De-ai noștri! – Luiza Elena Ivanof – Poezii (6)


LIX.
30.05.2013

Ți-s ochii plânși
Îi văd, le-aud disperarea
Dar ochii mei? Dar marea?
Privesc mereu dindărăt
Și nu se lasă închiși.

 

LX.
29.05.2013

Să-mi învelești trupul gol și orb la apus
Când vântul începe să bată mai tare
Căci din mine suflet topit în ploaie s-a scurs
Și sunt gol și orb și pierdut în visare
E dulce-amăruie noaptea ce cade din cer
i-am simțit pe buze răsuflarea senină
tu să mă lași să mă scufund în efemer
căci trupul mi-e gol și însetat de lumină
mi-e frig și mâinile-mi tremură întinse în aer
mi-am pierdut iar calea sub ceață de stele
aștept să-mi țeasă vântul veșmânt în al său
caier căci mi-e frig și nopțile-s crunte și rele.

 

LXI.
02.06.2013

încă un tunet, e ultimul
Apoi două fulgere orbitoare, cele din urmă
Și-apoi liniște deplină, întuneric
Va fi etern noapte de-acum încolo
Nu vor mai dansa norii
Nu vor mai cânta stelele, nu voi mai mirosi iarba
Ultimul strop de ploaie mă va ofili în univers
Și-am să zăresc Calea Lactee pentru ultima oară
Nu n-am să doresc să plutesc spre infinit
Am să devin praf vișiniu
Și-am să dispar înghițită de galaxia mea
Unde nu e nici ploaie, nici nori, nici stele, nici iarbă
Doar praf galben și violet
Doar eu am să fiu vișiniu
Dar din mine nu se vor naște stele
Nu, eu am să fiu vișiniu neroditor
Și-am să învălui în fiecare seară universul în ceață stearpă
Și niciun soare călăuzitor nu va păși
în galaxia violet în care nu plouă niciodată

 

LXII.
30.05.2013

mi-e dor de trandafiri închiși
și sete de petale roze, înrourate
când în boboci îmi ascundeam visele de noapte
și mă râvneau spinii de patimă cuprinși
eram vie ca o cascadă-n miezul zilei
și valuri de lumină mă-ncălzeau mângâietoare
eram deschisă ca o floare rugătoare
ce face plecăciuni fierbinți în fața milei

 

LXIII.
09.06.2013

Am căzut în căutarea echilibrului
Echilibrul solidului rigid
Căci da, sufletul mi-e distant și rece
Greu ca o piatră nemângâiată de soare
Cu margini ascuțite și sângerânde
Care ucid orice suflet ce le-atinge
Dar am căzut în mare acum
m-au înecat valurile, mi-au limpezit sângele
mi-au înmuiat seva de sticlă
n-am să mai fiu om vreodată
dar n-am să mai fiu nici piatră
poate-am să fiu o scoică
o scoică săracă, fără de perle
scăldată de apă sărată și raze străvezii
cea mai umilă și neînsemnată scoică
de pe fundul mării
o scoică… nici om, nici piatră…

 

LXIV.
09.06.2013

Nu vei ști vânt rânduiala ploii
Și vei lipsi în nopțile de mai
Când stropii nu vor mai dansa
Pe geamul meu, aruncați de tine
Ca niște soli trimiși din cer
Vor săruta umili pământul
Și se vor topi în lut
Dar sufletele lor se vor înălța ca niște aburi
Din negrul înfierbântat
Pentru că tu nu vei fi acolo să le salvezi

 

LXV.
13.06.2013

întorși în timp spre amăgiri
Sufocați de nisipul clepsidrei sparte.
De secunde fugare, topite-n contratimp
îți mai simt pulsul încă
Vocea minții mele încă te mai cheamă
Să oprești orologiul de sticlă
Cuprins de un ocean de ani
înmormântată în abisul sufletului din cer.
îmi simți degetele alunecând pe portativul ochilor tăi?
m-am jucat cu timpul și-acum m-aruncă neputincioasă
spre efemerul născut anume pentru mine
văd orizontul ridat prin ochi îmbătrâniți și orbi
acolo sfârșit mut m-așteaptă
degetele-mi vor îngheța
și portativul se va-nchide
sfârșit mut îmi scrie destinul
și orologiul spart de valuri

 

LXVI.

09.06.2013

Nu mă-ntreba cum am ajuns să te iubesc
Îți spun deschis nici eu nu știu
A răsunat în mine fiorul diavolesc
Și m-am aprins
Acum de-mi pare rău sau nu
Nu cred că știu a-ți spune
Căci recunosc că ești
Păcatul ce nu-l voi putea în veci răpune

 

LXVII.
11.12.2012

Insulă cuprinsă de ape mi-e sufletul singur
Și norii se coboară să-mi fie ceață pustie
Peste trupul înghețat
Și ploile-mi fac ochii cioburi de sticlă
Și e viu vântul ce-mi strivește pielea
Și sunt vii demonii mării
Și sirenele și valurile din bucăți de cer furios
Și ești viu tu.
Cel ce privești din deșert laolaltă cu lupii

 

LXVIII.
06.12.2012

Senină e-nserarea și vocile se sting în șoapte
Și râsetele în ecou
Mâinile se pierd în întuneric
Rătăcit e sufletul grizonat
Și tușea naște orizonturi violete și topite de noapte
încă un pas vegheat de câmpie se pierde în universul pădurii de foc
Diavolii se întorc în scorburi pătate de smoală
Rădăcinile copacilor ard în cazane încinse
Ramurile se tânguie mut către cerul orb
Încă un pas vegheat de câmpie se adâncește
În poteca de stele bătrâne.

 

LXIX.
06.012.2012

Te-aștept umbră vie să-mi topești destinul
Ucis de ceață și nori
Strivește-mi altarul răsfirat ca un fum în răsăritul lunii târzii
Te-aștept umbră vie să îmi fii pereche
Și să ne unim în sărutul apusurilor închise-n colivii
Te-aștept umbră să ne stingem
Pe mormântul pecetluit de limbi de foc
Și suflu de zare curată.

 

LXX.

opuși, diametral opuși pe cercul vieții
al infinitului viu
tu vrei perfecțiune
dar nu știi că eu sunt croită
din mii de linii imperfecte, nedefinite
tu-ți conduci soarta cu voință de fier
și ții frâiele de jar fără să te arzi
deasupra mea plutește confuzia
imagini descompuse, sugrumate de realitate
visele mele sunt construite din cioburi
cu sânge-nchegat pe marginile dure
înflorite din piatră și nisip
eu… două litere pe care le simt
cum alunecă imperfect pe hârtie
dar pe care nu le văd clar
tu te uiți drept și mândru în fața unei oglinzi
eu nu-mi văd ochii în ea
sunt o schiță neterminată, ștearsă, plină de defecte,
aruncată într-un sertar întunecat de maestrul
ce regretă că a zămislit-o
tu fuzionezi cu toate culorile lumii
eu le resping cu nuanța mea odioasă
tu ești rege pe cercul cromatic
eu veșnic îngenuncheată
opuși, diametral opuși
pe cercul vieții, al infinitului viu

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share