De-ai noștri! – Luiza Elena Ivanof – Poezii (3)


XXL
01.10.2013

Din scâncet universul
Răspunde gurii fără formă
Și-ar vrea și melcii să-i înțeleagă glasul
Dar n-o să se coboare
Curcubeul în pământ stins
Nici în străfundul golului nestins
Și nici în apa vie.
Nu, azi nu mai grăiesc limbi de foc
Sub orizontul viu
Nu ne mai prinde cerul de mână să ne dea lumină
Ai auzit tu scâncetul din stele?
Doar gura fără formă-1 mai aude
Seara, sub vânt de înserare,
Sub pături de întuneric,
Îngenuncheată-n calma veșnicie.

 

XXII.
01.10.2013

Când mă iubeai eram mai sus de primul cer
Pe lângă îngeri îmi scuturam de aur părul
Și praf dumnezeiesc mă îmbăta cu har
Căci mă iubeai mai pur ca un arhanghel m-acopereai
cu aripi vii de serafim și nu știam că-n apă e
vârtejul florii de mătase și-am picurat lutul de sub nori
ce s-a pierdut în glia afânată de fulgi văratici albi,
duhovnicești.

 

XXIII.

Merg unde mă poartă gândurile,
Trenurile fără cuvânt, diminețile fără rouă
Au secat toate zările aici,
Nici pământul nu mai e tulbure,
Nici pajiștea nu se mai îmbracă noaptea,
își lasă gâtul sărutat de căldura vântului ștrengar,
m-am dezvelit și eu la mijlocul nopții de fiorul tău.
Ți-am smuls toate sărutările din carnea mea.
Nu-ți face griji, n-am profanat tălpile sfinte ale prăpastiei,
Nu mai curgea sânge demult…
Nu-mi mai e frig, nu mai caut cu degetele mirosul tău de mai.
Știu că nu mai ești om de când te-au sărutat nimfele
Cu buzele lor de ceață adâncă
Le văd umbrele dansând dincolo de munți.
Să mă arunc în prăpastie
sau să-ți întind mâna peste vârfuri de brad?
Ai să-mi răspunzi sau trebuie
să intru și eu în hora voastră de diavoli
ca să te mai țin o dată de mână?

 

XXIV.
14.11.2013

Tremurător în haos s-a urnit
Roata de foc ce mă-nghițea în lavă
Și am strigat sfâșietor dar m-a ucis în grabă Demon nedeslușit.
Știu, nu eram născută din pământ,
Nici din șuvoi de vise –
Eram țesută de-nserări grăbite mi-aș fi dorit să fiu cuvânt,
valuri necuprinse târzii în asfințit, nestăvilite.

 

XXV.
01.10.2013

Cât s-au uscat gurile de dor
Noian de ape tulburi le-ar bea dintr-o sorbire
Dar nu vor mântuire
Doar potolirea minții și-a dorinței
Din lacrimi tremurânde și buze surâzânde
mai izvorăște o lumină
Fără-nceput și fără capăt
întemnițată-n lacăt de fildeș și rugină scumpă
Nu mai iese acum dorul
Din cheia translucidă
Nu mai colindă, nu mai ucide
buze nenăscute.

 

XXVI.
14.11.2013

Vântul – copil fugar din raiuri destrămate
Și alungat din pajiștile vii
In ceruri prea târzii
Pe neguri deshumate.
Vântul – strigăt trimis de departe
De pe meleaguri fluide
Din brațe de Ide
Strivit între șoapte
Vântul – suflu de inimi înfrânte
în ploi înnoptate
Prin ziduri descărnate
De aripile frânte.

 

XXVII.
14.12.2013

Ne-am sugrumat când ar fi trebuit
Să evităm amândoi hiatul
l-am strivit între buze
ca între două semne de întrebare
uscate, ucise de seceta virgulei pustii
și-acum să mai așteptăm punctul e târziu,
mă-mbată unirea consoanelor dintre metale
tu, tu n-ai uitat să pui linie de pauză între noi
dar eu, eu am lăsat suspansul celor trei puncte de-așteptare
căci între noi nu-și are locul semnul exclamării
sunt veșnicele întrebări ce ne mistuie și ne separă.

 

XXVIII.
01.02. 2014

Cât am să mai pot sta agățată de ecoul tău?
mi-am smuls unghiile încercând să îl păstrez,
să te păstrez dar tu îl smulgi din brațele mele
și îl târăști după tine oare nici atât nu vrei să-mi lași?
Cât am să mă mai scufund în umbra ochilor tăi?
Mi s-a zdrobit trupul sub albastrul lor de metal
Continui să înot într-o mare de fum
Și-am obosit să nu te găsesc
Cât am să mai pot păstra amprenta mâinilor tale pe umărul meu
nici cu fierul încins nu vrea să se prindă
nici o urmă din tine nu vrei să-mi lași?
Toate vor să se vindece în mine, dar eu nu pot să le las…

 

XXIX.
14.12.2013

Eu aș fi vrut să scriu despre mine
Dar nu m-am înțeles niciodată
O să scriu despre alții și poate, la rândul lor
Ei vor scrie despre mine dacă mă vor înțelege desigur
Deocamdată doar umbrele par să-mi fi ghicit în privire
Dar nu au glas și nici nu știu să scrie
Am încercat să le fac să-mi arate prin semne cine sunt
Dar mi-au arătat umbre de ramuri tremurânde
Și frunze ce au înghețat în cădere
Dar ecoul lor? Umbra ecoului lor nu mi-au putut arăta
Acolo era răspunsul. Dar a murit acum
Strivit între frunze și pământ stins
Cine o să-mi mai vorbească acum despre mine?

 

XXX.
01.02.2014

Tu vrei să-mi arăți marea
Dar eu trăiesc într-un cub de sticlă opacă
De ce nu înțelegi că nu suntem la fel?
Am fi putut fi dacă aș fi reușit să sparg gratiile de gheață
Dar n-am reușit
Aici limbile diavolilor se unesc în blesteme
Și mă muncesc în focuri neadormite
îmi rod sufletul pe dinăuntru
Și mă forțează să zâmbesc în afară
Nu înțelegi că ei m-au distrus și nu mai am scăpare?
Salvează-te tu măcar, căci ei pot fura și din Rai
Cum crezi c-am ajuns în mâinile lor?
Fugi, fugi departe spre mare
Ei urăsc marea și nu se apropie de ea
Eu m-am obișnuit aici printre ziduri

 

XXXI.
01.02.2014

Nu pot să nu mă gândesc la tine
Dar tu exiști oare umbră?
Măcar să știu dacă îmi frământ gândurile în zadar sau nu
Te văd, te visez ca pe a doua dragoste, cea mai marc
Prima m-a dezamăgit
Sau poate prima n-a fost dragoste adevărată
Poate tu o să fii cea dintâi iubire deplină
Sau poate nici măcar a doua
Poate o să fii doar următoarea
Nici prima, nici ultima, nici cea mai mare
O dragoste și-atât, fără grad de comparație
Fără superlative care să-ți susțină umbra înclinată
Doar o tăcere menită să umble golul dintre două momente
Care nu se vor întâlni niciodată
Deși se vor naște unul din altul.

 

XXXII.
01-02-2014

În spatele tău am inspirat mirosul pielii
Ce nu se lasă niciodată învinsă, ucisă, străpunsă.
Și mai smulgeam câte-o săgeată din carnea mea
Și nu înțelegeam de ce nu sunt ca tine
Sau de ce nu ești ca mine
Sau de ce nu mor dacă sângele tot s-a scurs în tălpi
Sau de ce tu trăiești mai viu ca un duh
Poate pentru că tu te-ai născut mai înainte
Și n-am mai rămas miez dumnezeiesc și pentru mine
Da, probabil asta este…
De aceea nu pot pătrunde în era ta
Și porii obrazului tău îmi resping degetele
Dar de ce nu te-ai întors niciodată cu fața?
Asta chiar nu pot s-o pricep
n-au mai rămas chipuri și pentru tine?
Sau ochi? Ție nu ți-au dat strălucire
După ce te-au frământat din lut?
Probabil asta s-a inventat mai târziu
De-aia am eu ochi și pentru tine

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share