De-ai noștri! – Manuela Camelia Sava – Cod ADN (2)


EDENICĂ

auzi tobele bătând simți fumul de tămâie
se deschid porțile raiului într-o singură noapte
flăcările pălesc serafimii adorm
aceastăevă mușcă din mărul dulce-acrișor
unadam e păcălit de șarpele cu mirodenii arzând

MURIND

când se va trage cortina
pielea mea o vor coase groparii
cu mâinile lor butucănoase

pământul se întoarce în pământ

și sacul cu oase se va topi în lutul murdar
vei culege atunci, prietene, șoaptele vântului
înșirate în amintirea mea

căci toate sunt deșertăciune…

TU. EU. PARCUL

Ziua cu străluciri de iris
e o lecție despre ce ar fi trebui să fie (totuși n-a fost) –
mergem la întâmplare sărutându-ne
pașii se impregnează în asfaltul dureros
aleile parcului surâd
cu subînțeles
vedem cum cerul se întinde leneș în lumina aceasta altoi
al timpului
între liniile lui punctate
din gânduri
se scurg iubirile ce înfloresc în mine
ești un bărbat cu stafii în gene
născut într-o poveste fără sfârșit
femeia cu ochii încinși
te mângâie scurtcircuitând neuronii plini de patimi
miroase tot parcul a tei a trandafiri a iubire târzie
podul ne adăpostește inimile bandajate cu margarete

LEGENDA DOCHIEI

I
soarele dacic se oglindește în zâmbetul tău
ești puternic la apus
toți te văd te ating te strigă
ești zeul lor ascuns într-un oraș subteran
te divinizează se îmbulzesc să îți sărute mâna
cu degete de fier
să facă un selfie cu tine
ești mai puternic în zori

II
de fiecare dată
când ne întâlnim ne îmbrățișăm
dansăm cu iarbă în plete
cu steaguri și săbii dansăm
brațele tale sunt șerpii multiplicați la nesfârșit
ești draco lupul te sărută ochii scânteiază
goi
mă mângâi
în stană de piatră mă transform păzind oile
rătăcite în vis

POEM DESPRE MARE

unghia crescută în carnea timpului
zgârie scoici lasă urme albe
te recunoaște
în seva acestei povești de iubire
la țărm descânt pescărușii
bolborosesc un cântec necunoscut –
un fapt banal mareea te acoperă cu gânduri
sunt doar o ființă cu mii de cântece în ochii de
chihlimbar
hainele înserării sfâșie valurile
simt cum rochia mării mă strânge
nisipul devine corset îmi sugrumă gândurile cu sfori
învechite

pășești pe nisip la ora aceasta târzie
cu ochii arzând sufocați de iubire
nu-mi vezi sânii – se agăță în tridentul de argint al lui
Triton
între noi se așterne un gând eșuat
marinarii îl văd la timp și cârmesc brusc
corabia lui barbălată atinge viteza maximă pirații pier în
valurile sângerii
pe mal îmi las pașii flămânzi

RADIOGRAFIA IUBIRII

Iubirea nu încape într-o singură fotografie
ochii tăi alb-gălbui
ard mocnit
în jarul lor sulfuros recunosc zâmbetul
sunt o femeie ca oricare alta adn e un cod scris în legile
firii
nicio primăvară nu mi-ar sta bine
nicio speranță nu încape în tivul rochiei subțiri
ești un bărbat ca oricare altul

CEEA CE CAUȚI

mă cauți în capilare înfometate
înoți cu repeziciune fără să respiri sub pielea mea
în fiecare centimetru cub e limfa preschimbată în vin
mă cucerești cu adn-ul tău multiplicat în mintea mea
soarele verde
pe îngeri îi trimite la culcare

noapte de noapte mă cauți
evadezi din realitatea ferestrelor albe
nu vrei decât
să mă încălzești cu flăcări întunecate

DEPĂRTARE

Mateloții ridică pânzele speranțelor foarte însetați
corabia plutește ostenită peste valuri de-argint
te zăresc în depărtare – tu ești Iona pescarul de nori
scămoși
algele îți desenează conturul brațelor înnegrite
plin de sare în păr ajungi la demiurg
îi ceri să te îngroape în lutul apos
el îți arată codul adn în schimbul scoicilor aduse ca
ofrande
până la apus haosul învinge demonii
îmi șoptești cât de mult ai luptat cu meduza
numai în vis mă poți atinge fericit
ești un pescăruș îndrăgostit de țărm

LA MARE

sângele poveștilor de iubire se scurge pe țărm
colorează apusul mov-albăstrui
marea ucide toate poemele de aur
cuvintele mele nu te regăsesc
scoicile sugrumă silabe
tăcerea ne cucerește cu dansul ei te ademenește cu brațe
lungi
ești o pradă ușoară
valurile acoperă pleoapele țărmului Homer cântă și aici
povestea ta
nimeni nu ar putea să vadă cum suferi
te zbați în zadar pe nisipul argintiu rămâi fără aer
otrava orbului te-a atins – pleci cu lacrimi în palme
pentru mine rămâi un erou sângerezi
bezna te încălzește și
cânți

RUTINĂ

Fetele povestesc vise
purtându-le ca talismane la țărm
speranțele zeilor ajung zdrențuite la tine cititorule
tu lași în urmă o dorință pustie
pescărușii cântă marșul triumfal
aripile lor fumurii ascund umbra ta
degetele palide caută zbor tăcut
printre rândurile unei povești
fete devorate de timp strâng rochii
pline de maci

ARTA DIVINAȚIEI

în noaptea aceasta
ghicesc pentru prima dată în stele – ești departe
strălucirea verde a iubirii îți acaparează ființa

norii nu au nume
iubirea nu are nume
sunt un trup înfășurat într-un giulgiu murdar

în noaptea aceasta
îngerii merg la culcare devreme –
răcoarea din plete îmi alintă visele
ghicesc că trepte abrupte coboară spre tine

SILVANĂ

pădurea te caută
târziu
cântecele ei adulmecă toate cărările
nu ești aici –
seva ochilor închiși îți murmură
numele
bezna din peșteră te încălzește

POVESTE NOCTURNĂ

Noaptea încinsă cu brâul stelelor respiră sacadat –
mă regăsești în hainele norilor
amintiri îmbrățișări
plecări fără speranță toate se adună în zâmbetul tău
desenat pe o coală de hârtie mov
clipele par mărgele de turmalină
alunecând
în toate brățările pe care le cumpăr
de la femeia ce știe numele tuturor pietrelor

îmbrățișezi cu nesaț noaptea
gânduri necuviincioase îți dau târcoale

EU SUNT PYGMALION

Statuile se sărută cu poftă
îmbrățișate par păpuși umane respirând
se sărută cu pasiunea lemnului
care ar vrea să prindă viață
pygmalion trece dis-de-dimineață
să le numere coastele

dacă nu ar fi mereu prin preajmă cineva
ele s-ar săruta necontenit
s-ar îmbrățișa cu flăcările albastre

dincolo de rama unei fotografii învechite
poți vedea, cititorule, cum statuile se sărută
tremurându-și buzele ușor

RESPIRAȚIE

fotosinteza gândurilor ne macină
trupurile îmbătrânite
(Avem nevoie de lumină!)
trăim iubiri efemere ele
zămislesc parfumuri și doruri
nimeni nu se mai miră de toamnă
azi respir petale
de ele s-au lipit îmbrățișările tale cu fluturi multicolori

POVETEA TA

instantaneul fiecărei dimineți
caută drumul spre tine
prin lanul aprins soarele se înclină gândurile macilor te
întărâtă
treci sunând din corn
floarea soarelui e mireasa – toți îi sărută tălpile
la miezul nopții găsești în secundarul orologiului
pantoful cenușăresei
văl ridicat de mesenii avizi
tăcerea e fecundată la ospățul anului nou
tu ești mirele dansezi muzica se lipește
de trup
încerc să mă ascund la nunta aceasta
brațele flămânde mă vor găsi
numărând secolele

PENITENȚĂ

vreau să fiu pădure –
te voi adăposti ori de câte ori vei veni la vânătoare
cerbul însetat de lumină te așteaptă
iartă-mă

vreau să fiu noapte
voi înălța rugi
regăsindu-te într-o rază de lună
iartă-mă

vreau să fiu femeia ce păstrează în adn fericirea
mă săruți
îngerii aprind stelele candelabre pe lângă care trecem
dincolo
iartă-mă

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share