De-ai noștri! – Livia Teodorescu – Curs de muzică pentru clasa a IV-a Secundară (2)


Guido d’Arezzo ca reformator al notațiunei

Lui Guido d’Arezzo, călugăr benedictin, i se atribuie o reformă importantă în muzică: aranjamentul notelor muzicale.
Gui, Guido sau Guion, a cărui origină se crede că ar fi orașul Arezzo, iar după alții Paris, s’a născut la anul 995 și a murit la anul 1050.
El a adus două mari inovațiuni în istoria notațiunii muzicale, care i-au imortalizat numele și anume: 1) numirile actuale ale notelor și 2) portativul.
În adevăr, în vechile timpuri se întrebuințau literele alfabetului pentru a desemna sunetele muzicale, fie în ordine suitoare, fie în ordine scoborâtoare: A. B. C. D. E. F. G. Nota mijlocie din gamă se numea meză; notele devla octava de deasupra acestei mese erau reprezentate prin litere mari: A. B. C. D. E. F. G., iar notele devla octava de dedesubtul mezei se reprezentau cu litere mici: a. b. c. d. a. f. g. Dubla octavă de deasupra mezei eră reprezentată prin duble litere mici: aa. bb. cc. dd. ee. ff. gg. Cu acest sistem se puteau reprezenta trei octave de note, iar gama astfel formată reprezenta niște tetracorduri scoborâtoare unite:

Guido d’Arezzo observând la imnul sf. Ioan ,,Ut queant laxis“ că fragmentele melodice, în număr de 7, încep cu silabe diferite:
Ut queant laxis
Re sonare fîbris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve polluti
Labii reatum
Sanctae Ioannes
a dat denumirile notelor după aceste prime silabe (ut, re, mi, fa, sol, la, sa). Acest procedeu mnemonic în denumirea notelor ne-a rămas și astăzi, modifîcându-se ut în do și sa în si pentru ușurarea pronunțării lor.
Guido d’Arezzo fixă și portativul alcătuit din 4 linii, din cari prima linie corespundea literei F (fa) și era trasă cu roșu; a doua linie corespunzătoare literei C (do) era trasă deasupra cu culoare galbenă și în fine celelalte linii secundare de cu¬loare neagră completau portativul.

Această dispoziție așa de practică nu întârzie de a se generaliza; găsim chiar o dispoziție inversă pentru melodiile mai ascuțite, în care linia C (do) este jos și spațiul F (fa) este ușor colorată în roz:

Dela Gui d’Arezzo încoace, atât portativul cât și forma notelor, trecură apoi prin diferite faze, luând din ce în ce o formă mai precisă, ajungând la frumoasa notațiune pătrată din secolul al XV-lea, păstrată în uz în cărțile de cântare bisericească și mai târziu la notațiunea ovală, în forma ei definitivă de astăzi.


Muzica în evul mediu

Muzica a fost în evul mediu prima dintre arte și considerată ca o știință modernă, predându-se în universități alături de aritmetică, geometrie, astronomie, etc.
I se determină anumite reguli ca: fixarea măsurii (ars mensurabilis), ritmului, notațiunii și duratei sunetelor.
Marea descoperire din evul mediu fu polyfonia. întâlnim în această epocă discantusul, care constă din suprapunerea unei melodii peste alta prin mișcare contrară, din care se dezvoltă mai târziu cele patru părți ale corului: tenor, sopran, alt și bas.
Muzică instrumentală propriu zisă n’a fost în evul mediu; în stare primitivă, ca instrumente, au fost: orga, câteva din instrumente cu arcuș (prin sec. 9-lea după Christos) și mai perfecționată a fost viela, care se asemănă cu chitara de azi, putând cuprinde toată scara muzicală întrebuințată atunci, de la sol de jos al violoncelului nostru, până la mi al coardei subțiri a violinei.
Biserica jucă în acest timp un rol considerabil, iar muzica religioasă se impuse mult prin influența să exercitată în arta muzicală.


Trubadurii

Trubadurii erau poeții-muzicanți în Franța meridională din secolul al XII-lea și al XIII-lea. Trubadurii sunt aceia cari inventau și poezia și muzica în cântecele lor.
Cel mai vechi trubadur, ale cărui opere literare s’au păstrat, a fost Guillaume al VII-lea de Poitiers.
Primii trubaduri au scris în dialectul lor de provinciali. Ei erau oameni instruiți în școli monastice sau episcopale.
Cântecele trubadurilor sunt melodii cântate „solo“, acompaniate la unison cu câteva coarde duble și triple la harpă și se clasau ca gen, ținându-se socoteală de cuvinte, iar nu de muzică. Alți trubaduri celebri au fost: Bernard de Ventadour, Juafre Rudei și Guiraut Riquier.


Trouverii

Rolul pe care l-au jucat trubadurii la Sud în Franța, l-au avut și trouverii la Nord. — Ei au căutat întotdeauna să imite pe confrații lor de la Sud. Nu ne-a mai rămas nimic de la ei, decât opere religioase latine și melodii în genul pastoral.
Cei mai celebri trouveri au fost: Regnault, Castelan de Caney, Colin Musset, Thiebault de Champagne și Adam dela Hale.
Cântecul trouverilor, ca și al trubadurilor, era inspirat din cântecul popular. Ei cântau cântecele lor și fiecare strofă a cântecului era precedată de un ,,returnel”.
Trouverii au stabilit măsura și ținând socoteală de varie¬tățile ritmului poetic în cântecele lor și-au determinat și formele ritmice în muzică. Ei aveau 4 forme ritmice, din care au luat naștere măsura de 3, 4 și 6 timpi și au pregătit tonalitatea modernă, părăsind unele reguli gregoriene și introducând între altele și alterațiuni ca: fa diez și do diez.
Când se comunică greu din provincie în provincie, când jurnale nu existau, când nu se scrie nimic literar, trouverii ca și trubadurii colindau fără încetare de la Nord la Sud și in¬vers, răspândind cunoștințele și gustul lor muzical, ducând vești din loc în loc, povestind obiceiuri, descriind țări și distrând pe toți, contribuind astfel mult la unitatea morală a Franței.


Minnesingerii și Meistersingerii

Minnesingerii erau poeți-cântăreți în Germania în evul mediu, corespunzători trouverilor și trubadurilor din Franța.
Ei erau de familie nobilă, pe când meistersingerii care au urmat după ei, erau proveniți din burghezime și din popor.
Cei mai celebri minnesingeri au fost: Walter von der Vogelweide, Wolfram d’Eschenbach și Tannhäuser.
O parte din poeziile lor conțin cântece premiate la concursurile lor și transcrise în superbul manuscris al bibliotecii din lena, al cărui facsimil este depus la biblioteca națională din Paris.
Melodiile și notațiunea lor sunt analoage modelelor date de cântăreții francezi din acel timp.
Meistersingerii sunt urmașii minnesingerilor.
Richard Wagner a ridicat la un mare rang pe Hans Sachs și pe confrații săi din Nürenberg, ultimii dintre meistersingeri.


Cântecele populare vechi la Români și aiurea

Cântecele populare sunt acelea care sunt auzite din gura poporului și al căror autor este necunoscut.
Ele sunt lipsite de regulile armoniei, ca și muzica din antichitate și cântul gregorian. Totuși s’au găsit în Rusia și în Alpii Tirolului colecțiuni de cântece populare pe două voci, executate de către cântăreți necunoscători ai notațiunii sau ai teoriei muzicale și acompaniate uneori de diferite instrumente primitive.
Fiecare popor își are cântecele sale populare proprii, al căror caracter variază în privința melodiei, ritmului și structurii; unele sunt vesele, pe când altele sunt triste, oglindind trecutul istoric al fiecărui popor.
Subiectele cântecelor populare sunt aceleași la toate popoarele, cu scene de dragoste de țară, amintiri de război, etc., dar formele poeziei, ca și formele lor muzicale, diferă de la unele la altele.
În Franța, cântecele populare se clasează, după conținutul lor poetic, în: cuplete, balade, romanțe, aubade, cântece de adio, soldățești, de marinari, de meșteșugari, pastorale, cântece de copii, de leagăn, de dans, de sărbători speciale, etc.
La cântecele populare franceze întâlnim deseori un refren, de unul sau două versuri, cari repetă silabele cu efect comic.
În Anglia, din cântece populare, se cânta mult baladele, în Italia canzoneta, în Spania romanțele epice, iar în Rusia, cea mai bogată țară din Europa în cântece populare, se cântă bilinele (niște cântece cu caracter epic).
Cântecul popular german este mult mai cunoscut; el este expresia nu numai a unei clase de oameni, ci a națiunii întregi și reflectează toată viața socială, de aceea și cântecul este așa de frumos.
Cântecul popular german este în genere vesel, mult mai vesel decât cântecul minnesingerilor; ritmii sunt variați și puternici, iar măsura se schimbă des.
Cântecele populare românești au ieșit din durerile și suferințele neamului românesc; ele sunt de un caracter melancolic și pline de simplicitate, ceea ce este foarte explicabil, ținând seamă de timpurile de restriște în care a trăit.
Aceste cântece populare au fost apoi purtate din gură în gură și din generație în generație, iar muzicanții lăutari și cobzari (Barbu Lăutarul, Angheluță, Costică Cândeanu, Pompieru și Ciolac) le răspândeau în toată țară, întocmai cum o făceau trubadurii în Franța.
Românii au muzică populară duioasă, plină de accente melodioase, variată și sentimentală.
Doina sau cântecele pastorale, ariile populare, elegiile, sunt laolaltă o comoară, de unde geniul sau talentul și ar adăpa inspirațiunea. „Doina” este cântecul popular prin excelență, care tălmăcește tot chinul și toată nădejdea neamului nostru obidit.— Ciobanul sau țăranul român, cântând doina din frunză, fluier sau caval, își exprimă starea lui sufletească prin sunete duioase. În doină versurile încep mai totdeauna cu „foaie verde de”… ceea ce dovedește legătura dintre suflet și contemplarea naturei.
Forma doinei nu este hotărâtă și fixă, nici în ceea ce privește frazarea, nici în ceea ce privește măsura, necerând decât un caracter trist în ceea ce privește tonalitatea și o mișcare rară.
De cele mai multe ori doinele constau în câteva fraze în tonalitate minoră, cuprinzând vocalize, apogiaturi și alte ornamente.
Sunt doine de dor, de jale, cătănești, oltenești, doină bănățeană, etc.
Unele din cântecele populare românești au un caracter mai vesel, putându-se adapta chiar dansului și nu rareori, mai ales în Transilvania și Banat, le găsim însoțite de strigături și chiote, alcătuind o clasă deosebită de cântece populare.
Tot din genul cântecului popular românesc fac parte și cântecele populare religioase ca: „Trei crai de la răsărit, colindele, cântece de stea”, etc.
Printre colecționarii cântecelor populare românești sau folkloriști muzicali români mai vechi enumărăm: Anton Pann, Vulpian, Leopold Stern, Ioan Wachman, Alexandru Flechtenmacher, Wiest, Z. Dumitrescu și Muzicescu; din cei mai de pe urmă enumărem: D. G. Kiriac, Anastasescu, Cucu, Brediceanu, Gh. Dima, Timotei Popescu, I. Vidu, N. Oancea (Sibiu), Dumitrescu-Bistrița, etc. Lucrările tuturor acestor colecționari și folkloriști muzicali au contribuit într’o largă măsură la crearea unității naționale române.
Cântecele populare vechi tind să dispară astăzi în unele țări; pentru a remedia acest lucru, niște muzicanți germani din sec. al 18-lea și al 19-lea au creat „liedul” în stil popular. În alte țări din contră, compozitori iluștri, inspirați de la diferiți folkloriști, au găsit în tradițiile muzicale ale patriei lor o sursă bogată de teme potrivite unei mari dezvoltări a artei muzicale. Noi, Românii, ne putem mândri pentru tăria cu care se păstrează muzica populară românească în literatura noastră muzicală.
Cântece haiducești
Printre cântecele populare enumerăm și cântecele haiducești și hoțești. În aceste cântece se laudă voinicia capilor de bandă sau alteori se exprimă un îndemn la recâștigarea libertății de viață. Forma acestor cântece haiducești este populară, de cele mai multe ori asemănându-se cu doina.


CÂNTEC HAIDUCESC


Ballada vine de la cuvântul „baller”, care tradus din franțuzește înseamnă a „dansa”. La origină a fost un cântec de dans foarte simplu, răspândit din epoca trubadurilor și caracterizat prin prezența unui refren cântat în cor.
Ballada italiană din timpul renașterii și cea engleză au fost luate fără îndoială din Franța. Copiii învățau ballade la Sainte-Chapelle, pentru serviciul regelui în 1350.
Operele lui Guillaume de Machaut conțineau aproape 80 de „chansons ballades” cu refrenuri.
În Anglia cuvântul „balladă” arată micile cântece populare susceptibile de a primi noi cuplete și pe care se formează mici lucrări scenice „les ballades operas”, analoage cu vodevilurile. Repertoriul vechi de ballade engleze conțin melodii fermecătoare.
În Germania cuvântul „balladă” arată poeme narative, în genul legendar sau fantastic, împărțit în mai multe poeme și compuse cu acompaniament instrumental. Balladele de Bürger, Schiller, Goethe, Uhland, puse pe muzică de Schubert, Schumann, Carol Loewe, ating perfecțiunea. Bucăți din acest gen au fost introduse în opere; pot fi citate „la ballade de Dame blanche” de Boieldieu și aceea a regelui din Thulé din Faust de Gounod (1859).
Numele de „balladă” s’a dat și bucăților instrumentale de formă liberă, în stil patetic și de dimensiuni adeseori considerabile.— Chopin a lăsat 4 balade pentru piano; se mai cunosc apoi alte balade de Brahms și una de Fauré.


BALLADA REGELUI DIN THULE
Din opera, „FAU8T“ de Gounod


Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share