plini de
Uimire…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share