De-ai noștri! – Luiza Elena Ivanof – Poezii (5)


XLVI.
11.03.2013

Amurg de martie violet pustiu
Te-am așteptat să cobori peste mine
Cu miile tale de culori cristaline
Căci tu ești tot ce mi-aș fi dorit să fiu
Amurg de martie violet cenușiu
Te-am inspirat cufundat în ceață
Agățat în geana-ți răzleață
Căci tu ești tot ce mi-aș fi dorit să fiu
Plutesc umbre difuze spre tine apus
Amurg de martie violet cenușiu în ele pustiul din mine l-am pus
Căci tu ești tot ce mi-aș fi dorit să fiu.

 

XLVII.
13.03.2013

Tremură vântul prin unghere
Crucile scârțâie-n cimitire
Sicriele-au început să zbiere
E semn de răzvrătire s-a dus parfumul nopții
calme acum e ploaie de metal noroiul tot
se scurge în palme și plouă în același
ritm banal de apă e acum plină strada
dar norii tot toarnă-n pahare
cerul își cântă serenada și plouă tot mai tare.

 

XLVIII.
11.03.2013

Trec ore întregi pe ceasul de sticlă
Soarele pălește umbrit de amurg
Clipe și vieți laolaltă se scurg
Vântul se-ascunde printre ruine de frică
Trec ore întregi și îngheață fereastra
Gratii de fier se îneacă-n rugină înăuntru și-afară-i tot o ruină
Trec ore întregi și îngheață fereastra

 

XLXIX.
11.03.2013

Târziu vin norii de plumb
Se oglindesc în mare ca niște epave
Și mușcă din soare ca niște animale hulpave
Și zgârie cerul din metal scump
Atârnă greu pe-ai munților umeri
Vor să se rostogolească pe câmpii
Sunt mulți și e greu să îi numeri
Pe bătrânii soldați plumburii

 

L.
11.04.2013

Tu, răspuns al cugetărilor mele
Venit-ai pe aripi de foc ca un duh
Aprige gânduri te-au făcut viu
Să te-nchini ploii din sufletul meu
Pustii cărări înădușite de oțet
Ai străbătut tu, nor al învierii
Căci deasupra-mi stai ca un cer alb
Și-mi picuri lumină în palme și-n ochi
Văzut-ai tu lumină-n ochii-aceștia orbi?
Căci eu simt ceață, ceață și fum în oase
Tu, răspuns al cugetărilor mele
Venit-ai, venit-ai să te-nchini unei insule fără scăpare

 

LI.
14.03.2013

Pe ape, pe ape s-au dus norii
Pe ape tulburi și reci
Astăzi cerul privește cu ochi seci
La valuri tulburi, la spuma mării
Cortine se lasă din cer
Cortine-ntunecate și ude
Metalul din ele se-aude
Ca un cântec de violoncel

 

LII.
04.11.2013

De păsări e plin cerul
Și curg aripi topite de soare
Căci toate vor să-1 atingă
Dar se-neacă-n infern
E iadul și-apoi raiul și ei zburătorii n-au înțeles-o
Căci sunt călători și n-au răbdare
Să se coboare curcubeul și să-i poarte dincolo
Pe scări de aur
Nu, căci el vine o dată cu ploaia
Și ei se tem de ploaie și-o-nfruntă
Cu umbrele și priviri dușmănoase
Ei, călătorii înaripați n-au sufletul ușor ca o pană
Au suflet de plumb
Și-n infern plumbul e la mare căutare
Deci curg în continuare aripi topite de soare
Căci ei n-au așteptat curcubeul
Să-i poarte pe scări de aur.

 

LIII.
11.04.2013

De îngeri mi-e teamă
Căci demonii i-am înfruntat
în lumea mea și în lumea lor
în apă și în foc
Și curge sânge din mine
Și mă îneacă smoala din ochii lor fierbinți
Dar de îngeri mi-e teamă
mi-e teamă să-i ating, să le vorbesc
să-i cunosc

 

LIV.

strigau demoni cumpliți în mine
și încercam să le sting ochii
cu seva curată și limpede din venele tale
și pieptul ți-era roșu și focul la fel nebuni de roșu
ne contopeam în iubire la apus galben-portocaliu
și sufletul meu obosit s-a opus
dar tu l-ai ucis
căci tu erai demonul meu nestins
și aprig în păcate.

 

LV.
06.05.2013

Prin cioburi de sticlă nu poți iubi marea
Nu poți iubi pământul și cerul
Poți doar să vezi, dar nu să simți
Să riști, să îndrăznești să grăbești pasul
Să sari sau să țipi
Nu poți să fii tu prin cioburi de sticlă
Căci doar ochii sunt vii
Sticla nu simte, nu lăcrimează, nu se mișcă
Invalidele cioburi de sticlă
Dar nici pentru ochi nu e salvare?
Deci ce pot să fac să iubesc
marea, pământul cerul, floarea?
sunteți mai dulci ca orice suferință
râvnită de sufletu-mi pierdut în iad.

 

LVII.
06.05.2013

Văpăi de lumină au curs din cer
La apus ca un jar le-am simțit toate
Și-am rămas acolo singur, stingher
Alungat de vise, de iluzii, de noapte
Pe margine de prăpastie am privit norii
Cum se luau la-ntrecere cu păsări călătoare
Eu stăteam întins cum stau nepăsătorii
Deasupra-mi pluteau speranțe arse de soare
m-am aplecat apoi spre abis gânditor
crezând că mă cheamă să-i gust suferința
am uitat atunci că nu sunt zburător
și l-am primit căci asta mi-era dorința.

 

LVIIL.
30.05.2013

n-am să te mai caut
te-am căutat de-atâtea ori
și n-ai răspuns
o dată să te fi cuprins
aș fi zburat spre nori
să îi aud, să-i laud
căci ei – doar ei – ar fi putut
să mi te-aducă în brațe și să-ți spună
în nopțile cu lună
că m-am sinucis în speranțe
că te-am iubit, dar m-ai pierdut.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share