De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (7)


PARIU

Chimiță Dediu nu și-a dorit să fie eroul nimănui, i se-ntâmplase asta fără să manifeste vreun simptom anterior și sigur fără vrerea lui, mai mult ca un efect colateral al stării de derivă în care se găseau toți cei aflați în preajma sa. Așa se face că în povestea următoare nu vom putea să punem în seama unui singur om niciuna din posibilele reacții necontrolate ale comportamentului de grup, iar eu o să încerc să povestesc imparțial, așa cum au ajuns la mine niște zvonuri, căci recunosc că-mi place să-mi aplec urechea la povești, în special când sunt afară, la o bere, și am vecinătatea băieților care muncesc pe cel mai proaspăt șantier din zona în care locuiesc.
Ziceau că în dimineața aceea, când s-a făcut prezența, Chimiță Dediu lipsea de la apel și asta nu se întâmplase niciodată înainte. Ar fi putut să se îmbolnăvească oricare dintre ei, de obicei era meteahna salahorilor să se dea declare subit contagioși, inapți de muncă temporar, o comiteau destul de des și zilierii, dar ăștia nu contau, însă nicicând nu s-a pretat la motivații din acestea un dependent de muncă precum el.
Era fier rău, așa îl suspectau, ținea la tăvăleală și în general se comporta de-un fel anume, parcă era setat, urma mereu o schemă strictă și, mai ales, originală, ce-l îndemna să-și facă bine treaba, chiar dacă nu era plătit. Iar asta nu aveau de gând să-i tolereze, ei nu mișcau nimic fără să își primească drepturile cel mai târziu la fiecare șapte zile, doar el nu comenta, iar asta genera o suferință generală, că nu se identificau cu el, din cauza aceasta, nici unul dintre ei nu era gata să-i recunoască dibăcia, în general întrețineau ideea că aveau de-a face cu un ins nesocotit, era pretextul cel mai simplu să nu-l ia drept model, darmite să facă vreun efort să-l înțeleagă sau să-și regleze ritmul după el.
La scurtă vreme, Chimiță se dovedise a fi meseriașul cel mai priceput la măsurat plăci de carton gipsat, la trasat cote fixe ori la executarea artistică a scafelor de rigips, în schimb, comunicarea între el și colegii săi de echipă era inexistentă, zero. Când ceilalți muncitori își aruncau deoparte sculele și se așezau la masă sau se apucau să-și butoneze telefoanele, Chimiță se spăla pe mâini înverșunat de parcă avea să intre într-un bloc operator la o intervenție direct pe inimă, dar nu făcea mai mult decât să deseneze pe perete, caligrafic, gărgărițe. Zic ”caligrafic” că parcă scria cu ele, parcă spunea ceva într-un limbaj numai de el știut. Era o pasiune, sau mai degrabă o nebunie, care îl făcea să scrijelească, la început pe o placă de carton de la etajul opt, conturul unor gărgărițe. În fiecare pauză adăuga zeci de desene în plus față de șirul insectelor din orele anterioare, iar numărul acestora creștea considerabil și niciodată nu puteai să intuiești de data asta cât de multe aveau să fie.
Le ordona trei câte trei și le tăia pieziș cu o dungă. Părea o socoteală ce nu se mai sfârșea, acoperise un perete de sus și până jos în doar vreo patru săptămâni. Ceilalți făceau deja pariuri pe cifra la care avea să se oprească, iar evoluția cotelor de câștig sporea o dată cu durata timpului trecut.
Chimiță Dediu desena și miza pusă în joc se majora cu fiece minut în care apărea încă o gărgăriță.
Unii ziceau că asta i se trăgea din pușcărie. Nu știu care venise cu informația aceasta, oricum numai acolo, după gratii, se muncea așa, de-a surda, în contul unor zile care nu-ți mai aparțineau, așa că zvonul era, cel mai probabil, unul verificat. Poate că pe atunci, închis cu forța, se deprinsese să comprime orele. Muncea din greu pentru ceva ce nu avea corespondent material și atunci părea că-și acorda ca unică răsplată timpul. Și-l măsura în fiecare zi cu alte buburuze, nu linii, nu bețe de chibrit, ci gâze uniforme cu picățele și cu piciorușe. Un salahor, băiat care stătea pe lângă el să-i fure meseria, i-a oferit o cărămidă moale, roșie, i-a sugerat să le și coloreze pentru mai mult efect artistic, însă Chimiță n-a înțeles că-i bășcălie și a luat-o în serios, a început să le personalizeze. Pe unele le desena zâmbind, aproape niște smiley faces, pe altele stacojii, nervoase, dar cele mai multe erau triste, cu aripile strânse împrejur, aș zice feciorelnic. Iar salahorul a rămas uimit de câtă expresivitate și forță au căpătat desenele orânduite ca niște mărgeluțe înșirate într-un abac. Ce socoteli făcea Chimiță, și dacă îi ieșeau bine sau rău, doar el putea să știe.
La prima leafă, conducătorul de proiect, unul, Barosu’, care simțea că neoficial Chimiță Dediu era, de fapt, lider în echipă și poate se temea să nu îi fie subminată autoritatea în fața celorlalți, i-a acordat ca bonus lui Chimiță o coleopteră, una vie, un exemplar frurosu, de colecționar, culeasă din natură. Umbla să-i motiveze și să le demonstreze că le cunoaște pasiunile, deși în cercuri mici și el le lua în râs numindu-le obsesii, dar se făcea că știe pentru ce muncesc și ce îi stimulează și omul alesese de data să se adreseze lui Chimiță, că nu-l costa nimic o gărgăriță. O adusese într-o cutie de chibrituri și, când i-a tras capacul, insecta cu pricina nu a înțeles că avea un rol mobilizator acolo, local, în câmpul muncii, și, ignorantă, a evadat în zbor prin termopanele deschise, călăuzită de incantația înflăcărată a celui mai tânăr dintre ei: ,,… Unde oi zbura / Acolo m-oi însura!” Previziunea matrimonială nu era valabilă și pentru eroul nostru, Chimiță era deja însurat, avea pe undeva la țară o nevastă, la ea se întorsese țintă când se eliberase de la pușcărie, la vatra lui, așa ziceau zvonacii de care șantierul era plin.
Nu ăsta era tâlcul acelor gărgărițe, n-avea nimic de-a face, cel mai probabil scenariul acesta era numai în mintea lor, dar cine să-și mai bată capul, nu se gândiseră să îl întrebe pe Chimiță clar, ci, mai degrabă, preferau să-i joace câte o festă uneori, cam de prost gust și fără doar și poate lipsite de umor. Odată chiar i-au demontat panourile desenate și le-au ascuns, norocul lor că nu le-au aruncat, că se albise și crispase la față meseriașul nostru precum vopseaua anti mucegai uitată la soare fără apă. Sau, alteori, îi mai ștergeau din șiruri câte una, dar el le memorase vizual și, fără să crâcnească, adăuga în locul lipsă exact emoția care lipsea.
Însă, în dimineața cu pricina, Chimiță nu era prezent și se vorbea că nu dormise peste noapte în baracă. Erau buluc în magazie luându-și care mai de care sculele în primire și trusele de lucru, atunci când Nelu, tânărul acela care îl seconda de obicei, sosise în goană, bolborosind cuvinte fără noimă de cât de tare se grăbea să le împărtășească ce pățise.
– Băi, alo, fraților! Ia fiți atenți! Băi, am găsit gărgărițele! M-am prins acum ce sunt, știu care-i faza!
– Da’ ce e, băi, cocoș, ori pân-acuma ai fost chior? Le numeri și le studiezi în fiecare zi, mai ai puțin și te închini la ele! Ce dracu, Nelule, ori ți-a suflat Chimiță-n gură de vii și tu cu texte de-astea? Ăla le desenează și tu le preamărești? l-a bombănit din fundul magaziei Pavel, scuipând printre mustățile crescute în neștire. De când te învârți pe lângă el, vezi numai bâzdâgănii și ai un roi de gărgăuni în cap! Ceva povești normale nu scoatem de la voi, să ne mai treacă și nouă timpul și necazul!
– Nea Pavele, după aia n-ai decât să-mi zici că sunt tâmpit, cum vrei mata, dar lasă-mă întâi să-ți spun unde am dat de gărgărițele alea aseară!
– Dai peste ele la etajul opt, băi, lache prost! De două luni avem invazie de buburuze la etajul ăla! Ne intră-n ochi, în gură! Lasă vrăjeala, ia-ți dracului gletiera și fugi de-aci să-i dai materiale la mână lu’ Tănase, că Dediu al tău lipsește azi!
La asta nu se așteptase. Șoc! Cum să lipsească Chimiță tocmai azi? Aflase taina gărgărițelor sale, dar îl pierduse pe Chimiță. Trebuia să povestească grabnic tuturor, împărtășind secretul, mai multe minți ar fi putut să rupă vraja și astfel Chimiță ar înceta cu desenatul, pariul s-ar opri, Barosul le-ar plăti cu bani adevărați lucrarea, blocul s-ar termina de construit, nevestele s-ar bucura de ei din nou pe lângă casă, dar nu prea mult, căci timpul lor de afecțiune expiră o dată cu proviziile, așa că iar ar trebui să se asocieze cu Barosu’, s-o ia de la început.
– Băi, frate, stai așa să-ți spun, oprește-te puțin! O știi pe femeia aia care mă tot chema la ea la garsonieră să-i zugrăvesc bucătăria? Venea pe aici și vă întreba de mine, că nu știu care dintre voi i-ați zis că sunt eu băiat bun… Că sunt!
M-am dus aseară, că nu stă departe, la două străzi spre Calea Călărași, lângă tramvai. N-am vrut să merg de prima dată, că doar pentru o bucătărie cât o cutie de chibrituri, nu merită efortul, câți bani să-i cer pentru atâta lucru? Dar, până la urmă, orice bănuț tot e ceva mai mult decât nimic, vedeți doar că Barosul ne ține cu povești, trage de timp de-atâta vreme, ca să nu mă lungesc mai mult, m-am hotărât, m-am dus.
Băi, omule, cum am intrat în casa scării, m-am crucit! Băi, nene, jur că toate gărgărițele lui Chimiță erau înșirate pe perete cam la nivelul balustradei, băi, tot așa, aliniate și tăiate câte trei! Eu trebuia să merg la cinci, dar n-am luat liftul, am urcat pe jos, ca să le urmăresc traseul. Eram curios, îți dai seama, duceau până la etajul patru, fix. Acolo era capătul, era clară ținta, se opreau în dreptul unei uși metalice din asta, model nou, care a ieșit acuma. Dar cine era destinatarul din spatele ușii aceleia? Ce trebuia să văd, că nu degeaba mă târâse femeia aia chiar în blocul ăla și cine a trimis-o după mine? Aveam tot felul de filme în cap, pe repede înainte.
Băi, n-o să credeți, cum mă holbam așa, că nu știu ce mă așteptam să văd, o dată s-a deschis ușa asta de fier, exact unde ziceam că era terminat desenul și a scăpat în fugă o mogâldeață, un băiețel, știu eu câți ani avea, vreo patru anișori așa… îi ajungea privirea fix la nivelul gărgărițelor și mi-am dat seama că erau făcute special la înălțimea aia, să vadă el, acuma înțelegi? Erau mesaje clare pentru el!
Copilul s-a oprit exact la ultima gărgăriță, cea mai recentă și mai tristă, și a început să urle ,,Tata! Tata! Tata!…”.
Frate, mi s-a făcut un gol în burtă, parcă eram prins la furat, eram complicele lui Dediu parcă, fiindcă am priceput imediat că ăla mic era copilul lui, îi semăna leit. M-am tras ca ars deoparte să nu mă vadă femeia aia care a ieșit nervoasă după băiețel, căci, dacă puștiul era fiul lui Chimiță, femeia care-l smucea aproape să-l dărâme, numai nevastă-sa aia de la țară, de care zice lumea, nu era! Că a început să zbiere și să drăcuie ca apucată: ,,Dacă ți-e dor de tac-tu și el moare atâta după tine, să îți trimită bani de lapte, nenorocitul dracului, nu să-ți picteze decât gărgărițe, că iar înfundă pușcăria!”, i-a zis băiatului și tot trăgea să-l smulgă din fața desenelor aiuritoare.
Dar ce gândești mata? Copilul se zbătea, scâncea și, în înjurăturile femeii, a mai ieșit un ins din casă să tragă înăuntru de copil! Era, n-ai să ghicești, Barosu’! Băi, ăștia doi erau cuplați, femeia aia e a lui, a lui Barosu’, sunt niște animale amândoi, dar puștiul e a lui Chimiță!
– Așa, și ce vrei tu să zici acuma, coaie? Că orice gărgăriță e patrimoniul lui Chimiță?, s-a minunat nea Nelu în stil propriu, în orice caz interesat pe jumătate.
– Da’ dracu’ știe, eu de un’ să știu? Eu spun doar ce-am văzut! Ce mă întrebi prostii?
Că după ce-am dat cu lavabil bucătăria aia de la cinci, că și uitasem aproape că aveam de văruit la tanti aia care îmi părea și ea acum suspectă, ce, am mai stat? Am rupt-o în jos pe scări la fugă, aveam un tremurici în vene… băusem și-un pahar de lichior verde, cu așa ceva fusesem omenit. Trei ore cât i-am reparat și am vopsit pereții, de dedesubt s-au auzit niște ciocănituri cu pumnul, un soi de bufnituri, tropăituri, iar ea mi-a zis să-mi văd de lucru, să nu iau în seamă, sunt de la familia de dedesubt, parcă se bat, dar până la urmă se împacă. ,,Păcat de copilașul ăla”, așa a zis.
Am trântit ușa blocului în urma mea și, când am ieșit, nea Pavele, în fața scării, ce crezi? Era Chimiță, avea un hanorac cu glugă, i-am zis ,,Noroc!”, da’, pana mea, nu eram sigur că e el, era și nu era, dacă mi se părea? Ce naiba căuta acolo? Mă urmărea? Stătea încremenit pe treptele de la intrare, de parcă era turnat în beton armat, iar fiul lui, închis în spatele acelei uși de fier era de plastilină în mâinile Barosului și, vedeți voi, din cauza asta lui Chimiță nu are cum să îi mai ardă de desenat insecte. Finito!
… Ce am să vă povestesc de acum e deformat, că muncitorii de pe șantier au dus din vorbă în vorbă povestea mai departe, au înflorit-o, au modificat-o, așa că o mulțime de detalii le-am pus aici ca să mă înțelegeți bine, deși nu-i nimeni, nici măcar eu, să înțeleagă exact ce fenomen a fost…
Cică era deja târziu, trecut de unșpe noaptea când Nelu, băiatul ăsta cu povestea, s-a hotărât s-o ia pe lângă piață, chiar dacă era un pic întortocheat, decât să meargă pe lângă șina de tramvai, era mai scurt și ajungea mai repede. Știa o scurtătură printre casele alea armenești, dar dintr-o dată becurile de pe stâlpi au sfârâit, s-au stins și a început să-i pară rău că se băgase pe străduțele alea. Pe timp de zi ar merge pe de rost pe acolo, acuma nu putea, nu mai vedea nimic.
I se umflaseră picioarele în ghete, avea între degetele de la stângul o bătătură și-l apucase o durere, abia punea piciorul pe pământ. Nu mai știa exact pe unde e, ar fi întrebat pe careva, da’ nu era nici dracu’. Probabil că era pe la jumătatea drumului, poate pe lângă piață, când, dintr-o dată, a auzit din spate un bâzâit, a zis că i se pare, că-i țiuie urechile, că-i de la alcoolul ăla verde de mai devreme. Zumzetul acela a început să se-ntețească, era ca o vibrație electrică, parcă venea prin cabluri, un zgomot de motor turat, de zbârnâit de aripi mărunțele, așa ceva n-a auzit în viața lui. Era aproape rău de el, putea să-l simtă înapoia lui, dar nu s-a întors să vadă ce-i, căci huruitul ăla începuse să se audă adunat, ca un galop, îl urmărea, greu de crezut, simțea zvâcnindu-i asfaltul sub picioare ca un greabăn, iar pentru câteva secunde deasupra lui s-a-mpestrițat tot cerul și nu mai știe altceva decât că se făcuse dimineață când a ajuns în piață.
– De-acolo vin. Nea Pavele, în mod normal drumul de care-ți zic îl fac într-o juma’ de ora pe lejer, azi noapte am mers într-una și am ajuns abia acum…
– Păi, bă, pentru o bătătură la picior era să nu mai vii la muncă? Ia șterge-o la baracă, să tragi un pui de somn, să-ți treacă mahmureala, că nici Chimiță n-a venit!
– Ce somn, nea Pavele, n-ai înțeles nimica! Alerg o fugă până sus, la opt! Mă duc să mă conving de-o treabă, mă duc să văd pariul lui Chimiță ce cote a atins!
– Și a zbughit-o în sus pe scări, băiatul ăsta nu mai știa să meargă liniștit.
– Erau aproape toți colegii săi acolo, lipsea nea Pavel, care se mișca încet. Etajul opt servea pentru festivități, avea acustică deosebită, iar șeful de lucrare, Barosu’, tocmai ținea surescitat un alt discurs și-i trebuia audiență maximă.
– Să demontați panourile astea cu gândaci pe ele, să le vopsiți, să le refolosiți, nu mă interesează!, se agita învârtindu-se cu pași mărunți în cadrul acela decorat cu gărgărițe. Să ștergeți diagrama de pariuri! Vreau să se schimbe aerul aici, în două ore vine secretara mea să vă prezinte contractele de muncă. Vă cer respect și implicare! O să avem controale, veți respecta prezența, termenele de livrare, de calitate și legalitate.
– S-a terminat cu munca pe furnici, pe buburuze, nu mai înghit scamatorii din astea. Chimiță Dediu s-a întrecut cu gluma și începând de astăzi e demis. Am auzit că are un copil pe care l-a abandonat. Nu-l judecăm aici, dar nu avem nevoie în șantier de activitate antisocială. Să-și facă viața, să zboare liber unde-o vrea! Pe șantierul meu avem niște îndatoriri morale de îndeplinit, avem femei acasă și copii care depind de noi.
Și cine vrea să mai rămână, să învețe să se integreze, să nu se mai aștepte doar la foloase și la bani! Începeți cu Neluțu, aci de față, că e ușor influențabil și astăzi a și întârziat.
Și termină, nea Pavele, cu socotelile-alea, te miști așa încet că te-aș demite imediat, dacă ai avea contract de muncă! Ia strânge repede toți banii pe care i-ați pariat, că asta poți să faci, și varsă-i secretarei mele, pariul cu gărgărițele eu l-am câștigat!
Neluțu, care turuise toată dimineața, era acuma mut, dar Pavel cel mustăcios și bun ascultător în felul lui, a tras scârbit o flegmă într-o parte, a luat punga cu bani deoparte și atât a zis:
– Artistul e Chimiță. Sunt banii lui, copilul lui. Tu nici măcar un jucător cinstit nu ești. Rămâi cu secretara ta.
Și zic zvonacii că și-au împachetat cu toții lucrurile personale, gletierele, nivelele și câte unul chiar a rupt câte o bucată de rigips marcată cu buburuze. Era puțin, era mai mult decât nimic, dar toți afirmă cert că meșterul Chimiță Dediu, fără să fie vreodată eroul nimănui, i-a învățat să prindă aripi și să zboare.
În rest, n-am mai aflat nimic deosebit.

MARINELA TRIFAN

Activitate literară:
1986 – premiul ,,Tinere condeie”, Buzău
2010 – premiul III concursul ,,Vasile Lucaciu”, Cicârlău, proză scurtă
2010 – premiul revistei ,,Citadela”
2019 – premiul Fănuș Neagu (publicarea volumului), festivalul ,,Titel Constantinescu”, Rm-Sărat, proză scurtă

Publicații:
– revista ,,Doina”, Rm-Sărat
– revista online ,,Faleze de piatră”
– antologia ,,Cara Italia”, editura Pragmata, Italia
– revista ,,Glas râmnicean”
– revista ,,Caietele de la Țintești”

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share