De-ai noștri! – Livia Teodorescu – Curs de muzică pentru clasa a IV-a Secundară (1)

Clasa IV-a

Ritmul

Elementele constitutive ale muzicii sunt: Ritmul, Melodia și Armonia.
Ritmul este efectul obținut prin succesiunea regulată a timpilor tari și slabi. Pentru a determina ritmul trebuie deci cel două sunete, adică un minimum de doi timpi ritmici, neegali: un timp tare și un timp slab.

Orice succesiune de acest fel, alcătuiește un grup ritmic.
Sunt ritmuri binare și ternare, după cum grupurile ritmice urmează din doi în doi, sau din trei în trei timpi.

Un exemplu de ritm binar este pasul cadențat al omului, tic-tacul ceasornicului, mersul în galop al unui cal, etc.
Melodiile dansurilor sunt caracterizate prin ritm. Astfel valsul, polka, mazurca, sârba, hora, tarantela, etc. își au fiecare formula lor ritmică particulară.
Grație ritmului, muzica poate deștepta în noi emoțiile cele mai vii. El este indispensabil în muzică.
Combinațiunile ritmului pot varia la infinit.
Printre efectele ritmului se deosebesc două mai principale: Sincopa și Contra-timpul.


Melodia

Melodia este o succesiune de sunete, deosebite unele de altele prin durată, intensitate și înălțime.
Ea este opera imaginației, a gustului mai mult sau mai puțin purificat și a inspirației care poate fi lipsită de calculele științifice.
Orice om poate ca imaginația și gustul său să creeze melodii. Agricultorul urmând boii, ciobanii păzindu-și turmele lor, lucrătorul la lucru, cântă adeseori cântece improvizate. Cei mai mulți nu știu regalele compoziției și inventează totuși cântece frumoase și plăcute.
Melodia poate fi banală, vie, lejeră, eroică, majestoasă, pasionată, sentimentală, etc., îmbrățișând diferite caractere.
Punctul de plecare ai melodiei este accentul. Încă de la început accentul vorbirii a fost asociat sau combinat cu accentul muzical: la Greci și Latini declamația versului liric era un fel de cântec; vocea oratorului era susținută de un instrument rudimentar pentru determinarea ritmului în intonație.
Se numește grup melodic o succesiune de mai multe feluri de ritmuri și melodie muzicală o succesiune de grupuri melodice, supuse la anumite legi de accentuare, mișcare, oprire sau tonalitate.


Armonia

Armonia este o complexitate de mai multe voci sau instrumente auzite împreună; este prin urmare o succesiune de mai multe acorduri. (Acord se numește o reunire de mai multe sunete suprapuse la intervale de terțe și auzite simultan.)
Studierea acordurilor și a diferitelor legături de sunete simultane, a legilor ce guvernează înlănțuirea lor, așa ca să producă o impresie satisfăcătoare asupra auzului, încă poartă numele de „armonic”.
Armonia este arta de a seri limpede, cu eleganță, este ordinea muzicală în ceea ce privește aranjamentul diferitelor părți vocale sau instrumentale. Ea tratează condițiunile și legile care aduc concordanța sunetelor. Compozitorul trebuie să cunoască cu de-amănuntul toate secretele acestei științe, pentru a ajuta inspirația sa, înfrumusețând și îmbogățind astfel lucrarea prin felul de a o reda mai vie și mai plăcută și a-i da un farmec deosebit.
O melodie frumoasă, dar rău acompaniată sau armonizată, poate produce un efect supărător și din contră, o idee banală poate satisface cu mult succes urechea, printr’o armonie fină, elegantă și plină de gust.
Cea mai bună lucrare muzicală este aceea în care se unesc cele două calități, melodia și armonia, cu alta cuvinte în care găsim laolaltă un sentiment melodic natural și nou și o armonie bogată și puternică, plină și sonoră.
Melodia și armonia sunt în muzică ceea ce sunt desemnul
și culorile în pictură.


Sunet. Sunete armonice

Senzația ce produce vibrațiunile unui corp sonor asupra auzului se numește sunet. Aceste vibrațiuni, ajungând la urechea omului, variază ca număr de la circa 30 până la 15.000 pe secundă. Numărul vibrațiunilor determină înălțimea sunetului; așadar un număr mai mic de vibrațiuni produce un sunet mai profund (mai jos), iar un număr mai mare de vibrațiuni produce un sunet mai înalt (ascuțit) Amplitudinea vibrațiunilor caracterizează intensitatea sunetului.
Armonice sau sunete armonice se numesc sunetele secundare cari se produc în același timp cu un sunet principal, formând
astfel împreună sunetul complex ce lovește auzul nostru. Aceste sunete secundare nu se percep de urechea noastră decât numai de aparate speciale, care măresc intensitatea sunetelor. Dacă facem să sune un do de jos al unui pian, orgă sau alt instrument, o ureche înarmată cu aceste aparate speciale va constata că acest sunet principal e înconjurat de un cortegiu de alte sunete secundare, putând deosebi, până la 16 din asemenea sunete și chiar mai multe. Astfel acest sunet do va fi însoțit de seria
armonică următoare:

Nu există sunet muzical care să nu fie însoțit măcar de unele din aceste armonice și dacă pentru urechea liberă ele nu sunt perceptibile decât la sunetele grave (joase), ele totuși joacă un rol capital în formațiunea timbrului. În adevăr la unele instrumente, unele din sunetele acestei serii, nu pot fi auzite nici prin ajutorul celor mai puternice aparate acustice. Prezența sau absența acestor armonice, numărul lor mai mare sau mai mic, intensitatea lor, sunt factorii care contribuiesc la formațiunea timbrului diferitelor instrumente.
Rameau credea că un sunet nu este muzical decât cu condițiunea de a conține armonice.
Helmholtz a arătat că muzica admite sunete simple, dar ca excepție: acelea ale marilor tuburi închise ale orgii.


Intervale melodice și armonice

Interval se numește distanța de la o treaptă a scării muzicale la ori care altă treaptă. Când cele două sunete ale intervalului se aud pe rând formează intervalul melodic.

Orice interval melodic poate fi întrebuințat, cu condițiunea ca să se prezinte sub o formă ușoară de intonat.
O înlănțuire de intervale melodice formează melodia.
Intervale armonice sunt acelea în care sunetele se aud simultan și se împart în: consonante perfecte, consonante
imperfecte, disonante și artificiale.
Consonante perfecte sunt intervalele armonice de quintă și octavă, care nu suferă nici o alterațiune.

Consonante imperfecte sunt intervalele armonice de terță și sextă, care pot fi eu ușurință alterate;

Intervale armonice disonante naturale sunt intervalele de secundă, septimă și nonă.

Iar cele disonante artificiale sunt toate intervalele mărite și micșorate.
micșorat mărit


Acorduri consonante pe treptele tonale I, IV și V.

Se numește acord o reunire de mai multe sunete suprapuse la intervale de terțe și auzite simultan.
Nota cea mai de jos din acord se numește fundamentală, iar celelalte note își iau numele de la intervalul ce formează cu fundamentala.
Ex:

În acest acord do este fundamentala, mi terța și sol quinta.
Acordurile cari au terța majoră și quinta perfectă se numesc acorduri perfecte majore.
Acordurile cu terța minoră și quinta perfectă se numesc acorduri perfecte minore.

acorduri perfecte-majore/acorduri perfect-minore

Întrucât în acordurile de mai sus intervalele componente ale lor sunt consonante și acordurile iau denumirea de acorduri consonante.
Numai acordurile perfecte pot servi ca încheiere a unei compozițiuni muzicale.
Acordul perfect major, care constă din fundamentală, terță majoră și quintă perfectă, se poate formă pe treptele I, IV și V ale gamei majore.
Acordul de pe treapta I-a se numește acord de tonică, pentru că cu el începe tonalitatea și tot cu el sfârșește.
Acordul de pe treapta V-a se numește acord de dominantă și tinde totdeauna spre tonică din cauza sensibilei (treapta VII-a).
Acordul de dominantă împreună cu cel de tonică susțin și stabilesc tonalitatea.
Un alt acord tot atât de important, care ajută la menținerea și pregătirea încheierii tonalității este acordul de pe treapta IV-a numit acord de subdominantă.

Acordurile nu apar decât în secolul al XIV-lea și abia în secolul al XV-lea și al XVI-lea se poate vedea o armonie constituită și bazată pe acorduri. În această epocă trăiește Palestrina, maestrul polifoniei vocale. Către sfârșitul secolului al XVI-lea legile acordurilor sunt scrise în primele tratate de armonie de Zarlino.
Știința acordurilor este o știință relativ nouă; în timpul evului mediu se întâlnesc agregațiuni de sunete suprapuse pe două voci (discantus), care constituiesc armonia embrionară în două voci.


Semi-cadența și cadența perfectă

Cadența armonică arată un repaos, o oprire provizorie sau definitivă. Cadența în muzică corespunde întocmai semnelor de punctuațiune gramaticală.
Oprirea provizorie arată un repaos pe dominantă și se numește semi-cadență.
Ea nu dă impresia de terminare, fiindcă întotdeauna urmează o continuare, având rolul celor două puncte (:).
Semi-cadența este compusă dintr’o legătură de acorduri, care cer repaosul pe dominantă, formând astfel un repaos tranzitoriu de la acordul perfect al tonicei la acela al dominantei.

Oprirea definitivă arată repaosul pe tonică și se numește cadență perfectă, fiindcă dă impresia de final sau terminațiune, încheind complet fraza muzicală.
Cadența perfectă este compusă din o legătură de acorduri, care cer repaosul pe acordul tonicei.

Acordul tonicei este precedat de cele mai multe ori de acordul de septimă dominantă, care are dezlegare pe acordul tonicei.


Muzica la popoarele vechi

Muzica datează din timpuri străvechi, mai bine zis muzica s’a născut odată cu omul.
Primele manifestări ale muzicii au fost, după unii filozofi, (Karl Stumpf) exclamările sau strigătele oamenilor primitivi, care le serveau c semnale. Asemănarea unor rase de oameni prin același fel de exclamări au contribuit chiar la crearea legăturilor de rudenie a mai multor familii între ele.
Muzica are ca element primordial ritmul. La origine găsim arta muzicală totdeauna asociată de poezie și susținută de mișcări corporale ritmice (batere din palme, care scanda ritmul cântecului, etc).
Din studiul popoarelor primitive, sociologul Karl Bücher a scos elementele teoriei sale asupra originei muzicii; după el, orice exercițiu corporal regulat tinde să ia o formă ritmică; orice muncă este ușurată prin repetarea periodică a acelorași mișcări și astfel omul caută să stabilească acest ritm care să-i ușureze sforțarea sa.
Muzicile primitive variază de la popor la popor.
La Babiloneni și Egipteni muzica datează de la 4000 de ani înainte de Christos și era mai mult instrumentală, întrebuințând cu predilecție luthuri (un fel de chitare de formă ovală și cu foarte multe coarde), apoi harpe cu 30 de strune și vioara cu 3 strune. Nu ele lipseau nici lira, flautul, trompeta și toba.
Egiptenii au fost un popor pasionat de muzică; nici un monument din muzica egipteană însă nu ne-a rămas.
Indienii din contră, ne-au transmis numeroase compozițiuni. Nu este mai puțin adevărat însă că toate melodiile lor, din care multe sunt plăcute urechilor noastre europene, datează din antichitate. Instrumentul național al lor eră „vina”, un fel de luth mare, foarte sonor.
Chinezii (cu 2000 de ani înainte de Christos) dădeau și ei muzicii o importanță deosebită.
Biblioteca imperială chineză numără 500 tratate muzicale rămase din generație în generație și o bogată colecție de mu¬zică vocală de mare valoare.
Ei au inventat ca instrumente primul ,,harmonium”, prevăzut cu 12—14 fluiere din lemn de bambus și „naiul”. Ei utilizau mult și clopotele, fiind apoi imitați de Japonezi.
Chinezii stabileau deja prin măsuri acustice sistemul sunetelor de cari ne servim și noi; aveau o scară de 5 note: sol, la, do, re, mi, formată luând notele cari se succed din quintă în quintă, plecând de la do. Pe această scară pentatonică s’au construit multe melodii, chiar după descoperirea sistemului de 7 note și tot pe această gamă s’au sprijinit și multe din cântecele populare ale Scoției și o parte din melodiile gregoriene de mai târziu.
La anul 1500 în. Chr. tot Chinezii au determinat scara diatonică cu 7 note.
Evreii iubeau mult muzica.
În timpul domniei regelui David, care era și compozitor de psalmi și poet, muzica religioasă a Evreilor a ajuns la cel mai înalt grad de dezvoltare. Psalmii Evreilor se cântau pe instrumente de coarde și cu mari cerem aii ale cultului religios. La închinarea templului lui Solomon, cântăreții lor se duceau la altar cu țimbale, chitare și harpe, iar rabinii sunau din trompete. Fiul lui David, Solomon, a compus o carte a muzicii intitulată „cântarea cântărilor”.
Ca semne de notațiune aveau ,,neumele“, un fel de stenografie muzicală.
Muzica semită se deosebește de cea indo-europeană printr-un gust deosebit al cromatismului, lucru constatat și azi în muzica Arabilor și a altor popoare ale Asiei mici, cari cântă pe sferturi de ton, dând impresia unui vaiet.


Muzica la Greci

Arta muzicală începe să ia un mare avânt la Greci, care în legătură cu poezia s’a dezvoltat secole întregi de-a rândul.
Simultan cu întocmirea vestitelor jocuri olimpice, muzicii i se deschid noi perspective.
Filozoful Platon, care prețuia arta muzicală ca cel mai bun mijloc de cultivare sufletească, susținea că: „decadența muzicală înseamnă decăderea bunului simț, înseamnă decăderea morală a unui stat întreg”.
Lira și chitara erau la Greci instrumentele de predilecție. Lira, însoțită de canto, numai astfel și-a atins apogeul.
Grecii posedau un procedeu de notațiune și estetică muzicală particulară. Ei cunoșteau trei genuri muzicale: diatonic, cromatic și enarmonic. Scara diatonică corespundea aproape cu a noastră; în muzica cromatică domină, ca și azi, semitonurile; noțiunea de enarmonic, adusă din orient de Semiți, se caracterizează prin sferturi de ton.
Grecii se serveau de toate gamele pe care puteau să le construiască, plecând de la diferitele trepte ale gamei do major. Aceste game grecești sau „moduri” au luat numele diferitelor popoare. Cele mai importante sunt modurile: „dorian” (mi, fa, sol, la, si, do, re, mi), „frigian” (re, mi, fa, sol, la, si, do, re), „lidian” (do, re, mi, fa, sol, la, si, do) și „mixolidian” (si, do, re, mi, fa, sol, la, si). Modurile formate pe alte note ca: la, sol, și fa, erau considerate ca derivând din cele principale; acestea sunt modurile „hipodorian” (la, si, do, re, mi, etc ), „hipofrigian“ (începând de la sol) și „hipolidian” (începând de la fa).
Ca semne muzicale întrebuințau literele cele mari ale alfa-betului, numite „ftonguri”. Aranjarea succesivă a ftongurilor se numește scară sau gamă.
La Greci, modurile fixau numai întinderea melodiei și de-semnau cadrul în interior după care se puteau mișca cântecele.
Armonia, în sensul modern, eră necunoscută Grecilor. Ea însemnă la Greci ordinea ritmică a mișcării melodice. Acordul format de două sunete, cântate împreună, însemnă simfonie.
Muzica greacă în esență era vocală, pe o singură voce (monodică), mai târziu cu acompaniament de instrumente de coarde (liră sau chitară) sau de flaute și cavale.
Nici o muzică nu există fără poezie și nici o poezie fără muzică, fiind în strânsă legătură una cu alta. Ritmul melodiei n’are altă origine decât metrica versului; versul iambic și troheic dau naștere măsurii de trei timpi; cel spondeic, anapestic și dactilul dau naștere măsurii de patru timpi.
Ne-au rămas dala Greci: Imnul lui Apollo, trei imnuri de Mesomede din Creta, o odă de Pindar din sec. al IV-lea înainte de Christos și un fragment din Oreste de Euripide.
Muzica Grecilor fu adoptată și de Romani, care însă separară în parte poezia de muzică; numai poemele latine, cel puțin în epoca clasică, fură cântate ca și acelea ale Greoilor. Muzica la’ Roma își pierde din prestigiul pe care-l avea în Grecia de altădată, mai cu seamă în timpul împăratului Nero.


Psalmodia; psalmi

Numim „psalmodie” cântarea psalmilor în liturghia catolică.
Psalmii sunt imnuri evreiești cântate în serviciile divine ale templului din Ierusalim, cari prin traducere au trecut la diferite biserici creștine.
Psalmul este alcătuit din versete sau strofe de câte două sau trei versuri.
Cunoaștem două feluri de a se cânta psalmii: 1) psalmul recitat de un singur cititor, la care corul răspundea „aleluia” sau alt refren; din acest gen a ieșit psalmodia pe două coruri, strofele fiind cântate de 2 coruri alternativ, după care cele 2 coruri se reunesc și repetă „aleluia” sau alt refren și 2) psalmul mai melodios, în care cântărețul cântă una sau mai multe strofe, la care corul răspunde repetând versurile cântate de cântăreț.
Versetele psalmilor au inspirat în toate țările pe compozitori.
Josquin Després pare a fi creatorul psalmilor în muzică („Laudate pueri” și „Miserere”). — Mai târziu Orlandus Lassus, muzician olandez, a compus o serie celebră de psalmi (psalmii pocăinții).
În Italia, Marcello compuse 50 de psalmi pentru solo de voce cu acompaniament.
În Anglia psalmii se adaptară în sec. XVI-lea pe text englezesc, devenind baza repertoriului muzical religios al bisericii anglicane.
În Franța, Lulli și Lalande au adaptat de asemenea, pe textul psalmilor, mari cantate religioase latine cu soluri, coruri și orgă sau orchestră.
Demn de a fi citat este psalmul al 101-lea de Meyerbeer pe 8 voci, fără acompaniament și scris pe versuri germane.
Cei 150 psalmi ai lui David au fost traduși de Marot și Bèze, care s’au răspândit apoi în toate țările creștine.
Psalmii în cultul creștin s’au introdus foarte de timpuriu; sf. evanghelist Matei ne spune că la „cina cea de taină“ s’au cântat psalmi. Sfinții apostoli, luând pildă de la Domnul Isus Christos, cântau imnuri de laudă către Tatăl Ceresc ori de câte ori se adunau în casele de rugăciuni cu adepții lor. Melodiile erau simple și se cântau în mod recitativ, cam cum se cântă azi în biserica noastră evanghelia și apostolul. Creștinii se împărțeau în două cete (choruri) și cântau pe rând; acest mod de a se cânta s’a introdus și în bisericile din Constantinopole și Antiohia din secolul al IV-lea și se numea cântare antifonică.


Creștinismul

Muzica bisericii creștine a ieșit din muzica sinagogei, modificată sub influența artei grecești.
Creștinii au împrumutat de la Evrei psalmodia. La psalmi și la cântările biblice creștinii mai adăogară imnuri.
Din cauza persecuțiilor, primii creștini cântau puțin, ascunzându-se de teama de a nu fi trădați și fără a fi acompaniați de vreun instrument.
Când biserica creștină triumfă contra politeiștilor (păgânilor), în anul 313, se cântară „aleluile”, ca semn de bucurie și imnurile, adică psalmii noi, după modelul celor din biblie, care în secolul al IV-lea se cântau în Asia mică cu acompaniament de bătăi din palme și dansuri.
În Occident cântecul bisericesc găsi un eminent protector în sf. Ambrosie, episcop de Milan (374—397). Acesta, imitând pe patriarhii din Orient, a introdus în biserica sa o liturghie, determinând cântecele ce trebui au să fie executate la fiecare sărbătoare a anului bisericesc, compuse din antiene (versete ce se cântau înaintea psalmilor) pe 2 coruri și imnuri. Ambrosie a compus un mare număr de imnuri: „aeterne rerum conditor”, „Iesus creator omnium”, etc.


Muzica gregoriană și bizantină

La sfârșitul secolului al VI-lea cântecul occidental creștin fu reformat de papa Grigore cel Mare, episcop de Borna de la 590-604.
Grigore culese melodii existente, le îndreptă și compuse cântări noi, stabilind cu precizie modul lor de execuție și timpul în care erau cântate la serviciul divin. — El puse astfel bazele unei liturghii bogată și uniformă, alcătuind „antifonarul” (dispărut astăzi), arătând ordinea cântecelor bisericești, pe care l-a așezat sub altarul lui sf. Petru, pe o catedră de aur.
Pe cântecul lui sf. Grigore se sprijină toată muzica bisericii catolice și aproape toată muzica religioasă europeană. Influența muzicii gregoriene se observă în biserica anglicană, precum și în muzica lui J. S. Bach. Protestanții de astăzi, fără să știe, cântă un fragment din „Gloria” gregoriană în axionul „Laudă ție Doamne, Dumnezeul păcei“. Celebra fugă care termină simfonia „Jupiter” a lui Mozart se bazează pe un motiv gregorian. Într’un cuvânt, influența fecundă a cântului gregorian străbate câteva secole.
Muzica gregoriană se cântă pe o singură voce, în limba latină, pe un ton religios și fără acompaniament, iar ritmul său era acela al prozei la care trebuia să se adapteze. Ea era fără măsură, un fel de declamație muzicală.
Literele alfabetice ale Grecilor au fost înlocuite cu „neume”, semne de notațiune constând în puncte și linii, cari indicau cântărețului accentele mai principale din melodie și variațiunile ei.
Muzica gregoriană avea un sistem de 8 „moduri” sau tonuri, deosebite de cele grecești și deosebindu-se unul de altul prin nota finală a fiecăruia: dorian și hipodorian având ca finală comună nota re, frigian și hipofrigian, cu finala mi, lidian și hipolidian cu finala fa, mixolidian și hipomixolidian cu finala sol; mai în urmă s’au alcătuit și modurile: ionian, hipoionian, eolian și hipoeolian. Mai toate aceste tonuri erau diatonice și alterațiunile cromatice nu le găsim decât la tonurile lidian și dorian, în care nota si se transformă deseori în si bemol. La aceste note de jos se adaogă mai târziu sol de jos, însemnată prin litera greacă F (gamma), de unde se trage și numele de gamă, pe care-l dăm și noi astăzi scării muzicale.
La început, cântul gregorian fu rezervat vocilor bărbătești, ca o considerație pentru anticul precept al bisericii: „mulier taceat in ecolesia“ (femeia tace în biserică), lege pe care papa și astăzi o respectă în principiu.
Muzica gregoriană n’a rămas în același stadiu în care se găsea la început; mai multe popoare au contribuit timp de câteva secole, cultivând muzica gregoriană, dându-i o extensiune prin înființarea școlilor celebre, care au devenit centre de cultură muzicală bisericească. Rouen, Metz și Saint Gall fură printre primele centre unde se dezvoltă muzica bisericească gregoriană, mai cu seamă în timpul lui Carol cel Mare. La mănăstirea din Saint Gall se născu cea mai mare parte din formele adaptate de cântul liturgic, sub influența unui mare număr de poeți și muzicanți ca: Iso, Marcellus, Ekkehard, Tutilon și Notker. Acesta din urmă a introdus în occident proza finală după „aleluia” din biserica orientului, punând pe cuvinte acea prelungire de până atunci a ultimei silabe din „aleluia”, ce formă o lungă melodie fără cuvinte, oare mai în urmă se transformă în melodii originale.

Distribuie:
Share

One thought on “De-ai noștri! – Livia Teodorescu – Curs de muzică pentru clasa a IV-a Secundară (1)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share