De-ai noștri! – Nicolae Bratu – Univers poetic (1)


Rondelul gării pustii

Sunt în gara unde trenul nu opreşte,
Ceasul pe peron a stat de mult;
Printre linii doar mohorul creşte
Lampa spartă mă priveşte mut.

Trece noaptea, ziua se iveşte,
Totul e încremenit demult…
Sunt în gara unde trenul nu opreşte,
Ceasul pe peron a stat de mult;

De aici nimic nu mai porneşte,
Sentiment de-ncremenit tumult,
Timpul pare că nu se clinteşte
Şi mă-ntreb de sunt aici de mult.
Sunt în gara unde trenul nu opreşte…

Rondelul ritmului interior

Mi-e dor de ritm şi armonie,
Le aflu doar în cânt şi-n vers
Şi din extaz în agonie Trec,
neştiind al lumii mers:

Azi sunt cuprins de veselie
Şi-apoi amare lacrimi vărs;
Mi-e dor de ritm şi armonie,
Le aflu doar în cânt şi-n vers.

Când totu-n jur e nebunie,
Abia schiţez un zâmbet şters
Şi-ncerc timid o ironie,
Primind in schimb un râs pervers..
Mi-e dor de ritm si armonie…

Rondel citadin (I)

Un câine mă privea în plină vară
Şi alte zeci se adunau sinistru-n spate;
,,Sunt blânzi”, mi-am zis, privind furiş spre-o bară,
Dar ochii lor sticleau ca faruri sparte.

Era când hoinăream în fapt de seară
Şi nu credeam s-ajung departe;
Un câine mă privea în plină vară
Şi alte zeci se adunau sinistru-n spate.

Mă-încurajam, în starea mea precară
Şi mai puteam miza doar pe o carte:
Să văd lucind pe cer luna amară,
Dar antirabicul e-acum departe…
Un câine mă privea în plină vară.

Rondel citadin (II)

,,Soare, speranţă pentru zi senină,
Răsari acum dintre betoane gri,
Rănit de-antene pline de rugină,
Însângerat de ţigle cenuşii!”

O lună pală într-un stâlp se-anină
Şi-atunci mă rog, ca-n fiecare zi:
,,Soare, speranţă pentru zi senină,
Răsari acum dintre betoane gri!”

O naţie preponderent canină,
Având în geană numai verbu’a fi
Se-agită acum să-si simtă burta plină
Şi-adoarme stând la umbră, orice-ar fi…
Soare, speranţă pentru zi senină…

Rondel pluvial

Stelele strigă captive sub nori
Şi plouă cu picuri de plumb şi nevroză;
Strigătul lor îmi pătrunde prin pori,
Dar starea de spirit nu-ncape-n prognoză.

Totu-i lipsit de frumos, de culori,
Natura pare a scrie doar proză…
Stelele strigă captive sub nori
Şi plouă cu picuri de plumb şi nevroză;

Pământul musteşte de veştede flori,
Cerul şi ploaia sunt în simbioza;
Ce lume se-ascunde, ce mândre comori
Sub astă jilavă, cerească necroză…?
Stelele strigă captive sub nori…

Rondelul pârâului

Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii,
Fuioare de ceaţă coboară agale
Punând sub cortină stejarii şi pinii.

E trecere lină, perenă, e cale
Spre zări nesfârşite, spre marginea lumii;
Pârâul se duce alene la vale
Şi lasă pietrişul şi doina şi spinii.

În praguri, umflat, cu tumult se prăvale,
Dar şesul îi pune capăt pornirii.
Zăvoaie-şi reflectă imagini banale,
El veşnic reflectă imaginea lumii.
Pârâul se duce alene la vale…

Rondel de toamnă timpurie

Mă uit într-o frunză, sunt galben ca vinul
Mustit din broboane de soare bălai;
Mi-e gândul fugar şi amar ca pelinul
Şi zboară cu frunze – frenetic alai.

Zugrav neglijent este timpul, hainul,
Aruncă pastel peste pânză şi, vai,
Mă uit într-o frunză, sunt galben ca vinul
Mustit din broboane de soare bălai.

Sunt soare, sunt umbră, nu ştiu ce-i suspinul
Şi frunza îmi cântă duios, ca un nai,
De dragoste, ură şi dor de căminul
De raze, de boabe din soare bălai…
Mă uit într-o frunză, sunt galben ca vinul.

Rondel de toamnă târzie

Toamnă târzie, toarnă-mi un pahar
De raze coapte şi de sevă tare,
Înmiresmată cu frunziş amar,
Cernut din plopi cu ramuri rare;

Să sorb din cupa plină cu nectar
Şi-apoi să strig cu-nfiorare:
Toamnă târzie, toarnă-mi un pahar
De raze coapte şi de sevă tare!

Mă vei chema, apoi, în veştedul altar
Şi voi păşi pe frunze ca pe mare:
Melancolia – val (sau avatar?)
Îmi va acoperi o ultimă strigare:
Toamnă târzie, toarnă-mi un pahar…

Rondel de iarnă

Se-ascunde lumina sub ceață; sub gheață
Speranța așteaptă cuminte un semn
Să schimbe în verde, s-aducă la viață
Din lut poieniță, vlăstare din lemn.

Spre noi doar o rază firavă, răzleață
Trimite arar părelnic îndemn;
Se-ascunde lumina sub ceață;
sub gheață Speranța așteaptă cuminte un semn.

Visarea mai zburdă acum îndrăzneață,
Ne duce prin locuri ce au ca însemn
Surâsul și pofta nebună de viață…
Acum, însă, totul îngheață solemn:
Mai stăruie, încă, lumina sub ceață.

Rondelul vorbelor deşarte

Vorbe în vânt, slove deşarte
Am pus pe foaie în zadar
Să îţi slujească, prima între Arte,
Şi sufletul să îţi aducă-n dar.

Prea mic mi-e simţul, prea departe
Se-arată gândul-avatar,
Căci vorbe-n vânt, slove deşarte
Am pus pe foaie în zadar.

Se-adună rând pe rând în carte,
Ca-n cufărul unui avar,
Cuvinte dragi, cuvinte-aparte,
Le preţuiesc, le număr, dar
Sunt vorbe-n vânt, slove deşarte…

Rondel aşteptării

De-acum îţi voi spune:
,,Te uită Şi vezi cum aştept în tăcere;
Nu-mi cere să caut himere
Pe calea demult tăinuită.”

Am strâns, cu amar drămuită,
Pomadă din praful de stele;
De-acum îţi voi spune:
,,Te uită Şi vezi cum aştept în tăcere.”

Mi-e dragostea-n sori tăinuită
Şi-alerg către tine prin ere,
Trecând printre raze şi sfere;
Am vorba atent ticluită:
De-acum îţi voi spune: ,,Mă uită…”

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share