De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povestiri deduleștene (6)

SCARA PISICII

Cu ani mulți, cu foarte mulți ani în urmă, când bordeiele oamenilor erau pitite prin toate cotloanele pădurilor care înconjoară astăzi această vatră de sat, în inimă de codru, la o răspântie de cărări, pe muchia unui deal, crescuseră un pâlc de fagi foarte înalți.
Între aceștia, în apropierea câtorva locuințe, se afla un fag mai falnic și mai mare decât toți ceilalți din jur, ce-și înălța
creștetul deasupra tuturor și din vârful căruia, în zilele senine, se vedea ca în palmă, jur-împrejur, la zeci și zeci de stadii
depărtare.
Iar pisica de care vom grăi în povestirea noastră nu este o pisică precum toate celelalte, ci este o copilă, singura comoară a unor oameni vrednici care o iubeau ca pe lumina ochilor și-i împlineau toate vrerile.
Pentru agerimea cu care se cățăra ea prin copaci, sătenii îi puseseră ponosul ce i se potrivea destul de bine: Pisica; cu vremea, nimeni nu-i mai zicea altcum decât Pisica. Și cunoștea Pisica toate colinele și piscurile pădurii, se cățăra prin toți copacii înalți ce-și semețeau frunțile către cer, cerceta toate cuiburile păsărelelor cântătoare ale codrului, numărându-și ouăle, ascunzându-le și învelindu-le puișorii golași în pufușor și fulguleți, spre a nu fi dibăciți de șoimii, de ulii și de vulturii care umblau bezmetici după pradă.
Cățăratul acesta al copilei prin copaci le cășuna părinților mare grijă. Au încercat ei în fel și chip s-o dezbare de aceste apucături băiețești, dar văzând că nu o pot scoate la capăt cu Pisica, s-au gândit și s-au plănuit să facă în jurul tulpinii fagului celui mare din preajma așezării lor, o scară de lemn, pe care copila să se poată cățăra mai fără grija unei alunecări. Lucrul acesta s-a dovedit a nu fi prea lesnicios. Toți meșterii cioplitori ai satului au migălit cu sârg vreme de câteva zile și au izbândit să facă o scară pe cinste, cu câteva sute de cuie din lemn și care se încolăcea ca un șarpe pe după trunchiul gros al fagului, de jos de la pământ până la vârful cununii lui.
Iar în vârful acestui falnic copac, meșterii au făcut un foișor îngrădit, unde Pisica se putea adăposti de soarele arzător al zilelor de vară. Se vedeau toate cărările și poienile codrului, se vedeau și căsoaiele răzlețe ale cătunelor învecinate, se vedea muntele Furu din Țara Vrancei, cu coama lui mereu albind de zăpadă, precum și firul de argint al apei Râmnicului ce șerpuia printre codrii mărginași.
Era o priveliște amețitoare și nespus de frumoasă cum nici basmele și nici închipuirea omului nu o pot zugrăvi.
Vedea Pisica din înălțimea sălașului ei vremelnic cine pleacă și cine intră în sat, în care din case este ațâțat focul, în care parte de pădure tăiau sătenii lemne, când începe să ningă pe Furu, când se învolburează nourii de ploaie, când vine apa Râmnicului mare ori când se apropie furtuna și mai vedea Pisica, pentru că ochiul ei ager și auzul ei ascuțit și deprins cu toate șoaptele pădurii nu o înșelau niciodată, când se apropia de sat vreo ceată de hadâmbi sau de tâlhari, după pradă.
Atunci era vreme de mare primejdie pentru sat și Pisica își lua băsmăluța albă de pe căpșușor, o lega de un băț anume pregătit și o flutura până ce sătenii luau seama la semnul ei, adăpostindu-și vitele și bucatele prin desimea codrului din jur.
Apoi, dacă mai era vreme, cobora sprintenă cele câteva sute de cuie de lemn ale scării, dând fuga pe urmele părinților și sătenilor, care se grăbeau să se piardă în inima codrului, în locuri mai ferite, unde urmăritorii nu îndrăzneau să se avânte. Iar dacă vrăjmașii erau pe-aproape, se pitea în foișorul ascuns între crengile vârfului de fag și stătea chitic până ce se depărtau hainii.
Primejdia nu ținea mult, pentru că tâlharii, negăsind nimic de-ale gurii ori de procopseală, se înturnau precum veneau, iar sătenii reveneau la holeaburile lor părăsite și-și reluau treburile și grijile de fiecare zi.
Așa că din cățăratul acesta al Pisicii în copacul cel mare, sătenii trăgeau multe și mari foloase, căci de nenumărate ori vestirea copilei i-a ferit de primejdii și necazuri.
Într-o bună zi a unei luni de Cuptor, Pisica se afla ca de obicei, în foișorul din vârful fagului.
Ochișorii ei priveau spre coama zărilor, peste crestele copacilor și se minuna că toată această verdeață a codrilor din jur este asemenea unei ape întinse ce-și mișcă alene valurile verzi la fiecare adiere de vânt.
Deodată i s-a părut că prin foșnetul frunzelor a auzit în depărtare un nechezat de cal și atunci, a început să scruteze mai cu luare-aminte cărările din codru.
Dar nu numai nechezatul calului i-a trezit ascuțimea auzului ci a mai deslușit ea un fel de fluierat strein de cel al neamului păsăresc, cu care era deprinsă. A început să asculte și să privească cu și mai mare grijă către toate luminișurile codrului iar bănuiala ei prinse temei: era neîndoios lucru că se apropia o ceată de streini care nu veneau pe drumul ce ducea către inima satului din codru, ci se furișau prin locurile unde copacii erau mai deși, căutând să împresoare așezarea, lucru care, cam în cel mult un ceas de vreme, le-ar fi reușit din plin dacă nu i-ar fi simțit cineva. Căpușorul copilei începu să lucreze cu înfrigurare ca și în alte dăți; își dădu pe dată seama că acești streini nu veneau cu gânduri curate. își dezlegă cu iuțeala fulgerului băsmăluța albă cu care era îmbrobodită și începu s-o fluture în toate părțile foișorului, strigând cât o țineau puterile:
-Vin tâlhaaaaaariiiiiiiiii! Fugițiiiiți, oameni buuuuuuuuni, că vin tâlhaaaariiii! Fugiiiiți!
Sătenii au prins pe dată vestea Pisicii și în câteva clipe și-au părăsit țarcurile, pitindu-se, cu ce brumă aveau, în adâncul codrului, pe cărări de taină.
Dar a văzut băsmăluța ce se legăna în vârful fagului și unul dintre tâlhari, care a întins arcul, ochind setos și cu dușmănie în mogâldeața din foișor. Din coarda întinsă, săgeata ucigașă porni către vârful fagului nimerind în plin trupușorul ce nu-și mai găsea astâmpăr.
În foișorul de sus, conteniră pe dată și fluturarea băsmăluței și strigătul vestitor de primejdie. încremeniră parcă și adierea
vântului și ciripitul păsărelelor și foșnetul frunzelor: întreaga fire fusese cuprinsă de o liniște grea ca de moarte…
Tâlharii au intrat în satul părăsit în grabă, dar, negăsind decât bordeiele și căsoaiele goale fără nimic vrednic de procopseală, au plecat precum veniseră.
Iar după depărtarea primejdiei, când sătenii s-au înturnat la vetrele lor, au aflat-o pe copilă, fără suflare, în foișorul din vârful fagului cu scară, strângând la piept băsmăluța plină de sânge, iar ochișorii privind larg deschiși depărtarea nemărginită a zărilor albastre…
Părinții copilei, dimpreună cu toți sătenii, au jelit-o cu multă durere, îngropând-o lângă rădăcina fagului, aproape de scara pe care se cățăra mereu Pisica din povestirea noastră, iar locului aceluia, oamenii i-au zis de-atunci „la scara Pisicii”.


Răzmerița țuicarilor

Înainte de primul război mondial, prin părțile noastre, ca și prin alte părți de țară, soarta țărănimii era destul de grea. Legile și rânduielile erau în așa fel întocmite, că foloseau mai mult celor bogați care se perindau mereu la cârma țării.
Se mai întâmpla însă ca țăranii, sătui de strâmbătatea legilor nedrepte care le otrăvea viața și îi apăsa din greu, să mai cârtească împotriva stăpânirii, strigând să li se facă dreptate.
Așa s-a întâmplat că pe la începutul anului una mie nouă sute doi, stăpânirea de atunci a slobozit o lege privind monopolizarea băuturilor spirtoase fabricate de săteni. Potrivit acestei legi, țăranii cultivatori de prune și proprietarii de cazane țărănești de fabricat țuică erau obligați să vândă statului, la prețuri de nimic, întreaga cantitate de prune proaspete sau de borhot, iar cazanele să fie preluate de către stat.
Or, una din principalele surse de trai a locuitorilor de pe meleagurile noastre era tocmai această îndeletnicire de țuicari, iar țuica acestor meleaguri era vestită jur-împrejur, până hăt departe și putea sta la loc de cinste, alături de vestitele ei „surate” de la Vălenii de Munte sau de la Pitești. Priceperea aceasta sau „taina” îndeletnicirii de țuicar se moștenea și se transmitea pe meleagurile noastre, din neam în neam, așa cum se transmitea în sânul aceleași familii învățarea meseriilor de lemnar, de cojocar, de fierar, de dogar sau de croitor. Și dacă astăzi se fabrică țuică din toate fructele și din toate sursele și resursele cunoscute sau numai bănuite, apoi în urmă cu jumătate de veac, sătenii noștri socoteau că este un sacrilegiu și o mare rușine să faci țuică din alte roade, în afara prunelor anume cultivate în acest scop.
Se fabrica în satul nostru țuică de prună grasă cu aroma ei de sâmbure fiert, țuică de prună vânătă, cu dulceața ei simțită doar ca o adiere când o degustai în cerul gurii, țuică de prună pestriță cu miros ușor de migdale sau țuică de prune rozalii cu miros de floare de câmp sau țuică de prune țigănești ce ardea gura ca focul, în sfârșit, țuică cu o salbă întreagă de gusturi, de mirosuri, de tărie și de culoare, care era rodul unei munci migăloase, de culegere a prunelor, de sortarea pe categorii, de așezarea la dospeală în locuri anumite, mai însorite sau mai umbroase, pentru fiecare categorie de prune, apoi de fabricare a țuicii după un anumit timp de adăstare, apoi de așezare pentru învechire, în buriașe lucrate anume fie din lemn de agud, fie din lemn de prun românesc, ori din lemn de prun gras, ori din lemn de salcâm, dar niciodată în vase care să poată schimba culoarea sau strica gustul acestei băuturi indigene și pe care astăzi oamenii o prețuiesc doar după etichetă.
Legea țuicii ce se întocmise în acel an de care vorbim noi aici fusese publicată, fusese trimisă spre aplicare la județe, județele
o răspândiră la comune și sate, iar sătenii, când și-au văzut și de această dată soarta vitregită, au început să-și arate nemulțumirea.
Unora dintre cei care aveau cazane de făcut țuică și care n-au dat ascultare acestei legiuiri îngrăditoare autoritățile le-au turnat petrol și creolină în zăcătorile și în gropile cu borhot, pricinuindu-le multă pagubă. Altora li s-au aplicat amenzi usturătoare, iar celor care n-aveau cu ce plăti aceste amenzi li s-au luat vitele din bătătură și li s-au confiscat țoalele din casă.
Pentru meleagurile noastre, centrul administrativ însărcinat cu aplicarea cestor măsuri luate de stăpânire se afla în comuna învecinată, Buda, o așezare răzășească veche, fruntașă și cu oameni vrednici.
Hărțuielile împotriva țuicarilor au început cam prin luna februarie a anului una mie nouă sute doi și au durat până pe la jumătatea lui august, când, sătui de măsurile apăsătoare luate de stăpânire, țăranii țuicari s-au sfătuit cu toții să opună împotrivire măsurilor de monopolizare a țuicii. Astfel, ei au hotărât cu toții ca în a doua duminică de august să se strângă laolaltă mulțimile satelor de prunari și să ceară într-un glas abolirea acestei legi potrivnice intereselor lor.
În ziua sorocită acestei adunări, au început să se strângă oamenii de prin toate satele din jur, în fața primăriei din Buda, unde urma să aibă loc adunarea.
Se sfătuiră oamenii să aleagă din fiecare obște sătească unul sau doi delegați, care să arate trimișilor județului că dorința lor este să fie lăsați în drepturile lor moștenite din moși-strămoși, să nu mai fie hărțuiți, amendați sau judecați din pricina unei legi menite să-i lase din goi, cu pielea.
Dar, cei din primărie, speriați de numărul mare al sătenilor adunați și care sporea mereu, nu îndrăzneau să iasă în fața mulțimii adunate pentru a-i asculta păsurile ci se grăbiră să ceară telefonic de la județ, ajutorul armatei, pentru împrăștierea manifestanților.
Aflând oamenii că autoritățile refuză să le asculte păsurile și mai cu seamă că fusese chemată și armata pentru punerea lor pe fugă, s-au înarmat cu bolovani, cu pari și scânduri smulse de prin gardurile ulițelor și, în câteva minute, au devastat localul primăriei, iar cei care se baricadaseră înăuntru au fost bătuți zdravăn, scoși apoi în uliță, izgoniți și huiduiți.
Astfel, adunarea sătenilor, pornită pașnic, se transformase într-o răzmeriță. Apoi, manifestanții, înfierbântați și dornici de isprăvi și mai mari, au scos din curțile câtorva gospodari căruțele, improvizând cu ele o baricadă la intrarea din capătul satului, unde trebuia să sosească armata pentru reprimarea răscoalei.
Alarmați de veștile transmise telefonic de către conducerea comunei Buda, prefectura județului Râmnic a mijlocit grabnic pentru trimiterea unui batalion de intervenție, care să restabilească ordinea.
Au trecut doar câteva ceasuri de la iscarea răzmeriței țuicarilor și în capătul comunei de către Râmnic s-a și ivit prima formație de militari, sub comanda unui maior.
La câteva zeci de metri de baricada de căruțe ce le tăia calea, trupa s-a oprit. în spatele baricadei, răzvrătiții înarmați cu bolovani, cu ciomege, cu uluce din garduri și cu ciopârtace, așteptau să se apropie soldații spre a… începe lupta.
Mulți dintre ostașii aduși aici erau fii ai acestor meleaguri de pe Valea Râmnicului și unii dintre ei aveau rude, părinți, prieteni, frați, chiar printre răzvrătiții adunați aici. Maiorul avea
cunoștință de acest lucru și ordonă soldaților în cauză să iasă în fața formației și să sfătuiască pe răsculați să se potolească și să se întoarcă la casele lor. Așa că au început unii dintre ei să strige:
– Tătucă, frate Nicolaie, Gheorghe, Vasile, Ioane, măi fraților, împrăștiați-vă care de pe unde ați venit, că e de rău. Avem ordin să tragem dacă nu dați înapoi!
Dar răzvrătiții nu s-au lăsat înduplecați:
– Cum să mai dăm înapoi? Toată viața numai înapoi am dat. Vrem să ni se facă dreptate odată și odată și să fim și noi stăpâni pe munca noastră și pe agoniseala noastră. Să fie ștearsă noua lege a țuicii și apoi ne-om înturna la casele noastre… Altminteri, nu mai dăm înapoi!
Apoi sătenii au început să huiduiască, să fluiere și să arunce cu bolovani și cu ciopârtace peste baricadele de căruțe. Un bolovan aruncat mai cu sete de către un ochitor dibaci îl izbi pe maior drept în mijlocul frunții, spărgându-i capul și făcând să-i sară chipiul în șanțul drumului.
Treaba devenise serioasă de-a binelea. Maiorul ordonă pe dată retragerea trupei, cu câteva sute de metri, apoi împărți formația în două grupe: pe cei care erau de prin satele din jur i- a pus să-și încarce armele cu gloanțe oarbe, de manevră, aliniindu-i apoi în fruntea formației, iar pe ceilalți ostași, cu armele încărcate cu cartușe de luptă, i-a rânduit în spatele primei grupe. A ordonat apoi încolonarea trupei și pornirea la atac.
La câțiva pași de baricadă, întreaga trupă s-a oprit, iar maiorul i-a somat pe răzvrătiți să dea în lături baricada și să deschidă calea către primărie.
Un nou val de huiduieli, de fluierături și de bolovani s-a abătut peste primele rânduri de ostași și peste maior:
– Huoooo! Huooooo! înapoi de unde ați venit! Nu are ce căta armata în treburile noastre! Vrem să vie aici prefectul cu deputatul care ne-a furat voturile, ca să ne asculte nevoile, nu să ne trimită soldații cu armele! Huoooo!
Maiorul turba de supărare că nu se poate face ascultat de răzvrătiți. Capetele erau înfierbântate și de o parte și de alta a baricadei, așa că de potolirea lucrurilor nu se mai putea vorbi…
Primele rânduri de militari se aliniară pentru atac. Urmă o comandă scurtă:
– Atenție, trupă, ochiți, fooc!
O salvă de împușcături, cam anemică, a pornit în direcția baricadei, adunând pentru câteva clipe o liniște deplină, de se auzea și răsuflarea agitată a oamenilor. Răzvrătiții s-au privit cu mirare unii pe alții.
Gloanțele oarbe au pornit către ei, căci s-a auzit clar salva împușcăturii, dar nimeni nu a fost rănit, nimeni nu a căzut la pământ. Pe dată și-au dat seama că manevra a avut doar un scop de intimidare și au crezut că odată cu sperietoarea aceasta s-a terminat și acțiunea armatei trimisă împotriva lor.
Așa că au prins curaj din nou și au început să arunce mai furioși, cu pietre și cu reteveie asupra armatei, sperând că aceasta, intimidată, se va întoarce la județ și va raporta boierilor și mai marilor de acolo că răzvrătiții nu au putut fi înfrânți.
Primele rânduri ale trupei au primit ordin să se retragă pe flancuri. Grupa soldaților având armele încărcate cu gloanțe adevărate, de luptă, s-a aliniat pentru atac.
Maiorul ordonă din nou:
– Trupă atenție, ochiți… Foooc!
De data aceasta, salva de împușcături a cutremurat văzduhul făcând să se multiplice ecoul, de zeci și zeci de ori, peste creștetele pădurilor din jur. în câteva clipe, nu au mai rămas în spatele baricadei decât „roadele” acestei salve: zeci de morți și tot atâția răniți. Dintre aceștia, o parte au murit în urma rănilor dobândite, iar alții au rămas cu beteșuguri pentru tot restul vieții.
Maiorul a poruncit apoi oștenilor să înlăture baricada, iar sătenilor să-și ridice morții și răniții. Mândru de isprava pe care o făcuse, ajunse la primărie, restabili legătura telefonică cu județul, raportând mai marilor de-acolo că „ordinea a fost restabilită și în întreaga comună domnește pacea și liniștea deplină”…
Avea dreptate maiorul!
Domnea liniștea și pacea deplină, dar era pacea și liniștea cimitirului în care zăceau îngropate speranțele, libertățile și dorința de a avea o viață mai bună a sărmanilor, a oropsiților și a flămânzilor meleagurilor noastre.
După consumarea acestor dureri înăbușite, toți participant la răzmerița țuicarilor de la Buda au fost judecați și condamnați la ani grei de închisoare.
Tagma ghiftuiților de la cârmă, trezită o clipă din amorțeala ei de cele întâmplate la Buda, a făcut uitată o bucată de vreme legea băuturilor spirtoase, lucrurile rămânând în această privință la vechea lor rânduială.
Iar răscoala aceea a rămas în amintirea locurilor noastre, a oamenilor de atunci și a celor de astăzi, care am auzit povestirea de la martorii acelei încăierări sângeroase, cu numele de… „răzmerița țuicarilor”.

Dedulești, Buzău, iunie 1982

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share