De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (5)


ZIC PAS

În general, mă simt în regulă în pielea mea, așa încât decizia să nu fac duș în fiecare dimineață vine de la sine, nu am s-o pun pe seama vreunei tendințe ecologice și nici a faptului că mă trezesc în ultimul moment. Mă chinuie rutina și, ca să o evit, merg către baie, știind deja că astăzi o să mă spăl sumar și meditez în mers ce variații de gesturi să mai fac, astfel încât momentele acestea în care mă aranjez un pic până să plec la muncă să nu devină o buclă a timpului în care să simt că mă învârtesc. Aș ameți să fac mereu aceleași lucruri și atunci soluția la îndemână e să-mi înșel, pentru început, deprinderile matinale.
Mă scarpin în cap înverșunată, mai toată noaptea m-am râcâit cu unghiile pe frunte și la ceafă, visând că-s infestată cu păduchi, doar că acum sunt conștientă, trează complet și am usturimi pe scalp de atâta scărpinat. Habar nu am ce-o mai fi însemnând și asta, o să mă dau cu niște creme, e pe sistem nervos eczema asta, deci trebuie să mă calmez. Drept pentru care îmi rulez niște țigări, fumez, mă îmbrac urgent, îmi fac țigări din nou să am rezervă și apoi ies.
O să aștept cam mult în stație, abia a pornit tramvaiul, era deja în mers când am ajuns și eu la colțul străzii. Am dat să alerg, dar am citit în ochii vatmaniței că nu o să oprească, nu-i vina ei, dar e frustrant. Așa că mă prefac că nu îmi pasă, că iar o să mă mănânce pielea dacă mă enervez, privesc nepăsătoare în altă parte, că n-am chef să înfrunt mutrele mândre ale celor ce vor ajunge la job înaintea mea. E drept că meritul e al lor, și-au câștigat tramvaiul executându-și norma de așteptat în stație.
Acum va trebui să am și eu răbdare, tramvaiul ăsta vine greu, nicio problemă, nu o să-mi ies din fire. Pe sub o poartă de tablă ruginită, un câine dă să iasă și, ca s-o facă, împinge din răsputeri cu botul într-o spărtură ca să o lărgească. Problema lui! Are o căpățână mare, pare un ditamai dulăul, un câine țigănesc. Dacă l-aș fi visat azi-noapte, o dată cu păduchii, aș fi gândit că e un coșmar, că prevestește o nenorocire, dar în lumina zilei pare pașnic. Poarta de tablă a început să zbârnâie periculos, căci, cocoțat pe ea într-un balans precar, un puștiulică zdrențăros, stăpânul câinelui, se chinuie și el să ajungă în stradă.
Știu c-o să reușească, îl văd adesea escaladând poarta, o dată ajuns sus se răsucește într-o parte și dibuie în tabla găurită câteva puncte de susținere. Duce legat de gât cu sfoară un bidon de plastic cu care pleacă să cerșească apă și într-o palmă niște bani, că intră și în tutungerie să cumpere țigări, maică-sa e fumătoare. E o dugheană din asta pe aici, aproape, îi vinde vânzătorul la bucată. Nu are cum să-i reziste, deși e ilegal, dar puștiul e frumușel de pică, are un păr zbârlit și niște ochi albaștri, habar nu are el cât de albaștri!
O fată în costum de sport și-a desfăcut rucsacul și i-a întins o pungă cu croissant-uri:
– Ia, mă, zi bogdaproste! Să-i dai și soră-tii din ei, să nu mănânci doar tu, ok?
Avea pomana pregătită, se vede că-l cunoaște, iar puștiul aproape a făcut o reverență. Are talent, l-aș lua la mine acasă, să fie doar al meu, să fac din el băiat cu școală, să-l fac fotomodel, dar n-am condiții să mai iau întrețin nici o pisică jigărită, așa că-mi trec rapid intențiile adoptive.
Din lungul străzii au apărut niște țigani, iar între ei înaintează alene o babă cu nasul cuprins de o bășică vișinie, ca o pungă, aproape îi intră în gură când respiră. Îmi face silă s-o privesc, deși, dacă nu aș simți atâta greață, n-aș evita contactul vizual, ci m-aș holba fără sfială la toate vinișoarele acelea varicoase de pe tumora ei. Are un moț ca de curcan, ițit din frunte și cei din jur cotcodăcesc nestingheriți pe lângă ea, atât de agitați de parcă ar mai avea puțin și ar începe să scurme primprejur după viermuși pe care să îi ofere apoi curcii ofrandă.
Stăm șapte oameni într-o dungă, privind nerăbdători înspre tramvaiul care se apropie hodorogind. Abia oprit în dreptul nostru, apăs butonul verde să se deschidă ușa și pe trepte îmi sar în ochi niște lăboanțe cu unghii galbene-verzui și scame printre degete. Nici eu nu m-am spălat de dimineață și mă întreb dacă urechile mele șochează la fel de negativ ca pliurile interdigitale ale malacului din fața mea. Înghesuite în sandalele îmbâcsite, picioarele astea parcă își neagă vehement stăpânul, de parcă refuză să-i mai aparțină și, dacă ar putea să aleagă, probabil în dimineața asta, ele, labele împuțite, ar fi în stare să facă pe loc cale întoarsă. Sper numai că urechile din anatomia personală să-mi stea, supuse, la locurile lor, să nu le vină vreo idee, să mă deposedeze de prezența lor.
Aha, uite și o față cunoscută – recitatoarea aia care dă zilnic reprezentații în tramvai. Îi dau câteodată un leu, că eu nu sunt în stare să-mi amintesc nici două strofe una după alta, dar ei îi reușește să zică ”Luceafărul” cap-coadă, ba, dacă are audiență bună, recită și ”La steaua”, supliment. Bag mâna stângă în buzunar, să-i dau un ban, însă n-apuc s-o fac, abia mă prind la timp de-o bară, că mă hurducă rău tramvaiul ăsta cu mers împiedicat ca de mârțoagă. Mai repede aș fi ajuns pe jos, dar am abonament și e normal să îmi valorific investiția. Îmi pipăi buzunarul mulțumită că am motiv să nu mă scotocesc de bani, chiar dacă mă gândeam să răsplătesc un act artistic. Nu e recomandabil să-mi caut prin buzunare când echilibrul personal îmi e periclitat.
Țac-țac, aud de undeva din dreapta mea și zgomotul acesta mă distrage, nu pot să urmăresc până la capăt prestația artistei negricioase, care scandează apăsat
– Ce-ți pasă ție chip de lut?… Țac-țac, mă uit și văd un nene cu pălărie bej care își face manichiura capsându-și unghiile-n aer cu cleștișorul pe care-l ține grațios. Asta e prea de tot, ăsta ar merita un pumn în nas, m-apucă indignarea și nu știu când ajung în dreptul lui, ridic brațul în aer că nu am unghi corect de acțiune, dar îl salvează mârțoaga care zice iarăși ”pas” și pune frână. Nu reușesc decât să îi zbor pălăria, dar pare doar un accident, scuzabil unei doamne.
N-apucă să se dumirească bine nenea ăla, că se propagă peste noi un vaier lung, din ce în ce mai percutant, din zona de dincolo de platformă. O fi din grupul curcii, or fi țiganii ăia cu care se urcase mai devreme, o fi făcut vreunul vreo criză de epilepsie! Ar trebui să îmi fac loc să văd ce se întâmplă, îmi fac mustrări de conștiință că am participat la cursuri de resuscitare și nu sar să îmi ajut semenii, dar nu mă ține mult, într-o clipită mi se stinge și acest elan cetățenesc. Lumea se bulucește într-acolo, tramvaiul, abia pornit, frânează iar și se oprește între stații, deschide ușile de parcă zice ”Hai, liber! E caz de criză, descurcați-vă!”, că nici vatmanul nu vrea să fie martor la vreun incident și apuc să văd precipitându-se afară un individ cu o elevă moleșită în brațe. Aha, e de la calciu și sigur ține și dietă, o anorexică puberă! Îmi trec și ultimele remușcări, din ce în ce mai veștejite.
Ajung la capăt, aleg să cobor tocmai aici, chiar dacă mă întorc pe jos juma’ de stație. Îmi place covrigăria asta care s-a deschis în locul unui fost magazin de rochii de mireasă. Mai bine covrigi decât mirese, că înainte visam mereu că intru să probez modelul expus în vitrină și în momentul de grație supremă dă buzna peste mine în cabină patronul prăvăliei, vrăjit că rochia se potrivește impecabil pe un trup adevărat. Visam apoi că o să vândă magazinul și că plecăm în lumea largă, eu cu voal alb pe cap și el în ținută clasică de ginerică. Mai bine c-a dat faliment, decât să vândă doar iluzii.
Acum am o relație reală și constantă cu vânzătoarea asta care mă servește cu covrigi, se uită la mine într-un fel, așa, de parcă aș cumpăra în fiecare zi o tavă de cozonaci. Mă înveselește cu zâmbetul pe care mi-l acordă de fiecare dată bonus. Îi cer covrigul meu modest cu mac și azi îmi zice, alintată:
– Cum, numai unul?!
Hopa, mă stimulează să consum, parcă a urmat cursuri de marketing cu mine, dar ea negociază instinctiv și asta mă înviorează și mai mult. Mă pomenesc că-mi însușesc îndemnul și îi comand teatral:
– Atunci, să fie doi, iau unul și pentru colega mea!”
Îmi trece dispoziția instantaneu când caut portofelul să plătesc și nu îl mai găsesc… Gratis nu-mi dă nimic. Mă apucă foamea numai la gândul că până la leafă nu mai dispun de niciun chior. Covrigul meu cu mac nu mai e doar un moft comercial. Sunt umilită de parcă aș cere de pomană, aș recita, umilă, pentru acești covrigi ”Luceafărul”, dar nu mi-l amintesc! Încă mai stau la coadă și aproape îmi plouă-n gură de la aroma de pâine coaptă. Prin buzunarul tăiat grosolan cu lama îmi ies ca la un păpușar deconspirat toate cele cinci degete păgubașe. Bani, card de salariu, documente…
Din spate mă împinge omul cu pălăria bej, a coborât și el tot adineauri, e cap de linie, s-a interes pentru perplexitatea mea. Mai mult, citesc pe fața lui că merit asta revărsat tramvaiul. S-a prins că am pățit ceva, însă el vrea un ștrudel cu dovleac, nu dovedește, răsplată pentru faptul că mai devreme vrusesem să-l pocnesc. Îmi ies din fire și-l pedepsesc imediat, îl ocărăsc în gura mare, se face circ în jurul meu:
– Băi, martalogule, ce dracu, cât tupeu să ai? Abia m-ai tâlhărit și încă mă mai pipăi pe la spate? Vrei să îmi furi și telefonul, că adineauri l-ai ratat? Ia zi, cu cine ești complice, lăbosul ăla împuțit a stat de șase? Erai în cârdășie cu jumătate din tramvai? Toți împotriva mea?
Nu știu de unde mi-au venit ideile astea, de obicei sunt mută și retrasă. Tremur de nervi și parcă nu am aer, icnesc, pensionarul nu are replică iar eu o să leșin imediat de furie. Simt că pe cap îmi circulă o colonie de păduchi, poate e doar un vis, poate nici n-am plecat de-acasă, oi fi rămas în bucla aia, poate că timpul îmi joacă iarăși feste.
Dacă leșin, mă tem doar că o să-mi pierd controlul și că mă vor trimite într-un spital de cartier, murdară și înregistrată ca Jane Doe, așa cum se întâmplă în filmele americane cu victime de stradă și gangsteri de doi lei.
Și, înainte să îmi pierd definitiv simțirea, apuc să văd cum curca bătrână cu moțul vișiniu se apleacă voluntară către fața mea și nu-mi doresc decât să nu-și lipească gura ca o pungă de gura mea, să mă oxigeneze. Prefer, de mii de ori mai mult, o suspendare temporară a conștiinței personale și sper să mă trezesc curând în punctul din care am pornit. Promit de data asta să fac duș și să respect convențiile sociale.

FUM

Miroase de te trăsnește, iar eu nu pot să mă obișnuiesc. E o tărie de tutun încins amestecat cu praf care îmi otrăvește mațele și ăsta este locul meu de muncă, ar trebui să îl respect. Dar mediul ăsta mă agresează și deseori îmi spun că, dacă ar vrea să mă asasineze cineva, cel mai rapid ar reuși s-o facă dacă ar atenta la nasul meu și mă refer, desigur, la simțul olfactiv, nu la organ în sine. N-o face nimeni, că n-are interes, sunt eu care mă sinucid în fiecare zi de lucru, e clar că sunt și depresivă, am gânduri negative și, ca să mă împingă de la spate, ai mei mi-au spus că o să fie greu până o să o să dau de gustul banilor și asta o să se întâmple imediat ce doamna aia indiferentă de la TESA o să îmi numere bani cash în palmă.
Dar cred că n-au spus adevărul, pentru că am cheltuit demult primul salariu și pentru mine damful de tutun e încă mai puternic decât parfumul deloc ieftin, pe care am putut să mi-l permit cu jumătate din banii pe care nici nu am simțit că i-aș fi câștigat. Putoarea asta iute s-a lipit de mine, nu îmi dă voie să uit niciun moment ce muncă fac, doar că încerc acum o altă abordare, îmi spun că, dacă vreau, pot să renunț fără probleme, că nu sunt dependentă. Nu știu dacă e vorba de gândire pozitivă, așa cum am citit într-un articol într-o revistă franceză de curând, mă tem că sunt doar disperată, pentru că, iată, aproape că m-am transformat în roboțel la capătul mașinăriei de confecționat țigări. De fapt, zici că-i mașină de război, nu că aș fi văzut de aproape una, dar eu așa mă simt, ca în linia întâi, pe front, însă încolțită în tabăra adversă, în plină ofensivă chimică și fără mască pe figură.
Suntem trei suflete demonizate care ne zbatem să ținem mașina asta în funcțiune. De fapt, eu nu mă zbat deloc, nu mi-ar păsa prea mult dacă s-ar rupe bucățele, însă aș fi urgent repartizată la secția de tocat țigări, iar operația asta e și mai nocivă, mai rea decât fumatul însuși, că știu cum e, am făcut proba prima dată într-o noapte, la schimbul trei, am tras în piept jumate de pachet, induce în eroare oboseala și divizează timpul altfel. Fumatul devine sensul muncii mele, iar asta mă doboară, că nu mă împac deloc cu gândul de a produce metodic ceva care oricum se spulberă în aer. Sau se depune în plămâni. Cât despre gust, ce să mai zic, nu cred că ai mei la asta se referă, ei n-au pus gura pe țigări în viața lor, așa că n-am să risc o controversă despre plăcerea de a fuma în preajma lor.
Trag uneori cu coada ochiului spre dreapta, din zona aia mașina scuipă un fir de țigaretă neverosimil de lung, de viu și de rapid care devine sub cadența necruțătoare a ghilotinei produsul standard. În fluxul de producție ăsta-i momentul în care intru în schemă eu, a treia roată la căruță. Sunt necalificată, adică abia am terminat liceul, iar doisprezece ani de școală sunt inutili, căci pentru treaba asta nu-mi trebuie nicio diplomă, iar rolul meu impune o minimă solicitare a neuronilor în desfășurarea muncii, stau la bandă. Adică nu gândesc, nu trebuie decât să îmi coordonez mișcările rapid. Stau țeapănă pe un piedestal de lemn în dreptul benzii circulante pe care curg, aliniate, dinspre dreapta, țigările Carpați. Când se rostogolesc în dreptul meu sunt calde încă și au deja identitate, o rolă cu cerneală tipografică le-a imprimat cu roșu un cap de cerb încornorat și numele de brand național.
Doar eu nu mai știu cine sunt. Port o pereche de papuci cu toc și un halat albastru de tercot. Halatul e obligatoriu, însă papuci cu toc mi-am luat să mă aliniez tendinței generale, sunt tânără și poate găsesc pe cineva să mă combin, deși, la cum mă simt, ar trebui să port bocanci cu ținte. Și-n mâini mi-ar trebui mănuși de box la câtă harță am strâns în suflet, dar cu mănuși ar fi aproape imposibil să colectez țigările la timp. Am degetele lungi, la fix să adun în palme snopuri de țigarete și apoi să le bat de două ori în cadrul de lemn pe care îl am în față ca un portativ, ca să se aranjeze. Nu trebuie să pierd cadența, le prind, le bat de două ori, le așez, le prind, le bat, le așez. Țigările, în timpul ăsta, circulă, eu doar le prind, le bat, le așez. De fapt, în toată munca asta nu-mi trebuie decât picioare zdravene și degete ca niște furci. Chiva e mașinista și demonul ei este vigilența ca nu cumva viteza bandei să îmi aglomereze fluxul de țigări și să se încalece în fața mea, că atunci ar trebui să apese butonul de ”Oprit”, iar asta poate să ne depuncteze ca echipă în cursa pentru depășirea planului săptămânal, lunar sau cincinal. Eu însă n-am ambiții de-astea.
Pe Gore Grebănuș, al treilea dintre noi, nu pot nici să îl urăsc. Mi-e doar ciudă pe el, nu înțeleg cum poate să fie mereu atât de relaxat. Astăzi, în special, a uns mașina la toate încheieturile, nimic nu scârțâie, niciun cotor de frunză de tutun nu cade în angrenaje, așa că are timp să iasă la fumat. De fapt, cred că se îngrijește de mașina asta în pauzele pe care le face de la fumat, nu invers, că face parte din atribuțiile de lucru să consumi intens și să probezi continuu calitatea țigărilor produse, așa mi-a spus în prima zi de lucru, crede că-s proastă, e numai un motiv să se sustragă de la muncă, lui nici nu-i place să fumeze, e antisocial. Stau ciotcă toți mecanicii pe hol de parcă țin ședință, nu se aud vorbind nici dacă treci pe lângă ei, trag din țigări adânc și atât. De fapt, din secția asta doar Gore nu fumează, dacă ar fi muncit într-un restaurant, el ar fi fost veșnic la dietă. Cu diferența că în fabrica asta se produce fum și pentru toți salariații e o alegere normală să se înfrupte la comun din rodul muncii lor.
Gore se uită bleg la mine. N-am nicio scuză pentru el, nu merită să îi acord nicio privire. Și nici n-am timp, că trebuie să strâng țigările rapid, banda nu-mi lasă timp să-l integrez, sunt corp comun cu ea și nu facem decât mișcare, noi nu gândim. Sunt numai o extensie a ei, dacă ar fi posibil, țigările astea ar sări de pe fâșia mișcătoare direct în cadrele de lemn, m-ar ignora, m-ar trece în șomaj. Și numai Gore e responsabil de halul inuman în care rulează banda asta și de singurătatea mea pe lângă ea. Pe el refuz să-l pun la socoteală, oricum, nu m-ar interesa nimic din ce ar putea să-mi spună, mai bine ar face nici să nu să deschidă gura. Pare lipsit de vlagă și nu pot să ignor faptul că nu caută niciun pretext să mai oprească uneori mașina, în timp ce eu abia mai reușesc să îi fac față, el parcă a transferat în bunul mers al agregatului esența bărbăției lui. Nu m-aș culca cu el nici moartă. Mă întreb dacă aroma de tutun tratat pe pielea mea l-ar excita, că pare genul, sau dacă parfumul meu l-ar ține la distanță. Mă bate gândul să îi fac avansuri, poate că într-o zi ar vrea să iasă cu mine la un suc și aș putea să mă răzbun pe el. Adică i-aș impune să mă ducă într-un hotel de lux și ar muri de jenă că ar putea să ne miroasă cineva.
– Gorele, ia stai și tu puțin în locul meu! Vreau să mă dezmorțesc un pic, mi-a înțepenit piciorul, am un cârcel la pulpă.
Am niște pulpe formidabile, n-am nici măcar un junghi, nicio durere, dar prea se vântură nevinovat pe lângă mine. Papucii mei cu toc echilibrează în ochii celorlalți partea estetică a echipei noastre, așa că s-ar impune o minimă colaborare din partea dumnealui.
Nu se grăbește, nu îi stă bine să reacționeze imediat. Întâi evaluează situația și, până se decide, se saltă ușurel pe vârfuri și lustruiește tacticos cu mâneca emblema de metal pe care scrie ,,Tabakuni”. Ăsta-i semnalul către Chiva care, în clipa asta știe clar că pentru el prioritară este munca. Și planul. Și mașina. N-ar fi mirată dacă l-ar găsi vreodată frecându-se încălzit de spatele mașinii, suflând din greu din pricina unei tensiuni pe care nu o poate descărca. Chiar cred că i-ar asigura intimitatea, în orice caz n-ar bate toba ca atunci când l-a descoperit pe inginer cu Tuța făcând amor într-unul din vagonetele cu tutun din pod. Că inginerul trăiește pe spinarea noastră, el n-are niciun contact direct cu utilajele, el motivează cu drăgălășenii personalul feminin, iar dacă nu pune mâna efectiv la treabă, pe tutun, e ca și când n-ar face parte cu adevărat din colectiv.
Îl urmăresc pe Gore și nu mai înțeleg ce face, aș fi crezut că urcă pe piedestal să adune țigările în locul meu, dar pasmogitul ăsta a preluat penseta din mâna Chivei și a început să ciugulească îngândurat tutunul, de parcă dirijează o arie funestă. E așa preocupat de zici că s-a calamitat toată recolta de tutun de astă toamnă și îmi transmite starea asta așa de bine încât încep și eu să mă gândesc încotro plec dacă se închide fabrica. N-am unde să mă duc, fără țigări eu și părinții mei am suferi de foame.
Cuțitul ghilotinei toacă necontenit șarpele alb în bucățele mici pe care abia mai prididesc să le adun, să le așez în cadru.
Răbdarea mea e mai fragilă acum decât foița de țigară, simt că mi-ar prinde bine un pic de nicotină.
– Hai, dă-te jos de acolo și du-te cu sacul ăsta de țigări la moară, mai fă și altceva că te-oi fi plictisit! îmi strigă Chiva chiar acum și nu-mi vine să cred cum se gândește ea să-mi varieze activitatea, exact în momentul critic. Mă sâcâie când îmi vorbește în felul ăsta, eu îi respect priceperea de mașinistă și anii nenumărați în câmpul muncii și nu înțeleg de ce mă persecută așa. Doar dacă nu-mi citește gândurile. Și adevărul e că sacul de țigări defecte e musai să fie reciclat. Așa ne-au instruit în prima zi de muncă, atât că nimeni nu ne-a spus că asta se va face cu prețul otrăvirii noastre.
Înnod la gură sacul și îl târăsc pe scări, în pod. Îmi scot din buzunar o bandă de filtru de hârtie din care îmi încropesc o mască, mi-o înfășor pe față de parcă aș fi mumie și mai urc niște trepte ca să ajung la gura mașinii de tocat. E mai înaltă decât mine, târăsc de sacul ăla pe scări în sus. De la înălțimea asta capăt perspectivă, zăresc printr-un ochi de geam lumini aprinse în cimitirul din zona industrială. E frig, este sinistru, îmi vine să bocesc. Apăs butonul de ”Pornit” și tocătorul începe să huruie asurzitor. Îmi pare că toată cămăruța aia sumbră se hurducă, în timp ce dinții groși de fier ai morii zdrobesc țigările stricate pe care le răstorn cu țârâita din sacul cumpănit cu greu pe umăr. Din cuva plină de tutun și de hârtii se spulberă un praf cu gust amar, îl simt pe cerul gurii, mă pișcă de obraji. Mi se lipește imediat de gene, abia mai văd câte ceva, dar știu să fac manevra asta și cu ochii închiși. Iuțeala de tutun îmi arde sinusurile și nu-mi doresc decât să mi se înfunde nasul. Îmi opresc respirația, am exersat asta în fiecare zi, pot să rezist mai mult de un minut și jumătate fără să-mi fie teamă că leșin.
În ușă parcă zăresc o siluetă și mi se pare că e Grebănuș. Ce-o căuta aici, ăsta-i sectorul meu, mecanicii sunt privilegiați, nu urcă în pod decât la intervenții. Stă proțăpit în ușă, se uită la mine ca o stafie proaspăt levitată din cimitirul periferic, adică are ochii goi. N-am nicio empatie pentru el, nu mă interesează, am simțurile reduse la câteva reflexe de autoapărare. Ar face bine dacă și-ar căuta de treabă, că dacă se apropie de mine în momentul ăsta cred că-l mușc.
Deodată moara s-a oprit și aud vocea inginerului răzbătând prin praful de tutun. Adică nu este Gorel cel care mă urmărește, ci varianta lui mai rea, cea cu tendințe amoroase:
– Te crezi prea bună să faci asta? Se vede că nu-ți place, da’ ia arată-mi dacă ai alte talente ascunse cu care să faci ceva mai bine de atât!
Se apropie de piciorul scării pe care sunt urcată. Cum stă acum, se uită direct pe sub halatul meu. Îmi clocotește sângele atât de tare, sunt ca un terci de praf și de tutun. Îmi e prea silă și el zâmbește într-un fel grețos, n-am mai avut de-a face cu atacuri de-astea până acum. Ok, au fost aluziile lui Florică, puștiul ăla pitic din clasa a XI-a, dar ăluia îi permiteam orice, de milă. De individul de sub scară depinde relația mea cu fabrica asta de tutun. M-apuc cu mâinile de buza morii, și-i trag în moacă un toc de papuc așa de tare de parcă ăsta ar fi, de fapt, scopul pentru care m-am chinuit până acum să umblu potcovită așa.
Abia se apucă tovarășul inginer cu mâinile de maxilar, că năvălește peste noi Gorel, de-adevăratelea, stârnind alt val de praf. Și urlă:
– Lasă țigările și cară-te acasă, se închide fabrica, se interzice circulația! La București e revoluție, trebuie să ne adăpostim. Urgent!
El zice asta, îi aud cuvintele, dar nu înțeleg mesajul, sunt plină de adrenalina care mi-a acționat papucul două minute mai devreme. Îl văd numai că fuge. Și fuge după el și inginerul, în timp ce eu încă mai simt în talpă impactul violent cu obrazul lui. Credeam că Gore a fost aici să mă salveze. Nu l-am văzut grăbindu-se în halul ăsta niciodată. Îmi smulg călușul de hârtie de la gură, dar nu pot să scot nicio șoaptă. Și ce să spun? Cu cine să vorbesc? E atât de liniște, deodată, că se aud firele de tutun din aer cum se aștern, straturi, pe jos. Cuvintele lui Gore îmi circulă prin cap, vârtej, sunt informații pe care nu sunt pregătită să le procesez.
A zis să ne adăpostim, sunt sigură de asta. Am sacul gol în mână, am scuturat din el și ultima țigară scofâlcită. Picioarele mi se înmoaie, papucii mei mă trag în jos. Alunec spre perete, mă las pe vine și îmi trag pe cap sacul de rafie, la fel cum mă ascundeam sub plapumă să mă ascund de monștri când eram copil. Sunt speriată și, din instinct, mă camuflez, sunt una cu deșeurile de aici, sunt jumătate într-un sac și tremur, nu mai am niciun control, trăiesc doar cu uimirea că Gore Grebănuș părea că știe pentru prima dată în viața lui ce face.
Și mă revolt. Nu asta vreau, să mă ascund, dar n-am habar ce trebuie să fac și nu-i altcineva pe aici care să îmi spună. Îmi trag cu grijă sacul de pe cap și-mi netezesc halatul, încerc în felul ăsta să dezamorsez prudent alarma vie care am devenit. Cred că aud împușcături în cimitir sau în depozitele dimprejur, de undeva se trage.
Dacă e revoluție, ar trebui să aflu mai întâi cine se află în linia întâi, renunț să îmi mai fie frică pentru pielea mea și fug și eu de aici, mă duc să mă amestec în mulțime…

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share