De-ai noștri! – Livia Teodorescu – Curs de muzică pentru clasa a IV-a Secundară (3)


Chanson

În literatură chansonul este o mică poezie ușoară destinată cântecului împărțit în cuplete, care se cântă pe aceeași melodie, cu sau fără refren.
În muzică chansonul este o mică compoziție profană, pe una sau mai multe voci, cu sau fără acompaniament, al cărui plan se conformează textului.
Sub numele generic de chanson se înțeleg toate formele de cântece populare și cea mai mare parte a formelor elementare ale cântecului artistic francez.
Stilul său muzical se poate diviza în diferite genuri, după subiectele ca tratează.
Chansonul este de origină foarte veche. Rousseau spunea că prin el „îți îndepărtezi plictiseala dacă ești bogat și suporți mai ușor mizeriile dacă ești sărac“. Chansonul a fost reflexul tuturor sentimentelor și pasiunilor cari agită sufletul unui popor și izvorul de la care s’a alimentat arta modernă.
Cel mai vechi chanson, care a devenit foarte popular în Franța, îl găsim în „La vie de Saint Faron”, raportându-se la o victorie a lui Clotar asupra Saxonilor.
Sf. Augustin și sf. Cezar s’au ridicat împotriva chansonurilor impudice, pe care poporul le cânta sau le dansă, introducându-le până și în biserică. Carol cel Mare le opri, iar unii autori au dorit să le înlocuiască cu alte cântece vulgare.
Într’un timp chansonurile, purtate de colo până colo de „jongleuri”, formau un repertoriu de muzică cu totul vulgară, până când, trubadurii și trouverii le dau niște forme artistice, fixându-le totodată și notația (sec. 9—12-lea).
Se clasară apoi două genuri de chansonuri cu variantele lor: A) chanson personelles, (chanson d’amour, politice sau moruin) și B) narative sau dramatice, (chanson d’aube, pe subiecte de dragoste, chanson d’etoile, romanțe cu cântece amoroase ușoare și picante și pastorale). De la chanson ia naștere motetul (un cântec religios din liturghia catolică).
Maeștrii sec. al XV-lea și al XVI-lea au tratat chansonul polifonic (pe mai multe voci), care are o origină artistică, iar nu populară după textul luat de la poeți. Acest fel de chanson dispăru însă în sec. al XVII-lea și continuă să dăinuiască chansonul pe o singură voce, traducând astfel în forme elementare pasiuni diverse ale unui popor.

LA CHANSON DE MARINETTE


Liedul

Liedul este o mică compoziție vocală, cu sau fără acompaniament instrumental, de origină populară sau artistică și care variază foarte mult ca formă, stil și dimensiune.
Toate genurile de cântece, cuplete, romanțe și alte melodii au fost adunate în Germania sub titlul de lied, denumire ce s’a dat chiar și bucăților instrumentale fără cuvinte (Lied ohne Worte).
Liedul nu are o formă specială, lucru recunoscut chiar de către istoricii germani, cari susțin că forma liedului ar fi pur germană.
Primele lieduri sunt melodiile lui Henri Albert, cari par a fi imitate în parte după modelele altor națiuni, liedul trecând prin diferite faze până să ajungă a lua o formă cât se poate de melodioasă și muzicală.
O revelațiune pentru lied a fost că autorii au căutat să adapteze liedului texte de cel mai înalt gen literar, întărindu-le expresiunea, iar muzica devenind din ce în ce mai variată, atinge perfecțiunea cu Franz Schubert. Continuatorii lui Schubert sunt Robert Schumann și Robert Franz.
Astăzi se mai dă numele de „lied” unei bucăți instrumentale al cărui caracter melodic este imitat după lied.
Cele mai celebre lieduri sunt „Lieder ohne Worte” de Mendelsohn. Aceste lieduri sunt cunoscute în Franța sub nu¬mele de „romances sans paroles”.


LIEBESLIED


Melodia

Melodia este succesiunea ordonată a sunetelor în așa fel încât să prezinte un sens muzical care să placă auzului.
Formele melodiei variază de la una la alta; ele se dezvoltă, se îmbogățesc, se reînnoiesc, nasc, dispar, înviază fără încetare și îmbracă expresii proprii pentru fiecare timp, fiecare popor și fiecare maestru.
Spațiul și durata sunt două elemente care dau existență melodiei, spațiul prin diferențierea intervalelor și a relațiilor lor tonale și durata prin distribuția valorilor ritmice.
Melodia decurge din două izvoare: modulațiunile vorbei, care au inspirat alegerea intervalelor și dansul, ale cărui mișcări simetrice au dictat ritmul.
Melodia a atins perfecțiunea în Italia cu Rossini, Donizett și Bellini Aceste melodii sunt caracterizate prin verva, claritatea, farmecul și expresia lor.
Repertoriul melodiilor franceze este numeros și de o mare valoare artistică. Au fost publicate colecțiuni de melodii de Gounod, Massenet și Saint-Saens. S’au ilustrat în melodii de asemenea: Fauré, Du parc, Debussy, d’Indy, etc.

LA SOMNAMBULA
(Melodie)


Aubade

După cum însuși numele ne arată, aubada este un mic con-cert, dat în zorii zilei (franțuzescul „aube”‘), sub ferestrele unei, persoane pe care vrei să o onorezi sau să o sărbătorești.
Aceste aubade se cântau mult odinioară și erau adesea oficiale. Se cântau aubade încă din timpul lui Ludovic XIV-lea, în dimineața de 1 Ianuarie, de către tamburii regimentului din garnizoana Versailles sau Paris și în onoarea suveranului. Acest obicei s’a păstrat în Franța până la al II-lea imperiu, fiind imitat în provincie de tamburii și trompetiștii orașelor, cari cântau aubade în onoarea funcționarilor municipali, cu ocazia alegerii lor. Corpul vechilor ajutoare de procurori din Paris se ducea în grup, odată pe an, cu o mică orchestră de trompete, oboiuri, basuri și țimbale, ca să cânte pe sub ferestrele primul președinte al parlamentului și ale președinților de Curți. În amintirea acestor ceremonii și a concertelor de acest gen, care se răspândiră și în popor, s’a dat numele de „aubade“, în zilele noastre, bucăților muzicale cu caracter apropiat de al acestui gen de cântec.
Ed. Lalo a compus în 1855 o aubadă pentru 5 instrumente de vânt și 5 instrumente cu coarde. — Această formă de aubadă este și la Spanioli sub numele de „alborada“.
Vestitul „Caprice-espagnol“ pentru orchestră a lui Rimsky-Korsakov (1887) începe cu o aubadă de acest fel.

AUBADE PRINTANIERE


Barcarola

Barcarola este o bucată de muzică mică, vocală sau instrumentală, grațioasă și sugestivă, al cărui ritm legănat îți face impresia plutirii unei bărci pe apă.
Ea a fost de specialitatea gondolierilor din Veneția, numiți odinioară ,,barcaroli”.
O barcarolă celebră este în opera „Oberon“ de Weber (1826).
Au mai fost lăudate barcarolele din „Zampa” a lui Herold (1831) și din „Fra Diavolo” de Auber.
Măsura obicinuită a barcarolei este de 6/8, cu accent (oprire) pe primul timp.
Chopin a scris barcarole pentru piano în măsura de 12/8.
Florent Schmitt, contrar obiceiului, a ales pentru barcarolă măsura de 5/4, cu triolet pe primul timp.
Gabriel Fauré a publicat de asemenea douăsprezece barcarole pentru piano.


Les Contes d’Hoffmann
(Povestirile lui Hoffmann)
Opera, fantastica de I. Offenbach
BARCAROLLE


Serenada

În italienește ,,serenata” înseamnă muzică de seară.
Serenada este o bucată de muzică instrumentală ușoară și picantă.
În sec. al 17-lea nopțile de vară la Veneția răsunau de serenade. Nu era seară să nu se vadă domni în gondole, cu clavecin, viori și viole, parcurgând marele canal până la ora 2 după miezul nopții, oprindu-se în fața palatelor cunoscuților lor pentru a le cânta serenade.
Cea mai veche lucrare în genul acesta a fost a lui Montéclair (serenada de concert.)
Prima serenadă a lui Mozart a fost scrisă pentru două viori, două secunde, bas, două oboiuri sau flaute, două cornuri și două trompete. Acest gen ținea loc câteodată de simfonie.
Fiind destinată să se cânte afară, în aer liber, serenada avea nevoie de multe instrumente de suflat.
Sunt renumite serenadele pentru voce din opera „Don Juqn“ de Mozart, ,,L’amant jaloux” de Gretry și „Bărbierul de Sevilla” de Rossini.
Mai sunt renumite serenadele de Tschaikovsky pentru quartet de coarde și cele pentru orchestră de Brahms.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share