De-ai noștri! – Luiza Elena Ivanof – Poezii (4)


XXXIII.
01.02.2014

Am fost acolo, suflete,
Când te-necai în neputință
Când adulmecai visuri pe întuneric
Eu ți le-am adus în culori
Aș fi vrut să mai stau
Dar începuseși să vezi prea multe prin mine
îți făcuseși speranțe, începuseră alte inimi să râdă de tine
Pentru că erai prea naiv.
Te-au rănit chiar și ai vrut să te stingi în tine,
Așa c-am decis să mă-nchid eu
Ca tu să poți trăi înăuntru.
Nu știu dacă o să te mai vindeci vreodată,
Dac-ai să mai înflorești,
E prea întuneric aici,
Dar începuseși să vezi prea departe
Și Dumnezeul nostru nu a fost niciodată departe,
A fost aici, între vertebrele abisului din noi,
Nu are sens să cauți dincolo de orizont, printre culori
Printre alte suflete,
Nu e nimic acolo, totu-i aici.

 

XXXIV.
04.02.2014

Am încercat să închid ușa ultimului gând
Dar n-am putut și m-a înghițit vârtejul lui
Sunt mii de fronturi în mine
Si mii de suflete ce mișună înlăuntrul meu
Unele se luptă în falange,
altele în aortă
Iar altele mi-au invadat materia cenușie
Nu mai e mult până ce lupta va ieși în afară
Și vor vedea cu toții ruinele războiului
Și sanctuarul sufletului-mamă deposedat de mercenarii rațiunii

 

XXXV.
03.02.2014

Cumva întunericul a învins
Nu știu când și sub ce formă
încă nu am înțeles
Dar cert e că ochii, ochii nu mai sunt vii
i-au inundat lacurile oarbe
și-acum au rămas doar niște epave
s-ar aduna pescărușii pe marginea orbitelor sângerânde
dacă n-ar fi genele ce tremură necontenit în bătaia vântului
ce bine ar fi să se așeze pescărușii cântând ochilor
căci auzul nu și l-au pierdut încă
mai răsar câteva unde de lumină simfonică din adâncul nevăzător
veniți pescărușilor să cântați ochilor!
Veniți căci poate nu e totul pierdut
Nu ne-am scufundat încă,
E doar întuneric orb, gol, mut, destrămat
Dar auzim, veniți să ne treziți
Poate voi aveți puterea să ne treziți…


XXXVI.

06.01.2013

în noi e răsuflarea de mâine
Dar figurine de ceară ne vânează la apus
Să ne ucidă umbra
Avem degetele transparente
Și pașii ni se cufundă în pământ
în noi se topește soarele și se naște luna
Iar drumul înghețat
E acum râu de lavă și ne poartă cu el
în scoarța pământului
Unde se află miezul otrăvit
Și semințele uscate fără de rod
în noi a rămas răsuflarea zilei de mâine.

 

XXXVII.
04.01.2013

în imensul ciob de fereastră
Se înghesuie bolta cu stele și vise cerești
Tu mă visezi ca o lună gânditoare
în necuprinsa oboseală cosmică
Și râuri de praf interstelar ne încătușează mâinile
Să stăpânim împreună pe veci galaxia de sticlă și gheață.

 

XXXVIII.
04.01.2013

Noi ne-am întors în trecut
în același ritm mut în care am plecat
Pustiiți de amintiri și amăgiți de-nchipuiri deșarte
Care ne-au atras în haos și-n frig
Dac-aș mai avea puterea să strig te-aș opri
Dar tu nu vezi, nu auzi
Și te-am atins, dar n-ai simțit.

 

XXXIX.
06.01.2013

Ia cerul și lasă-mi norii
Și gri și albi și blânzi și încruntați
la soarele și luna
Dar lasă-mi stelele, doar una măcar
s-o am în palmă pentru-o clipă
căci eu am trăit în întuneric și-acum am început să văd
ia tot pământul dar lasă-mi florile, măcar o petală
să știu ce e aceea culoare și viață
de gustat, am gustat roadele pomilor
dar lasă-mă să le văd cum atârnă în crengi căci
eu am trăit în întuneric și-acum am început să
văd.

 

XL.
16.01.2013

Apus de veșnicie am privit
Cum se lăsa cu greu peste copacii goi
Și se uita cerul la copaci și ei la noi
Dar ochii noștri n-au simțit nimic
Era un roșu aprins ca de buze mușcate împletit de-un galben lăsat în urmă de soare Și eu și colinele am rămas gânditoare
La răsăritul și-apusul ce stau mereu separate.

XLI.
06.05.2013

Cu aripi, cu aripi mi-am hrănit setea de iad
e cumplit cerul și mă arde
Din pământ dogoritor mi-am luat seva de lut
Văpaie triunghiulară cu margini de oțel
mi-e crucea ce-o port pe umerii însângerați și goi mi-s
buzele brăzdate de seceta pământului necruțător mi-e sete de
lumină și de aripi pure ca îngerii ce le poartă.

 

XLII.
24.01.2013

lini tremură căldura în oase
Sufletu-mi cere vânt
încerc soarele să-l ascund
Dar mă pierd în razele lui mlădioase
E ultima noapte de vară
De mâine începe potop
Iau visele și le trec peste pod
Și norii se-adună afară
Acolo vântul bate mai tare
Dar aici înăuntru-i deșert
încerc orele să le iert
Dar ele-au decis să treacă-n reluare.

 

XLIII
24.01.2013

în ger e răspunsul vântului și-n murmur de buze
Stau nemișcate bietele frunze și-ascultă glasul cuvântului
E noapte și picură norii ploaie, le simt nesfârșita tortură
Iar stelele se uită la mine cu ură
ochii lor scapără aprigă văpaie

 

XLIV.
24.01.2013

Eu la apus o să-mi pictez închipuirea
Și-o să-nchid ochii la fel ca visătorii
Cuprinsul cerului îmi va dicta menirea
Iar soarta-mi se va naște la fel ca spuma mării
Și de-am să pot am să culeg răsăritul
în palmă
Și orizontul am să-l aduc mai aproape de geam
Pe-ntinsul apei nemuritoare și calmă
Am să eliberez cenușa sfinților în care credeam.

 

XLV.
25.01.2013

Ninsoare-n lespezi de lumină
Sunt ochii umezi și e frig m-
ascund în nori după cortină mai
jos cad fulgi apoi se sting și
vântul urlă ca un lup în zare mă
cutremur iară zăpezi apoase mă
astupă din cer mai cade înc-o
seară.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share