De-ai noștri! – Nicolai Tăicuțu – Dincolo de semn (6)


cotidiană

în mijlocul rampei de gunoi
cam pe unde sălășluia piticul nebun cu acele
cântece eXcesive ce i se sugerau din barbă
după ploaia strașnică de astă noapte
a scâncit îngerul-făt cu zâmbet de
tânără fată pe patul morții…

cheamă ambulanța îi spune primul paznic
celui de-al doilea aflat pe aproape
cheamă ambulanța au strigat și chirele
tot către al doilea paznic

care a ridicat pruncul între palme
și-au întrepătruns privirile și-a zis:
liniștiți-vă! e un poem distrofic
de-acum e pe mâini bune
știți bine că sunt și poet!

și ca orice poet i-a făcut semnul crucii
l-a scuipat să nu se deoache
și l-a învelit în hârtie velină
pătată deja pe la colțuri.

despre anume aparențe urbane

…în mijlocul orașului a rămas o parte din parc
cât o coapsă de femeie
ieșită în zori la gimnastică
după o noapte de dragoste plină…

…de la un capăt la altul al străzii trece
copilul care am fost pe trotinetă
într-un șuier neremarcat de nimeni
(să fie ora prea timpurie de vină?)…

așa cum stau cu mâna întinsă spre mângâiere
de jur-împrejur mi se conturează alee adâncă
în care vin apele murdare ale cetății să
mă îndepărteze pe lunecuș de flegmă tabagică.

o întoarcere de spate

s-a retras mărul la marginea orașului
pe neobservate s-a retras pe malul râului

a venit pasărea și s-a minunat
a venit copilul și s-a minunat

umbra mărului a îmbrățișat cât s-a putut
râul/ și acesta nu s-a minunat…

cu o seară înainte de serbarea câmpenească
și-a coborât cu grijă fructele în iarbă

ca apoi pe panta dimineții/ pe umbră firavă
să le rostogolească în râu/ dăruindu-se astfel

și atunci a venit ploaia rapidă de vară
care a lăsat în urmă o impresie frumoasă
numai bună pentru o sărbătoare câmpenească
deși a luat cu ea în pribegie mărul cu
bucata lui de mal cu tot.

fals tratat de inimă albastră. întru modestie

poemul precum făt-frumos
s-a arătat surprins în fața mulțimii
călare și la marginea pădurii

ce mai zumzet/ ce mai ciripit/
ce mai!

pe orizont în spatele mulțimii
s-au reașezat parcelele după
noua tragere la sorți din primăvară a îngerilor păzitori
astfel că-i veni ușor să le cuprindă cu privirea
să le simtă respirația răcoroasă
plină de prospețimea rodului

la un semn făcut cu paloșul
(care era mai mic ca de obicei)
ceru să se facă liniște și grăi:
măi copii măi/ vă văd oameni în toată firea/
de ce v-ați adunat aici/ nu mai are voie omul
să facă o mișcare că voi gata și dați năvală…
de ce vreți voi să-mi stricați imaginea?
și-și bătu cu bun simț obrazul…

nu-i frumos din partea voastră… iaca
mă simt obligat acum să vă spun
că i-am dat întâlnire ilenei cosânzeana
și peste un sfert de oră trebuie să fie
colea pe tăpșan…

hai duceți-vă acasă
că aveți copii de crescut
și armata mi-e îmbătrânită!

ca și când și-ar vedea în arenă cearcănele nopții albe rotindu-se pe șoldul acrobatei

zice: uneori
din interiorul poemului lucrurile se văd
dureros de hazlii

face o plecăciune apoi
și-mi vorbește despre altul
ca despre sine…

ca și când orașul ar avea o singură gură
de evacuare la râu
cu hohote din subterane și dinți cariați
printre care hălăduie hălci de carne
putredă și mămăligă mucegăită
… cu el în peisaj alergând
pe buza umflată (din care puroiul nou stă
să țâșnească)
sub gravitație mică în costum alb
după fluturi cap de mort

ca și când străzile ar fi săli prelunge de dans
unde după muzica scrâșnită la patefon
blacheurile cazone protezele soldaților
din primul război mondial și potcoavele cailor morți dansează un step incipient
… cu el culcat pe-o ureche
cu pleoape blegi și timid oferind un falus
în miniatură domnișoarei zenovia fată bătrână
ce a rămas zugrăvită (cu mult var în părul
bătut de vânt) în geamul conacului dinspre șosea

ca și când floarea din mâna lui/ tânăr cu păr
grizonat care-și așteaptă iubita la colț de stradă
încă din secolul trecut/ de plictiseală
se transformă-n plantă carnivoră și
ciupește de buci/ de-i rămân sub unghii
scârnă și dermă/ privirile prea miloase
… în timp ce tot el la trei blocuri mai încolo
încearcă să schimbe în bine viața câtorva
păpuși recuperate din pubelele arhipline

ca și când/ de astă dată el în carne și oase/
la braț cu indiferența/ cu fața ascunsă
sub mască de bostan porcesc galben
cu șiroaie verzi
coboară în cavoul familiei
să o sperie copilărește pe maică-sa care
a murit acum zece ani și ceva/ bau!

de primăvară

ciocârlia îmi vinde tril
la suta de grame sau la centimetru
(după cum vă cade pe-nțeles mai bine)

de-acolo/ din înalt
îmi numără cartofii de sămânță
pe care-i afund în solul prăfos
a părții mele de grădină
și-mi spune că nu sunt destui
pentru a-mi oferi un tril întreg…

o! Doamne/ ce contează? ciocârlia oricum
nu are de gând să cânte pentru mine
ci pentru cartofii de sub brazdă
pentru revenirea lor înzecit
de peste vară.

crochiu

și-acolo
vor cădea frunze pe umerii tăi
nu are cine să le oprească
din ochi/ nu poți sesiza/
ți se înalță licăr rar
e târziu în căușul palmei întinse
din ce în ce mai aproape amuțirea
prinde contur rece-albastru
ca o înțelegere a faptei
ce nu a fost să fie.

batjocură

sub pașii mei de om bătrân
frunzele uscate ale toamnei
scot sunete pe tonalități înalte
vesele/ ci nu vaiete
cum încă mi-ar plăcea.

exersarea mersului pe loc

în spatele coroanei funerare
din flori încă vii/ flori de salcâm
pe care o dăruim mortului-mireasă
umbra mea
stă la pândă umbrei tale.

punere la punct

îmi tot zic: nu-ți mai lovi numele
cu jordia ruptă din gardul vecinului
– apele dimineții nu-l vor spăla de regrete
și nici să-l deposedeze de umbră nu pot –

și-mi tot zic: nu-ți mai lovi numele
de piatra rotundă fixată-n malul râului
ci aruncă-l în vâltoare unde piatra-i
colțuroasă aspră tăioasă
în profunzime să ia forma dură
pe care ți-o dorești la etalare.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share