De-ai noștri! – Marinela Trifan – Dublă mare poartă-n casă (4)


VORBITOR INTIM

Aștept la rând la vorbitor. N-am dreptul, dar nu mișc și nu crâcnesc, pentru că între atâtea uniforme, orice destindere civilă poate să pară neregulamentară, așa că stau smirnă de mai multe ore în secția asta printre polițiști, e iarăși miercuri și asta este ziua când mă postez aici încă de dimineață, în fiecare săptămână de câteva luni încoace. Dar asta mă anchilozează și mă supune mai mult decât aș vrea, în fața autorităților sunt numai o anexă la cererea de vorbitor pe care le-o înaintez.
Sunt ore bune de când ne-am adunat din ce în ce mai mulți aici și pentru polițiști e greu să ne strunească, nici nu vorbesc prea mult cu noi, poate se apără de ce-am putea să le transmitem, că nu suntem prea fericiți, ba dimpotrivă, și nimeni nu dorește să se încarce negativ. Pe câte unul am ajuns să îl cunosc, chiar par umani și le doresc să avanseze, să nu rămână la serviciul de preluat pachete pentru arestați. încerc să-i înțeleg, noi vrem să predăm alimente și să vorbim cu ai noștri, iar ei au ordine trebuie să ne trieze, să se asigure că avem dreptul legal să îi hrănim pe cei închiși, au multe responsabilități și în niciun caz n-au să găsească o rezolvare pentru toți.
Aș vrea să mă distingă cineva în mulțimea asta, să mă invite să fiu prima, să fiu poftită să vorbesc cu Gelu, să îi transmit cât îl iubesc. Dar nu mă întreabă nimeni nici dacă doresc un scaun, asta e o pretenție sfruntată, oricum pe holul ăsta nu-i niciunul, nu-i nimeni curios să știe la ce oră am tren să mă întorc acasă și nici nu văd de ce ar face-o, până la urmă e numai interesul meu să aștept aici și al lui Gelu mai ales, ca să spun drept. Aș vreau să fiu frumoasă pentru el, dar m-am cam rebegit, tremur de frig, e iarnă grea și îmi fuge gândul către gară. Dacă aș pleca într-o oră, aș prinde personalul și până se întunecă aș fi la poarta casei.
– Scrie-mi și mie, domniță, hârtia asta! aud pe cineva în stânga mea. Nu mă pricep la chestii de-astea, nici nu văd bine, te rog frumos nu mă lăsa, că-l am pe fiu-miu aici, la beci, și ăștia cică tre’ să fac o cerere ca să îi dau pachet.
Îi iau buletinul și m-apuc să scriu: ,,Domnule Comandant, Subsemnata, Tănase Floarea, domiciliată în comuna Pardoși… ”. Înșir în cerere aceleași cuvinte standard care n-au forța să exprime jalea mamei. Mai mult decât orice, femeia asta pare că s-a rătăcit pe aici, singurul lucru cert e buletinul pe care mi l-a înmânat și plasa cu mâncare pentru fiu-său. Dacă nu reușește s-o predea în cursul zilei, se întoarce acasă și mai are dreptul să revină peste două săptămâni, așa zice sistemul, nu le putem aduce mâncare regulat, nici dacă am avea.
Pe lângă Floarea, probabil eu par genul care se descurcă, știu rosturile primprejur și nu mă mai intimidez când iese Ciugudeanu să adune cererile, eu mă prezint aici în fiecare miercuri și aștept. Înfrunt sistemul, cum s-ar zice, iar el își face meseria, apucă cererea, o pune în teanc și mă privește peste ochelari. Ce tare se preface omul ăsta! De parcă n-ar putea să spună ”Pleacă, femeie, acasă, că nu-ți primim pachetul!”, dar el preferă să își tremure mustața fistichie și să mă lase să aștept. Și nu înțeleg de ce, dar mă gândesc că polițiștii nu ar trebui să aibă voie cu mustață, asta-i ceva lumesc, de mers pe stradă, ce treabă are el să fie așa cochet?
Singura care arată elegant pe holul ăsta este nevasta directorului de la Cisnădie. Mă rog, a fostului director, că acum e arestat. Dar cred că a gătit-o altcineva, ea zici că e narcotizată. Parcă i-au injectat valeriană în vene și au trimis-o cu merinde. Nu simte gerul și afară e un frig de crapă pietrele, e galbenă la față și poartă un taior albastru, de parcă ar mai conta! Mai bine ni s-ar da și nouă uniforme sau niște halate ca aparținătorilor la spital să nu aducem cu noi, de afară, sindromul libertății, că e contagios. Nu se mai simte nicio diferență între noi, așa poate ne-am face curaj să ne cunoaștem, să povestim, să treacă timpul mai ușor.
Nu vreau să mă gândesc la Gelu, ceea ce trebuie să fac este să-i las pachetul, asta e treaba mea aici, cinci kilograme, să aibă ce mânca o săptămână, așa s-a calculat. Oricum nu pot să-l văd sau să-i vorbesc, așa că totul s-a redus la hrană, că gândurile nu se cântăresc și nici nu au găsit metoda să le cenzureze. Nu vreau să risc, sunt intime, aleg să nu le amestec cu atmosfera de aici, așa că mă întorc să mai vorbesc cu Floarea.
– Am observat că sunteți de la munte, din Pardoși, îi zic așa, să-i dau pornirea, că tot îi copiasem înainte datele din buletin.
– Îhâm, cunoști pe cineva pe acolo? se prinde imediat femeia de satul ei ca de un semn trasat pentru orientare.
– Am fost când eram mică la un bâlci cu tata, de Rusalii, și toată lumea petrecea. Tare frumos pe acolo pe la dumneavoastră! îi zic amabilă și mi se pare important că în sfârșit dialoghez cu cineva.
– Tănase Titel, Floarea și Sandu, pachet și vorbitor! strigă la scurtă vreme plutonierul de serviciu.
Floarea tresare și îi explic pe înțeles că i-au dat voie și la vizită și la pachet. Îl auzim pe Ciugudeanu strigând și alte nume aprobate de către Comandant. Se iscă agitație, ratez discuția abia începută cu femeia și mă simt trădată, ea intră imediat să stea de vorbă cu Titel, e clar că nu-i mai arde să asculte amănunte despre bâlciul meu.
Rămân cu narcotizata. Dar parcă n-aș vorbi cu ea, are o geantă excesiv de mare, se vede clar că depășește kilogramele permise în mod legal, asta înseamnă că are pile direct la Comandant, numai el poate să facă derogări de greutate. Pe Ciugudeanu nu îl pun la socoteală, el mișcă din mustață și-mi dă de înțeles că trebuie să mai aștept, că nu se știe încă dacă poate să îmi strecoare pachetul și de data asta. Mai scutur din picioare să mă mai încălzesc. M-a apucat și foamea, bag mâna printr-un colț în geantă și trag din pungă un fursec, aș lua mai multe, dar îmi e rușine, simt niște ochi fixați asupra mea. Nu pot să atentez la porția arestatului, chiar dacă e iubitul meu.
Încep să iasă câțiva vizitatori din prima serie, că așa intrăm, pe rând și apoi niște polițiști care încheie șirul. Le facem loc, ne tragem la perete, mai suntem doar câțiva. Mă împinge cineva și îmi îndeasă în palmă ceva umed, mi se încinge capul, mi-e teamă pentru geanta mea, că risc să mi-o confiște, căci știu că e un bilet, îl simt, mă ard cuvintele din el. N-am apucat măcar să-l văd pe cel a cărui mână a transpirat până l-a strecurat în palma mea. Încă e vânzoleală, așa că îl citesc rapid: ,,Intră în WC, urcă pe tron și uită-te pe geam.”
Hârtia o înghit, îmi trece gustul de fursec. Nu mai gândesc normal, nu mai gândesc deloc, am bănuiala că sunt urmărită. Aș vrea să spun cuiva, m-aș sfătui cu Floarea din Pardoși, dar ea e cu Titel al ei acuma. Mă înfurie că Gelu îmi face asta, nu sunt puternică așa cum crede el, în orice caz știm amândoi că o să intru în toaletă. Aștept în fața ușii, e ocupat, iar eu sunt agitată, mă tem să nu apară Ciugudeanu și să ratez momentul când mișcă din mustață. Aud cum înăuntru se trage apa și iese din cabină narcotizata, are un zâmbet mare pe figură, nici galbenă ca înainte nu mai e. Femeia asta nu-i normală, dar nu am timp să mă ocup de ea, intru și zăvorăsc ușa în urma mea. Mă sui pe tron și mi se pare atât de greu de parcă aș escalada un zid, mi-e frică de parcă aș evada. Ajung la geam, dar nu văd bine, mă mai ridic nițel pe vârfuri, simt că-mi atârnă ocale de picioare. Se vede o curte interioară flancată de o anexă a clădirii. Sunt niște ferestre luminate, cu perdeluțe până la jumătate și îmi închipui că Gelu e undeva acolo, stând pe un scaun și așteptând și el, ca mine. Îi aud dintr-o dată vocea, mă strigă conspirativ și mă blochez, înțepenesc de tot. Gelu e sub pământ, într-un subsol, i se zărește doar umbra capului prin niște plase groase, la nicio palmă de la sol. Nu sunt ferestre, nici perdeluțe, nici lumină, alea sunt pentru polițiști. Îmi vine să leșin, acolo, închis ca un șobolan, pe întuneric, este iubitul meu. Și râde, el e fericit.
– Acuma plec, șoptesc și îmi dau seama că mi-a ajuns că l-am zărit. A fost suficient, n-aș fi crezut vreodată asta.
– Ai grijă ce vorbești, cu cine umbli, îmi zice. Se vede că ținea să-mi spună asta, era mesajul care îmi trebuia transmis.
Mai văd conturul altui cap și îl întreb aiurea, de parcă era importantă compania în care se afla:
– Cu cine ești acolo?
– Suntem mai mulți, dar asta e bila directorului de la Cisnădie. Și râde Gelu, însă nu mă convinge, e doar expresia unui spasm nervos, râsul adevărat e privilegiul libertății.
Mă las în jos, alunec, nu mă mai țin puterile. În curte aia mică am apucat să văd cornete de hârtie suflate dinspre ei și eșuate pe traseu. Mă mai înalț o dată și îi șoptesc din nou, în timp ce inima îmi bubuie de spaimă:
– Chiar tre’să plec, nu pot să mai rămân, îi zic și mă simt lașă.
Mă doare coșul pieptului, dar lui nu trebuie să-i spun că-mi iese inima din piept.
– Te iubesc mult, ai grijă!, îmi șuieră din fundul de subsol, de unde abia îl aud.
– Și eu te iubesc, îi spun și sar de pe WC.
Sunt tulburată, îmi tremură tot corpul, răspunde la pericol. Trag și eu apa și ies repede de acolo, mă întorc pe hol să îmi recuperez pachetul, să nu-l ratez pe Ciugudeanu. Dau ochi în ochi cu el, mustața i-a căzut de tot. Sunt sigură că știe, acum o să mă înhațe, o să înfund și eu subsolul ăla. Are în mână un carton, vine întins la mine. Îmi ia cu gesturi bruște geanta cu mâncare și dă să plece, dar nu, se întoarce și-mi ordonă sadic:
– Pune anunțul ăsta pe ușa de la toaletă!
Mă execut instantaneu și agăț cu mâna mea cartonul pe care scrie ,,NU FOLOSIȚI! DEFECT”, că mustăciosul are, ca un câine bine instruit, simțuri suplimentare cu care detectează ce-i ilegal pe teritoriul lui.
Și am senzația că tocmai îmi ispășesc pedeapsa, în ciuda faptului că vinovată nu mă simt deloc. Și cred că am aceeași trăire ca și Gelu, începe să mă scuture un râs nervos. Mai mult de atât nu are nimeni ce să-mi facă, știu sigur că o să recidivez, căci vorbitorul este dreptul meu și n-am să-l las să se consume doar într-o privată…

FIDELIZARE

– E rândul tău, de data asta! a auzit în cască comanda dictată într-o italiană secătuită de vigoare, direct la subiect, că doar vorbea pe banii lui.
Se întâmpla frecvent să încaseze amenințări de la bărbați neostoiți, masculi care de obicei amenințau cu biciul, cu țepușe, cu cătușe, dar n-avea trac, nu trebuia decât să se supună și să interpreteze sugestiv. Apelul de acum era de la Damiano, client obișnuit, dar despre care fetele se văitau la vestiar că nu mai reușeau să-l potolească cu gâfâieli și plescăieli zemoase. Nu mai mergea nici una din tehnicile consacrate.
Spuneau că avea fantasme cu o ghilotină și le cerea să pună gâtul pe butuc. El se imagina călăul neîndurător, iar rolul lor era să îi implore mila. Numai că Damiano nu reușea să se abțină mult, scăpa cuțitul ghilotinei în numai câteva secunde și calitatea serviciului scădea, o dată cu diminuarea duratei de conversație pe cap de operator.
Le suna mult după miezul nopții, când replicile de criză, testate și simulate încă din faza de început de training, nu mai erau convingătoare. La ora asta lâncezeau inexpresive, ca niște curtezane în postludiu. Ca să nu-l țină în așteptare, operatoarea i-o transferase imediat pe Giulia, singura disponibilă, însă greșise, era prea nouă pentru un caz atât de violent și tocmai ațipise. Țâșni în scaun, curbând spinarea ca o pisică atacată și încercă să-și amintească primele tehnici din script, acelea de acomodare, ca să amâne cât mai mult scenariul execuției. Era momentul să îl abordeze, să socializeze mai întâi.
– Sei solo, Damiano? Ești singur? l-a întrebat făcând pampoane vocii in microfon, dozându-și norma de cuvinte pudice de care se putea servi.
– Putana! Curvă, i-a șuierat cu scârbă, o să muriți până la una!
Și-a îndesat aproape tot degetul arătător în cealaltă ureche, rămasă liberă, să n-o mai audă de alături pe Ioana, nume de cod Paola, ce chicotea orgasmic de peste un sfert de oră, cu satisfacția de a fi depășit demult targetul impus pe timpul de conversație.
– Și eu sunt singură în noaptea asta. Mă cheamă Giulia. Cam despre ce anume ți-ar place să discutăm? i-a spus pisica până adineauri somnolentă. A încercat o variantă simplă, deschiderea comunicării, dând piept direct cu spaima infiltrată prin burețelul căștii direct in timpanul ei. Scărița, ciocanul și toate oscioarele pe care le avea în cap vibrau dezordonat, sub forța decibelilor transmiși de Damiano. ,,Mascalzone!” l-a porcăit în gând, cu silă. “Rahat ce ești”, i-a șuierat prin minte, neaoș.
– Ești condamnată! Ți-ai primit sentința! acum o amenința direct și simțea asta ca și când l-ar fi știut deja postat în parcarea din fața porții de pe strada Rondă, cum intri dinspre Țepeș Vodă, a doua zi în zori, pândind-o dintre fetele care se despărțeau în pripă, de parcă nu se cunoșteau. Ele fuseseră deja lichidate, nu mai erau în pericol, mergeau acasă să se culce. Doar Giulia spera ca vreun vecin din casele alăturate, din cei care le adulmecau insomniaci când schimbau tura, să fie pe aproape, lingavi și năclăiți de pofte, împrăștiind sare în straturi fine pe trotuar de parcă ar fi descântat de iele, să se topească gheața, cum o făceau de multe ori pe sub ferestrele întredeschise din vila cu interfon codificat.
Dar asta era numai o temere de noapte, Damiano era prea departe și poate că și el bănuia distanța și asta îl înnebunea. Poate să nu fi fost mai mult decât un adolescent drogat, sicilian după accent, traumatizat sau lăsat singur acasă de părinți în grija unei bone marochine, închisă în cameră pe dinăuntru de frica puberului excitat. Poate, dacă l-ar fi văzut la față, i-ar fi înșfăcat cagula de pe cap, l-ar fi privit în ochi și i-ar fi pus o piatră pe butuc. Așa, să îi știrbească lama la cuțit!
– Și eu sufăr ca tine, știi, amore…, reîncepu mai tremurat. I se învârteau în creier atâtea fraze tip, dar n-avea timp să le înșire, nu le putea lega. Abia vorbea de patruzeci de secunde și parcă trecuse toată noaptea. În partea ei stângă, Ioana, nume de scenă Paola, încă mai necheza, de parcă își primise în palmă, cash, toți banii pe prestație. Iar Damiano, de cealaltă parte a firului, în dreapta, se auzea tot mai neclar, bolborosea în dialectul lui matern.
Și în aceeași camera antifonată, Roberta, o moldoveancă de la Chișinău, care nu le spusese niciodată cum se numește cu adevărat, vorbea italiana cu accente slave, sporind libidoul celui care o suna la ore stabilite și care pretindea că are în proiect să regularizeze situația imigranților din Peninsulă. Fix cinci minute, atât dura, până se isprăvea contul de pe cartela preplătită, fix timpul care-i trebuia să se ascundă în baie. Când suspina, se auzea reverberând ecoul faianței de Carrara. Roberta nu băga în seamă, se lamenta la el exotic, de parcă ar fi fost în vizită privată, într-un birou la consulat. Pe sub birou, mai pe înțeles și descria tot ce făcea, ce atingea, ce gust avea…
Și Damiano, cu cămașa neagră… n-avea să sune încă o dată sau mai probabil nu o să îi ceară centralistei să i-o paseze tot pe ea. De ce ar fi făcut-o? Era o voce doar, printre atâtea tonuri și accente, n-a fost cu nimic în stare să îl atragă, să-l păstreze, să-l fidelizeze. Dacă se supunea și își punea din prima capul pe butuc, o descăpățâna instantaneu, cum să-l fidelizeze apoi o decedată?
Dar încă n-a închis, poate mai sunt speranțe, abia trecuse un minut și minimum de conversație sunt trei. Din stânga, Paola făcea epuizată semne cu palmele in T, cerea șefei de tură pauză de țigară. Își merita din plin drogul de… după.
Giulia întoarse capul spre monitor, unde în centru licărea strident ,,cliente in linea”. Măcar de-ar fi defecțiune, măcar să cadă legătura! Damiano horcăia agonic, de parcă i se blocase jugulara, iar ea nu nimerea ce să-i mai spună, ce scheme de comunicare să mai folosească, ce abordare non-verbală era mai potrivită?
– Acum o să te mângâi, imaginează-ți asta! dar nu era nimic erotic în cele ce spusese, sunase respingător precum ,,Acum îți pute gura, îți vine din stomac…” pentru că, în realitate, simțise în microfon cum vocea transmisă de dincolo de fir duhnește pestilențial. Avea și ea halucinații olfactive. Iar el a început să urle.
O, dacă se aude asta pe înregistrare, avea să-i taie toate bonusurile pe o săptămână! Și trebuie să își plătească anticipat chiria, avea ședință la dentist! Mai bine ar fi rămas să împrăștie pliante la metrou, dar era știrbă și bondoacă și oamenii treceau indiferenți pe lângă ea. Nu îndrăznea să agațe trecătorii și asta dovedea că avea o problemă ea.
Urla jigodia, iar Giulia era în culmea disperării, cu nervii deveniți coarde sonore. Îi tremura tot trupul, o strângea casca, îi crescuse capul și simțea că îi sfârâie ochii în cap ca ceapa julien încinsă în tigaie. Și nici prin cap nu îi trecea să închidă telefonul! Era împotriva oricărui cod de curtoazie! Se angajase să descurce situația! Și printre lacrimi o zări pe Paola, care își aprindea din mers țigara, trecând pe lângă ea. O prinse cu mâna de betelia colanților lucioși întinși ca două prezervative extralarge și n-o lăsă să treacă. Îi simțea moliciunea pântecelui sub degete și nu putea decât s-o țină încleștat și să îi facă semne dezarticulate, de parcă se îneca. Paola pricepu îndată că pricina era clientul, Damiano, consumatorul lor obișnuit. Îi smulse căștile colegei sale cu fire de păr cu tot și, repede, de teamă parcă să nu îi ardă țigara în zadar, își plesni palmele cu zgomot în microfon. A început apoi să-și sugă dinții, să plescăie din limbă savuros și să schelălăie prelung, ca o hienă jigărită în călduri. A ascultat puțin și pentru că de dincolo nu se mai auzea nici pâs, i-a mai cârpit vreo două palme și gata, s-a sfârșit. Își scutură colanții din degetele amorțite ale Giuliei și apoi trecu fumându-și chiștocul de țigară mai departe.
Trei minute și doisprezece secunde! O conversație aproape standard!
Giulia își recuperă căștile și simți că i se înmoaie oasele pe scaun. Parcă nu mai era așa mult până dimineață. De acuma până pe la șase avea să fie un trafic de apeluri mai redus. Și parcă fusese chiar amuzantă Paola, așa, cu pantalonii ei de plastic și cu burtica moale, flască. Ce mare lucru să pocnești din palme?… Mâine o se ducă iar după pliante, poate găsește vreo promoție de împărțit prin blocuri, în cutii poștale. Era sănătoasă și rezistentă la efort. Dacă ar reuși să ațipească un pic…
Simți un țiuit puternic în urechea dreaptă și se aprinse un semnal pe monitor. Lumina roșie de pe ecran îi fripse dureros privirea: ,,cliente in linea”!
– Sunt tot eu, Damiano, și vreau să te salvez! Te scap de condamnare, nu te mai sun, dar spune-mi unde ești că vin să mă însor cu tine!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share