De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (6)


DE MILĂ ȘI DE DEOCHI

Ultima variantă care să o scape până la urmă de întuneric era să fie de acord să locuiască în gazdă, așa cum el îi propusese de la început, asta dacă nu alegeau să riște să rămână vagabonzi prin parcuri, căci ziua trecuse fără să se hotărască asupra unui adăpost.
Găsiseră până la urmă într-un bloc care părea că stă se dezintegreze această cameră într-un apartament semidecomandat. Marian s-a abținut să o negocieze, nu a cerut nici să o vadă înainte, la ce ar fi folosit, că doar, la suma pe care o pretindea cu falsă modestie proprietăreasa, nu putea fi altceva decât un loc banal unde să încapă amândoi. Atât își permiteau și Marian era destul de categoric când era vorba despre bani.
Iar ea abia își mai târâse picioarele până în fața ușii, era atât de obosită, încât și-ar fi dorit să intre într-o geantă, s-o poarte iubitul ei pe umăr sau în spate, s-o care, s-o împingă, s-o dea de-a rostogolul, s-o uite undeva. I se agățase o floare de tei într-o sanda și-i zgâria ca o lamelă de sticlă degetele transpirate. Se străduia să o desprindă cu vârful sandalei celeilalte, dar floarea se înfipsese în bridele încrucișate și nu putea fi scoasă până ce nu avea să se așeze undeva.
O lua din când în când cu frig și, ca se încălzească, se gheboșa sub hanoracul prea mare aruncat pe umeri, strângea din dinți și încerca să ascundă faptul că nu se simțea bine. Pierduseră mult timp rătăcind aiurea prin cartierul cu case armenești, până au nimerit apartamentul coanei Constanța Săndulescu, ,,bufetieră”. Așa se prezentase, spunându-și numele emfatic, cu tot cu titlul de ,,bufetieră” anexat. Ca să se știe, adică serviciu garantat. În alte situații ar fi distrat-o asta, ar fi făcut, până să intre, chiar și o poză casei care amintea de niște vremuri cândva bune, însă acum nu mai conta. Acum nu era ea.
Din jos, dinspre picioare, dureri intermitente îi urcau spre trunchi, de parcă floarea parfumată voia să protesteze împotriva sorții care făcuse să fie călcată în picioare.
Intraseră deja cu tot cu cele câteva efecte personale în spațiul pe care urmau să-l locuiască, o cameră mai mult ca un pasaj de trecere înalt, cu varul bulbucat în diferite puncte, ca niște ochi de broască spionând atenți mișcările din încăpere. Iar ea găsi puterea să se mire, ca într-o țară a minunilor, că nu aveau să locuiască într-un dulap de farfurii și de pahare, că nu de la un astfel de bufet de vase i se trăgea mândria coanei Tanța.
,,Bufetieră”, vrea să zică ospătăriță la grădina ,,Zori de zi”, adică servise fripturi și mititei în stradă, la grătar. Avea optzeci de ani și niciun chef să-i recunoască. Iar ei spuseseră că erau iubiți, puteau spune orice, și că aveau de gând să facă nuntă peste un an, un an jumate – doi. Asta ar fi trebuit să tempereze conflictul care ar fi putut să apară peste vreo șase săptămâni, când starea tinerei avea să fie evidentă și gazda ar avea motiv să ceară niște bani în plus.
Numele lui era Marian, pe ea o chema Valentina.
– Va-te-lina, scandă îndată coana mare cu un soi de provocare malițioasă, pocindu-i numele și dând să se înțeleagă fără dubiu impresia pe care tânăra femeie i-o făcea. Părea molatecă și confortabilă, adică îndeplinea perfect nevoile unui bărbat obișnuit să ia decizii juste, așa ca Marian.
La ce bun să fi ripostat? Alese să își țină respirația până ce crampele din pântece i se mai risipiră. Doar nici ea nu avea de gând să-i spună babei ,,coana Tanța”, era mai simplu să o cheme ,,tanti”, așa, ca pe vecinele ei de lângă casă. Și ce atâta cuconet, apartamentul în care se aflau nici nu era al ei, proprietari erau niște armeni deposedați de bunuri, iar ea plătea chirie o nimica toată către stat, cu asta se împăuna de când îi pășiseră în casă. Ce i-ar fi azvârlit și ea toate acestea în față până de curând, însă acum era forțată să se abțină, avea alte priorități.
Din fericire, proprietăreasa nu dădu nici ea prea multă importanță unei prezentări mai intime decât atât, acum deja o ignora pe fată, ținta ei devenise Marian. Îi aducea la cunoștință orarul de folosire a dependințelor comune, ziua în care trebuia să fie scos gunoiul și cum funcționa cazanul din fontă de la baie. Că trebuia să aprindă gazele cu un chibrit de la distanță, să nu-i bufnească flacăra în față și să-i pârlească genele, că ei i s-a întâmplat. Doar că n-a precizat de câte ori pe săptămână puteau să facă duș, probabil rar, i-a studiat un pic mai lung, a dat să zică, dar a renunțat, poate că nu erau murdari, ci numai obosiți.
Pe pardoseala din bucătăria propusă spre folosință la comun, sandalele cu tălpi de gumă ale Valentinei făceau ici-colo contact direct cu stratul slinos de murdărie și plescăiau obscen ca niște buze zgomotoase. Ca să evite aderența la mozaicul lipicios și să continue să facă față atmosferei, s-au așezat cu toată sila pe niște taburete răpciugoase, sperând să nu dureze mult, căci coana Tanța părea că are numai o treabă de făcut și-i trebuia nițică asistență. A scurs pe mușamaua scorojită de pe masă o picătură de ceai de un verde nămolos și a presărat pe ea cristale de zahăr din punga de hârtie aflată la îndemână.
Aterizată în picaj de parcă ar fi fluierat-o, o muscă îndrăzneață s-a așezat fix pe siropul dulce, pompând vorace tratația anume oferită. Ca gazdă bună ce era, bătrâna a turnat și pentru ei în două căni desperecheate niște ceai și imediat le-a oferit ca bonus și explicația pentru vrăjitoria la care asistaseră uimiți:
– Să știți că musca asta e Lucica, prima nevastă a lui fiu-miu, că a ținut vreo trei, de toate. Era lăsată de băiatul meu demult, de câțiva ani plecase înapoi la ea la țară, pe lângă Călărași, își luase și copilul, nu ne-a făcut necazuri, ce să zic… Eu chiar n-aveam vreo obligație la ea, băiatul meu își refăcuse viața, da’ mi-a fost milă să o las în stradă când m-am trezit cu ea la ușă. Era bolnavă, venise să se caute la doctori, părea că nu mai are mult. A decedat săraca, dar a durat ceva, am găzduit-o în patul ăsta, neputincioasă, un an întreg an până să moară.
– Uitați-vă la ea, mai vine în vizită și acuma, că i-a fost bine aici.
Atunci văzu și Valentina patul unde îi fusese bine Lucichii înainte să se transforme în muscă. Sub teancul de boarfe vechi de dincolo de masă se deșelase o laviță minusculă, cât să încapă un copil, un fost pătuț distrus, împrejmuit pe margini cu plasă de sârmă răsucită în care un adult numai chircit ca-n burta maică-sii ar fi putut să doarmă. Lucica trebuie să fi fost pitică, ori, dacă nu, să fi zăcut în letargie mult timp ca să nu o fi incomodat-o patul ăsta.
Un telefon a început să zbârnâie atât de tare, încât pe Valentina au scuturat-o niște spasme care erau aproape să o doboare de pe scaun. S-a prefăcut că nu-i nimic, nici Marian, nici coana Tanța nu bănuiau ceva, mai bine așa, bătrâna deja se îndrepta spre telefon, era un fix de modă veche pe o consolă din sufragerie și a început să converseze cu atâta patos de parcă așteptase toată viața să sune telefonul, la ora aia, în minutul ăla. S-a mai întors numai în clipa în care, în discursul ei, a tras aer în piept și a reușit să pună primul punct.
În paranteza temporală creată de tan’ Tanța, cei doi căzură de acord că nu mai aveau cale de întors. De acum nici nu mai puteau să plece, dar nici nu fuseseră poftiți să se acomodeze. Sigur era doar faptul că plătiseră deja anticipat și, în realitate, cu banii dați închiriau nu numai niște dependințe la comun și camera, ci luau și baba la pachet cu toate poveștile ei de optzeci de ani și ceva încoace. Conform orarului, la anumite ore, cu pauze când sună fixul. Însă programul ăsta făcut de altcineva nu prea se potrivea cu planul lor.
Lucica, nora, n-a avut de lucru și, în lipsa protectoarei ei, s-a întors din nou să mai aspire niște zeamă în picaj. O plesnitură scurtă trosnită cu podul palmei lui Marian a expediat-o pe biata zburătoare definitiv la cele veșnice, spre spaima Valentinei. A șters rapid fragmentele sleite ale insectei răposate cu marginea tricoului, cerând muțește iubitului său să-și controleze apucăturile, că altfel era posibil să zboare și ei pe ușă afară amândoi.
– Și voi ziceți că vă iubiți? reluă coana mare pe neașteptate, de parcă episodul cu telefonul ar fi existat numai în mintea Valentinei și în pântecele ei care înregistra orice schimbare de ambient.
– Vă amăgiți! Voi nu aveți habar ce-i dragostea, decise ea în timp ce își făcea loc sub șezut prin maldărul de rufe de pe pătuțul în care o înghesuise înaintea morții pe Lucica. Eu m-am iubit cu George, cu primul meu bărbat, că nu ne trebuia nici să mâncăm, să bem, să ne mișcăm, da, chiar așa, stăteam închiși în casă până încercau vecinii clanța din exterior, de teamă că a dat vreo boală peste noi. Eram singuri în tot apartamentul ăsta, dar nu ne trebuia mai mult decât un pat. George lucra strungar la început, dar mai târziu s-a înscris la școala militară. Îl vizitam la internat cu alimente și schimburi curate săptămânal, nu exista vreodată să lipsesc! Eram bolnavi de atâta dragoste, dar când i-am zis că sunt gravidă, a declarat că nu era copilul lui și atuncea l-am urât. Am hotărât deodată – gata, din clipa asta nu mai există pentru mine, l-am scos definitiv din viața mea, s-a terminat instantaneu cu toată dragostea și din momentul ăla n-am mai iubit pe nimeni în toată viața mea. Nici nu mai știu nimic de el, cred că e colonel acuma, de-o mai trăi…
Ca să plătesc toată chiria la apartamentul ăsta și ca să am cu ce să-mi cresc băiatul, m-am angajat bufetieră, era localul ăsta pe locul unde-i acuma Teatrul Național. Lucram în ture lungi, dar nu simțeam, aveam clienți fideli și reușeam să scot ciubucuri grase. Lucram de peste doișpe ore într-o zi, când, chiar la tejghea, mi l-a adus o cunoștință pe Stelică. Trecuse ceva vreme de la amorul meu cu George, băteam și eu spre treizeci de ani, iar omul ăsta nou, Stelică, se grăbea, era mai tânăr decât mine, dar nu se cunoștea. În două zile ne-am luat, atât mi-a trebuit, voiam și eu să mă mărit, iar el era tentat să locuiască în capitală. Nu am avut pretenția decât să mă îmbrac în rochie albă de mireasă și să-l accepte pe băiat, că se făcuse măricel de-acuma și-i trebuia și lui bărbat în casă.
Care băiat, care Stelică? Nu mai putea să o urmărească, abia o cunoscuse, era prea mult, era ca o pedeapsă pe care Valentina părea că o încasează asumat. Părea numai, căci Valentina se pricepea să se prefacă minunat.
Bătrâna doamnă nu arăta că ar avea vreun gând să se retragă, să-i lase să despacheteze, că de mâncat și să fi fost morți de foame și nu s-ar fi găsit un loc pe masă unde să împartă un coltuc de pâine, pe care nici măcar nu îl aveau, era numai un fel de-a spune, îi rămăseseră doar niște pufuleți sărați pe fundul unei pungi, că Marian n-a vrut să meargă la restaurant, a zis că n-are chef pentru așa ceva.
Contau acum numai calmantele pe care le avea în rucsac, însă, ca să le înghită era nevoie să fi băut ceaiul verzui din cană, or, la vederea lui și la amintirea Lucichii pofticioase, să se atingă în vreun fel de ceaiul ăla suspect era exclus, cu orice risc.
Ah, și tan’ Tanța nu se mai oprea:
– Dar individul ăsta cu care mă alesesem pentru toată viața avea două probleme grave, era bețiv și mincinos și n-a făcut o zi secret din toate astea. Știam, dar încercam să-mi văd de treaba mea, aveam salariu frumușel, știam să fac ciubuc și, într-un fel inexplicabil, ăla micu’ îl iubea.
Dar omul, dincolo de toate astea, mă înșela. Găseam semne prin casă, chiloți de damă pe sub pat, agrafe lăsate la vedere. Prin ’75, s-a înhăitat cu unii la un furt și-a stat închis vreo șase luni la pușcărie. Am mers la el să-l vizitez la fel cum o făceam pe vremuri cu primul meu bărbat la internat, doar că Stelică nu era acolo la instruire militară, ci își executa pedeapsa și, printre altele, asta a însemnat să fie bătut regulat la tălpi și până într-un final dintr-asta i s-a tras, că i-au zdrobit picioarele.
Dar a durat destulă vreme și asta nu înseamnă că Stelică s-a disciplinat, și șontorog avea dambla să umble după alte dame.
– Tot ce spui dumneata sunt numai presupuneri, atâta timp cât nu l-ai prins în fapt, îl auzi pe Marian luându-i partea lui Stelică. Ce naiba i-o fi trebuind s-o contrazică, că nu făcea decât să prelungească tiradele și așa fără sfârșit ale bătrânei.
– Femeile acelea pe care le pomenești, le-ai prins vreodată? De ele trebuia să te fi legat, că erau vinovate și parșive, că zici că lăsau semne peste tot.
Ideea asta i s-a părut la fel de nepotrivită Valentinei, de ce să fie bărbatul absolvit din prima, așa, de parcă singura lui vină era că se lăsa momit? Ia uite cu ce argumente s-a gândit să vină Marian, în loc să fi încheiat povestea asta cât mai repede, că ea abia mai respira, era toată doar șocuri și epuizare.
– Ehe, femeile acelea aveau libertatea lor! Cu el aveam ce-aveam, se arătă îngăduitoare tanti Tanța, pe ele nu le cunoșteam, erau niște străine, de ce să le fi condamnat?
Dar el ce scuză avea? Că el era bărbatul meu, luat cu cununie. M-am hotărât să-l urmăresc odată, nu mă întrebați de ce, că nu știu să vă spun. Cum a ieșit din casă, mi-am pus repede o șubă veche și o basma pe cap, mi-am tras-o peste frunte bătrânește și-am luat tramvaiul, din aceeași stație cu el, fără să bănuiască. Stelică, neglijent și în călduri, stătea în față, se grăbea, eu la burduf, la mijloc, atentă să nu mă prindă dar și să văd tot ce făcea. Am mers așa, ascunsă, până spre Piața Gemeni, la liceu, când a urcat o ceată de copii și-au început să se distreze și să mă întrebe în gura mare:
– Maamaaiee, matale pe cine urmărești?
Am coborât la prima, batjocorită dar și luminată de gașca de copii. De ce să vreau să văd cu ochii mei? N-aveam nevoie și de umilința asta.
Ce să mai spun, decât că a avut noroc de mine, prăpăditul! La bătrânețe s-a ratat de tot, că a ajuns să-i taie doctorii picioarele din rădăcini, că se uscaseră de tot, i se trăgea de la pedepsele din pușcărie și de la cantitățile enorme de alcool, că bea fără măsură și se dădea și la Lucica, așa, sfârșită cum era, îngrămădită în pătuțul ei. Am vrut de multe ori să mă despart de el, cum s-a-ntâmplat definitiv cu colonelul, dar n-am putut să îl abandonez, schilod așa, juma’ de corp să se târască după nevoi prin casă. Mi-a fost mereu milă de el și mila asta s-a dovedit mai tare decât dragostea.
Și atunci femeia s-a oprit. Și-a frământat câteva clipe între degete mărgelele de sticlă de la gât uitându-se în gol, apoi, privind mereu în altă parte, a pus restul de ceai verzui într-un borcan, l-a luat și, fără vreun avertisment, a dispărut la ea în cameră. Sfârșise un capitol din prezentarea ei și se grăbea acum, că poate mai avea și dincolo vreun suflet de hrănit și se făcuse ora.
Iar Valentinei i se înmuiase creierul de tot în urma ei. I se părea îngrozitor că a ajuns să locuiască aici, să o asculte pe bătrâna asta străină și atoateștiutoare. Nimic nu se întâmplase în chip romantic, nici fuga lor n-a fost mai mult decât o furișare transparentă, pusă la punct după programul de serviciu, iar gazda asta nu garanta discreție nici să fi fost un cuplu garantat, cu acte în regulă, darmite de ar fi să se trezească la ușă cu o individă investigând unde-i bărbatul ei. Dacă i-ar spune, poate, că suferă de cancer sau altă boală gravă, nu s-ar mira nici dacă tan’ Tanța ar invita-o imediat pe lavița plină de boarfe a Lucichii, s-ar și împrieteni cu ea și, galantoană, i-ar servi un ceai.
A scos vreo două lucruri din rucsac pentru amândoi.
– Crezi că s-a dus la somn? Oare mai vine? l-a întrebat pe Marian.
– Habar nu am, nu ai văzut că-i dusă? Ar trebui să stingi lumina.
– O sting, dar cred că trece și pe întuneric pe aici. Și cine știe ce idei îi vin și cât îi ia din nou să povestească.
Și dintr-o dată, privindu-l drept în față, parcă trecând la subiect, i-a zis:
– Uită-te și tu în telefon, să vezi dacă ai primit mesaje!
– N-am chef acuma, l-am închis, o să verific mâine, a spus și el, părând grăbit să încheie conversația, de parcă astea două vorbe schimbate între ei îl obosiseră deja mai mult decât putea să ducă.
Demonstrativ și ca să evite alte comentarii, deși abia se abținea să nu își controleze telefonul, s-a îngrămădit cu fața la perete și s-a învelit cu totul, și-a tras cearceaful peste cap, de parcă s-a refugiat în lumea lui, unde n-avea de ce să-și facă griji.
Nevasta lui n-avea cum să-i găsească, își luaseră mai multe măsuri de siguranță decât de obicei, cel mai probabil bărbatul amâna numai să aibă o altă confruntare directă cu Valentina, care îl spionase de curând, îi urmărise conversațiile private din calculator și de pe telefon. A prins-o, a înjurat-o rău de tot, aproape îi săriseră ochii din cap, ea și-a ieșit din minți și de atunci a început să aibă durerile astea îngrozitoare. Nu prea credea c-o doare, o bănuia că joacă teatru, în seara asta parcă mai mult ca niciodată, dar și proprietăreasa se poate s-o fi deocheat-o, mai mult ca sigur i-a făcut ceva.
Cumva a adormit și nu au fost probleme. Și dacă tanti Tanța ar fi trecut prin cameră, n-ar fi avut ce să surprindă, aproape n-a simțit-o pe Valentina toată noaptea, darmite să fi împărtășit cu ea vreo scenă de tandrețe.
În orice caz, de dimineață, fără să dea încă semne clare de trezie, și-a tras discret smartphone-ul sub cearceaf să își verifice mesageria, simțea nevoia să fie căutat, spera să fie implorat să se întoarcă, să aibă de unde să aleagă-i dea motive s-o aleagă.
Avea doar un mesaj. Cu ochii abia deschiși și înțelegând cu greu ce scrie, citi:
,,Îmi pasă de nevasta ta mai mult decât credeam. Nu vreau să fiu eu cauza nefericirii ei. Mi-e frică de blesteme. Deja te-am părăsit, oricât de mult credeam că te iubesc. Sau poate tocmai de aceea, oricum momentul ăsta l-am hotărât eu pentru amândoi. Pentru noi toți. Rămâi să-ți bei cafeaua cu coana Tanța, omoară-i muștele, ascultă-i amintirile, e treaba ta. Asta primești, că-n asta investești.”

ROȘU ZAHARISIT

Stau de nevoie în gazdă la un moș și e așa bătrân, încât să locuiesc în preajma lui mă încarcă negativ, de parcă mi-aș trăi în fiecare zi sfârșitul. Nici nu încerc să mă acomodez cu el din cauză că este și urât, nu vede cu ochiul drept și mă dezgustă excrescența aia tulbure, odată ochi, abia acoperit acum de o pleoapă aproape transparentă. Mi-a explicat că are cataractă, dar parcă asta îl scuză cu ceva! Când trebuie să îi vorbesc, mă uit doar înspre partea stângă, zici că mi s-a îngustat și mie câmpul vizual, nu numai lui. De fiecare dată parcă mă adresez doar unei jumătăți de cap, că ochiul bun cu care mă privește de semne că înțelege, așa îmi dau seama că jumătate cel puțin din neuronii lui încă mai sunt activi și încă mă receptează.
I-aș cere să mă păsuiască o lună cu plata chiriei și, ca să îi transmit mesajul percutant, ar trebui să-mi ațintesc privirea direct spre ochiul zdravăn, căci celălalt, defect, pare mai greu de mulțumit. Și chiar mi-ar conveni să mă adresez obrazului valid, că aș avea mai multe șanse să stârnesc puțină empatie, dar e obositor, am deseori momente când parcă aș privi cruciș, că are și-un picior paralizat, dar e pe axa cealaltă și ar trebui să iau în seamă doar jumătatea de corp care i-a rămas vie. Deci ochiul drept să îl combin cu gamba stângă sau cam așa ceva, în curmeziș. Sunt cam confuz din cauza asta, mai bine îl evit, că altfel trec în extrema cealaltă și am senzația că am nu doar jumate de proprietar, ci doi și trebuie să le plătesc chirie pe măsură.
Când nu am încotro, e musai să-mi țin firea, să nu mă las intimidat, căci are totdeauna predicile prompte, de parcă întâlnirea dintre noi ar fi un tir de sfaturi și de cugetări pe care l-a exersat anume pentru momentul pătrunderii persoanei mele umilite în odaia lui.
Altminteri, are discursul coerent și țeapăn, în plus, când careva dintre vecinii lui face vreo poantă e primul care râde, se prinde înaintea mea, nu știu de unde atâta voie bună. Îi ocolesc, vin de la facultate, arunc un ”vă salut!” și trec urgent spre baie, apoi mă izolez în camera pe care o plătesc. Sunt toți pensionari și se adună aici în fiecare zi, cică să-i țină de urât bătrânului, să nu se plictisească. Eu cred că dezertează temporar de acasă și vin în curte la moș Luca slugarnici ca niște ordonanțe la un general. De multe ori nici nu mănânc până nu pleacă toți, dar nu contează, căci altfel ar trebui să trec pe lângă ei când intru în bucătărie, la frigider, și mai degrabă rabd până sunt sigur că pot să-mi fac în liniște omleta. Nu știu să pregătesc prea multe feluri de mâncare, de obicei mănânc puțin și prost. Nu sunt în largul meu decât la mine și-mi iau acolo un prosop pe care îmi întind o farfurie cu ceva. Dau drumul tare la televizor și-mi fac de lucru la calculator. Am o amică virtuală, Lotte, am mai multe, însă numai cu ea vorbesc în fiecare zi. O las să aștepte, nu e nicio grabă, nu pierd nimic interesant.
Proprietarului, moș Luca, îi plătesc regulat, când vine mama să îmi adune hainele murdare. De fapt, achită totdeauna ea, până vin eu de la facultate e totul rezolvat. Îmi spală rufele, îmi face de mâncare și cred că mai și controlează prin lucrurile mele personale. Bine că nu i-am dat parola, că ar intra și-n conturile mele, mai nou are profil de Facebook, n-am acceptat-o însă la ”prieteni”. Ar da de Lotte și de celelalte și sigur n-ar putea să se abțină, le-ar zice ea ceva.
Ar trebui să încep să îmi spăl singur, ce mare lucru, dar nu mă deranjează să mă viziteze uneori și oricum până seara pleacă. Și când o văd, e atât de fericită, la naiba dacă înțeleg ce motiv are, însă vorbind cu mine, îi trece repede, îi cade fața, cică am vârsta critică și-s prea rigid. Oi fi, dar eu nu sunt prietenos, nu-i felul meu, nu pot să mă prefac, destul postez statusuri exuberante pe internet, în care nu cred nici chiar eu, dar este singura modalitate prin care accept să fiu în trend.
Îmi înțeleg colegii, de ce să-mi spună mie ce tare e să mergi din club în club o noapte întreagă doar pentru simplul fapt că nu plătești intrarea? Că poți să bei un suc, să faci un selfie șmecher cu băieții și să o iei la pas din eveniment în eveniment? E scris pe fața mea că nu sunt genul popular. În plus, cred că bârfesc că sunt zgârcit că nu particip la aniversări, că nu dau bani pentru cadouri, dar n-am cum să le spun că banii ăia adunați ar fi exact chiria pe o lună. Cu banii lui moș Luca nu pot să mă joc, iar pentru ei justificarea asta nu e relevantă, că n-au habar cum e să stai în casă cu altcineva. În spațiul altuia.
Distracția cu Lotte măcar e incitantă, nu costă și îmi dă senzația că are loc pe teritoriul meu. Ieri ne-am certat, de fapt se înfierbântă ea, nu că ar fi prima dată, de data asta însă pare că o face intenționat. Tehnică femeiască, s-a plictisit de flirt, vrea doar să atingă etapa următoare, așa că în dimineața asta, cum mă trezesc, startez calculatorul și îmi apar vreo trei mesaje offline. Știu că e conectată, se ascunde, dar mă prefac că n-am habar de jocul ei, e numai o convenție și asta:
,,Nik, noi pierdem timpul conversând aici fără să avem curaj să ne cunoaștem, realizez asta pe zi ce trece.” Aiurea, îi place să cocheteze, face pe interesanta.
,,Dacă nu vii astăzi la Crizantema, la cofetărie, îți dau ignore și block total din lista mea.”
Mironosița, acum întinde coarda, nu înțelege de ce n-am invitat-o până acum la mine.
,,Hi, Lotte!”
Nu se grăbește să răspundă, doar ca să nu pară că așteaptă disperată să vorbesc cu ea. Afară, chiar sub geamul meu, moș Luca stă la taifas cu Dragomir, unul din trepădușii lui, l-a pus să măture prin curte. E plin de frunze peste tot.
– Ce zăpușeală, nu mișcă nicio frunză! se vaită slugoiul.
– Ce să mai miște, nu vezi că s-au uscat și au căzut pe jos?
– După ce termini, să aduci pepenele ăla din bucătărie și să-l tai, că m-am uscat și eu de sete.
,,Lotte, în week-end mergem la un suc, așa cum ți-am promis, în timpul săptămânii sunt foarte ocupat.”
Doar nu era să-i spun că aștept să vină întâi mama, să-mi lase niște bani de buzunar.
– Băi, te zgârcești pe banii mei, ți-am zis doar să fi cumpărat unul mai mare, dacă e varză bostănelul ăsta, iei bicicleta și te repezi la piață iar.
O să-l mănânce crud așa și Dragomir o să aducă încă unul, iar moșul ăsta o să se îndoape până o să-i crape vezica și o să-și dea drumul pe el direct sub geamul meu, că pentru atâta lucru nu merită să se târască cu cadrul înapoi la baie. Nu face niciun drum în plus. Pute a urină seara de mă trăsnește, noroc cu Dragomir că spală uneori betonul din curte cu furtunul.
,,Te porți ca un copil, ar trebui să te maturizezi. Doar ești bărbat, ar trebui ca tu să ai inițiativa.”
,,Nu ți-am promis nimic, nu-i cazul să te ambalezi” și mă încearcă îngâmfarea că aș putea să fiu un pepene prea mare pentru Lotte. Aș vrea s-o fac să înțeleagă teoria asta, dar ea ar sesiza doar ironia și parcă nu-mi convine s-o știu supărată fără să am la îndemână mijloace s-o împac. Aud sub geam o voce feminină, ar trebui să mă ridic să văd a cui e, dar trebuie să fie vreo vecină de pe aici. Sau e femeia aia care vrea să îi vândă în fiecare vineri câte o pereche de ciorapi. Îmi văd de treaba mea, când stau pe chat nu simt cum zboară timpul și în curând va trebui să alerg la cursuri. Mai schimb vreo două vorbe cu Charlotte, de fapt îi dau ocazia să se mai vaite un pic.
,,Ultima oară am adormit cu tine în gând”, îmi zice și, ca să nu rămân prea mult atins de patetismul ăsta, întreabă pisicit: ”Îți place fotografia asta nouă a mea?” În toate pozele e la fel, are un zâmbet lung, lipit de dinți ca un emoticon.
Se aude pepenele pârâind.
– E dulce tare, zahăr, de data asta ai nimerit-o.
,,Îți stă bine în roșu, ești ispititoare”, sper s-o flatez cu comentariul meu, dar cine mai folosește cuvântul ăsta ”ispititoare”? Tace, nu mai scrie nimic, măcar atât, m-am săturat să trag de vorbe așa. Ne învârtim în cerc și chestia asta, cu Charlotte, creează dependență. Îmi afectează părerea despre mine, trebuie să încetez povestea asta, așa că dau sign out, ea o să creadă că nu mai am net.
Îmi trag bermudele și un tricou, cred că e tot cel de ieri, dar fac economie. Ciudat, în curte nu mai e nici țipenie, moș Luca o fi intrat la umbră, în camera lui sau o fi hotărât până la urmă să nu se ușureze în pantaloni și l-am obișnuit să îl salut când plec. De fapt, îi raportez ieșirea mea din casă. Mă întorc și intru în hol, apăs pe clanța ușii lui, dar e închisă. Să fi ieșit pe stradă, nu cred, abia își târâie piciorul stâng, ar consuma prea multă energie. S-o fi închis în cameră, are ușă cu geam așa că mă întorc să verific și-mi pare că-l văd, prin perdeluță, pare că e tolănit pe pat. L-o fi luat amețeala ziua-n amiaza mare, parcă-i și Dragomir cu el. Îmi pun palmele cozoroc pe lângă tâmple, îmi turtesc fruntea de geam și mă mai uit o dată, nu deslușesc prea bine, ghicesc că nu e Dragomir, e o femeie, stă aplecată peste prohabul lui și nu cred că îi verifică vezica, ghicesc asta după cum zace întins pe spate moșul meu, cu limba atârnând din gură de plăcere.
Tresar îngrețoșat, mi-e silă, aș fugi. Știa că-i ora când trebuia să plec, putea măcar să mai aștepte. Mă simt jignit, parcă ar fi făcut-o în ciuda mea. Nici nu-mi dau seama dacă m-au văzut și mă frământă asta, dacă aș putea, m-aș face invizibil. Trag poarta după mine, încui de două ori și ies în stradă. Nu risc să povestesc colegilor, ar zice că-s pervers dacă aș continua să locuiesc acolo, poate n-ar crede nici că mama plătește în bani chiria. Ar crede că se complace și că se vinde ea, ar face teorii pe chestii asta. Ar crede poate că ar fi chiar convenabil, că moșului nici nu trebuie să îi faci manevre complicate ca să se simtă bine. Că merită întrebat ce preferințe are, poate ies gratis cu cheltuielile la sfârșit de lună. Poate îmi face o ofertă.
Vreau să mă îndepărtez urgent de locul faptei, dar la sifonărie îmi taie calea Dragomir:
– Dacă îmi dai doi lei îți fac și ție rost de un pepene din ăla roșu.” Ăsta-i complice, pare să fie o parolă ceea ce zice el și cred că am o față de tâmpit.
– Lasă-mă în pace! Îmi fac rost singur, dacă-mi trebuie, mă rățoiesc la el.
Nu mă mai duc la cursuri, ce să mă învețe proful de economie?… O iau de nebun pe străzi, scot telefonul și caut numărul Charlottei. E prima dată când o sun.
,,Într-o juma’ de oră să fii la Crizantema. E cazul să-ți vorbesc.”
Nu pare surprinsă că o sun, chiar are un ton cam acrișor, dar dacă ar fi aici, aș îndrăzni s-o strâng la piept și i-aș mușca cu poftă gura lătăreață, să mi se strepezească dinții, să scap de gustul de zaharisit.
Până diseară sper să uit că l-am văzut pe moș Luca fericit și când o să mă întorc acasă să pot să îl privesc din nou în ochiul mulțumit.
Și dacă Lotte e cooperantă, poate mă angajez să-l aprovizionez cu trufandale eu.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share