De-ai noștri! – Grigore Radu Stănescu – O istorie a Rîmnicului Sărat (7)


Meșteșugari, manufacturi, fabrici

Târgul sau orașul implică, în primul rând, existența meșteșugarilor și negustorilor, a celor ce produc diferite obiecte manufacturate și a celor ce vând și cumpără.
Aceste două categorii sunt elementele specific orășenești; mulțimea și diversitatea lor caracterizează așezarea urbană în opoziție cu cea rurală. Este natural deci ca, de la început, să le găsim și în orașul Rîmnicu Sărat. Pentru veacurile XV și XVI nu avem documente în legătură cu prezența meșteșugarilor pe teritoriul orașului. În veacul al XVII-lea, însă, avem știri documentare, și ele arată prezența a tot felul de meșteșugari posedând mori și prăvălii în oraș.
Într-un document, datat în iunie 1597 la Târgoviște, aflăm știrea că Mihai Viteazul vinde, în târgul din Rîmnicu Sărat, lui Ion și Tudor, nepoții banului Mihalcea, două vaduri de moară pe apa Rîmnic.
Un alt document, mai precis o însemnare a lui Achacy Tarzycki, secretar al marelui sol polonez Woicieh Miaskowski, ce datează din 25 februarie 1640, arată următoarele: „La Rîmnic, parcă ar fi căzut o piază rea asupra solului și a noastră, a tuturor, căci stând fiecare la gazde deosebite, vorbeam limbi diferite, de vină erau vinurile bune, miedul și berea bună.”
Ceea ce înseamnă că aceste gazde ale solilor polonezi erau fabricanți și negustori de vinuri, mieduri și bere.
La sfârșitul secolului al XVHI-lea apare un nou meșteșug, cel al făuritorilor de care și birje. Existau, pe atunci, mulți căruțași, care făceau transporturi de produse și mărfuri. De-a lungul secolelor, în oraș, au existat și alți meșteșugari: lumânărarii, tăbăcarii, țesătorii, croitorii, bragagii, măcelarii, cojocarii și cizmarii.
În secolul al XIX-lea, importanța negustorilor crește față de aceea a meșteșugarilor, care e în regres. O puternică lovitură li se dă de către concurența zdrobitoare pe care o fac produselor meșteșugărești produsele similare de fabrică, mai ieftine, și, uneori, și de calitate mai bună. Importanța pe care, în evul mediu, o avuseseră meseriile și, spre sfârșitul lui, manufacturile, va trece acum, mai ales în urma legii pentru protecția industriei naționale (1887), asupra fabricilor.
Bineînțeles, meseriașii continuă să existe și astăzi, numai că, pe de-o parte, producția lor e redusă, în raport cu aceea a fabricilor, pe de altă parte, ei lucrează, în marea lor majoritate, inclusiv cei ce prestează servicii, grupați în cooperative meșteșugărești.
În orașul Rîmnicu Sărat meseriașii s-au grupat în trei cooperative meșteșugărești prestatoare de servicii dar și producătoare de confecții. încălțăminte, covoare persane, confecții metalice și mobilă.


Fabrici

Dezvoltarea impetuoasă a Rîmnicului Sărat în ultimele decenii este strâns legată de dezvoltarea industriei lui. Fabricile apar în oraș abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. Prima fabrică, atestată documentar, este fabrica de gaz, înființată în anul 1860 pentru a fabrica petrol lampant.
Alte fabrici sunt morile industriale mișcate de un motor cu vapori de apă. Una era instalată în nord-vestul orașului, în apropierea celei de apă, însă mai eficientă, mai ales iarna, când apa îngheța, și morile de apă nu mai funcționau. Ea a fost
cunoscută sub numele de „moara lui Maltizeanu”, dărâmată în timpul bombardamentelor din 1944.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea apare o fabrică de ulei, iar după 1960 un atelier central de confecții militare, o fabrică de cărămidă, două turnătorii de fontă și patru tipografii.
Industria rîmniceană se îmbogățește, în 1937, cu o mare fabrică de țigarete.
În perioada 1945-1989 în Rîmnicu Sărat s-au construit întreprinderea de garnituri de frână și etanșare, fabrica de mobilă, întreprinderea pentru industrializarea laptelui, întreprinderea de industrializarea cărnii, întreprinderea de organe de asamblare, turnătoria de fontă pentru mașini unelte, întreprinderea pentru nutrețuri combinate, întreprinderea de producere și industrializare a legumelor și fructelor. S-au extins și modernizat întreprinderea de confecții, întreprinderea de țigarete și fabrica de regenerare a uleiurilor minerale.
Alături de meșteșugarii-negustori și de meșteșugarii care prestau servicii, apar, de la început, negustorii propriu-ziși, cei care se ocupau exclusiv, de vânzarea mărfurilor.


Hanuri

Pentru găzduirea negustorilor străini sau dinafara orașului — al căror număr sporea continuu — și pentru păstrarea mărfurilor lor, până ce le desfăceau, au existat, de timpuriu, în Rîmnicu Sărat, hanuri.
Erau clădiri în formă de patrulater, cu ziduri groase, având în față o mică prăvălie, pe o latură o prispă, iar curtea era destul de mare, pentru a adăposti căruțele negustorilor. În fundul curții se aflau magaziile, pentru depozitarea produselor, și grajdurile.
Cuvântul han este de origine persană, ajuns la noi prin turci, și înseamnă casă de găzduit și ospătat călătorii contra plată. El a pătruns în limba noastră, probabil, în veacul al XVI-lea, odată cu accentuarea dominației politice și economice turcești, dar și prin intensificarea relațiilor comerciale cu orașele de sub stăpânirea otomană.
În general, hanurile erau numite după proprietarul respectiv, fie cel inițial, care le zidise, fie unul din cei ulteriori, boier, negustor, hangiu — în stăpânirea căruia ajunsese. Ele erau construite pe principalele artere de penetrație în oraș. Documente scrise despre aceste hanuri, din vechime, nu avem.
Dar cert este că în secolul al XIX-lea existau în oraș peste 10 hanuri, unele din ele se mai păstrează și astăzi, în prăvălii funcționând magazinele de stat sau particulare.
Pe bulevardul Focșani a existat Hanul lui Pleșișteanu, pe strada Drăgăicii Hanul lui Cioară, pe strada Libertății Hanul lui Crintea. Astfel de hanuri existau și pe străzile Bălțați, Domneasca și Piața Halelor.
Cooperativa de consum a construit în anii 1978-1980 un modern han „Poenița”, situat pe șoseaua națională Rîmnicu Sărat-Buzău, lângă stadionul „Olimpia”.


HOTELURI

A doua jumătate a secolului al XIX-lea înseamnă începutul decadenței hanurilor. Acum apar în Rîmnicu Sărat primele hoteluri, de modă europeană, oferind călătorilor un confort mult superior aceluia pe care îl puteau găsi în hanuri.
Hotelurile aveau la parter restaurant, la subsol pivniță zidită cu cărămidă, iar la etaj camerele de locuit. Până în preajma celui de al doilea război mondial au existat, în oraș, hotelurile „Rocca” și „Frații lonescu”. Astăzi există în oraș un singur hotel de categoria a III-a, insalubru, inestetic, o sfidare a civilizației acestui sfârșit de secol.


Administrația orașului

Rîmnicu Sărat, ca și celelalte orașe ale Țării Românești, a avut un organ propriu de conducere, ales de obștea orașului, și anume, un sfat, alcătuit din 12 jurați. Mai marele sfatului se numea județ. Județ este de origine latină, din judex („judecător”) și reprezintă un vechi termen politic și adminis¬âtrativ, întrebuințat de români încă din evul mediu timpuriu; cu acest termen au fost desemnate și subîmpărțirile administrativ-teritoriale ale Țării Românești. corespunzând ținuturilor din Moldova.
Desigur că Rîmnicu Sărat a avut un asemenea organ propriu de conducere încă de la începutul existenței sale ca oraș.
Județul și jurații erau aleși de obștea orășenilor mai de seamă, de obicei din rândul negustorilor și meseriașilor. Nu ni s-a păstrat o descriere a procedurii, dar se crede că ea avea loc într-o zi de sărbătoare, probabil după slujba religioasă, poate în biserică, poate în piață.
Rîmnicul n-a avut, din păcate, o casă statornică a sfatului, un edificiu trainic și permanent, așa cum au avut orașele din Apus; sediul era, de obicei, la locuința județului, unde se păstra și pecetea orașului.
Dintre cârmuitorii orașului sunt cunoscuți și au adus o contribuție de seamă la dezvoltarea lui, Scarlat Turnavitu, în perioada revoluției de la 1848, și Vasile Cristoforeanu, tatăl celebrei artiste lirice, care, prin spiritul său practic, a rezolvat multe din problemele edilitare ale orașului.
Începând cu secole în urmă, și până în anul 1950, orașul a fost reședință de județ (Consfătuirea Ligii Naționale a județelor abuziv desființate, organizată la Rîmnicu Sărat în ziua de 17 mai 1991, la care au participat, atât parlamentari, cât și reprezentanți ai fostelor județe, a subliniat, și de această dată, dorința rîmnicenilor de ,,restitutio in integrum” a statutului acestui ținut cu străvechi rezonanțe istorice.), apoi din 1950 până în 1968 reședință de raion, iar astăzi este al doilea oraș, ca mărime, al județului Buzău.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea primăria își avea sediul într-una din clădirile mănăstirii brâncovenești din Piața Halelor. Astăzi, consiliul local, funcționează în fostul palat administrativ și de justiție.


Pecetea sau stema orașului

Pentru a da un caracter de autenticitate „cărților” sau documentelor emise de județ și de cei 12 jurați, se aplica pe ele „pecetea” orașului.
Pecetea sau stema orașului reprezenta un scut tăiat de o fascie undată, din argint. În câmpul superior, pe albastru, o biserică veche, moldovenească, din argint, în profil spre stânga, cu un singur turn și așezată pe o terasă verde. în câmpul inferior, pe roșu, două săbii încrucișare, din argint, cu gărzile negre, în jos. Scutul timbrat, cu o coroană din argint in cinci turnuri.
Biserica amintește străvechea ctitorie a lui Ștefan cel Mare, fascia undată — apa Râmnicului, iar săbiile simbolizează luptele ce s-au purtat, de-a lungul veacurilor, în împrejurimile orașului.
Stema județului era reprezentată de un cal.

***

La drept vorbind, Istoria ca atare nu există. Există doar oamenii. Truda lor etern sisifică, deopotrivă triumf și eliberare, este un recurs la nesfârșita ei desăvârșire.
Cum pot fi definiți altfel, un Pavel Zăgănescu, eroul de la 1843 din Dealul Spirii, locotenent-colonelul erou Ioan Buzoianu, ori Ion Rădulescu și Valy Sterian, ambii compozitori de notorietate națională, rîmniceni de obârșie, decât oameni cu un deosebit simț al datoriei și al armoniei, demni slujitori ai lui Cronos ?

Mărturiile acestea, atâtea câte au fost descoperite, despre oamenii acestor locuri, aflați la confluenta dintre două provincii istorice: Muntenia și Moldova, vorbesc, cu puterea de netăgăduit a faptelor, că românii au fost și sunt un popor vechi și statornic, neîngenunchiat și neasimilat de nimeni, deși a stat, fără voia lui, la „umbra” păguboasă a multor imperii.
Și, încheind această carte, îmi vin în minte cuvintele marelui savant și patriot, Nicolae lorga: „Odată ce soarele a apus, aceasta e o condiție neapărată pentru a-i vedea din nou răsăritul”.


Bibliografie

Almanahul Rîmnicului Sărat. Rîmnicu Sărat, 1933.
Călători străini despre țările române, voi. 6, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1976. Dicționar enciclopedic român, voi. 4, Ed. Academiei, București, 1962.
Documente privind anul revoluționar 1848 în Țara Românească, Ed. Academiei, București, 1962. Istoria României, Ed. Academiei, București, 1964.
Mic dicționar enciclopedic, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1978.
Șiret—București. Ghid. Ed. Sport—Turism, București, 1971.
Buzăianu, Gh. Rîmnicu Sărat de ieri și de azi. O cuprindere monografică (manuscris nedactilografiat), 1988.
Constantinescu, Cornel Radu. Petre lorgulescu-Yor Ed. Meridiane, București, 1965.
Giurăscu, C. Istoria Românilor, vol. 1, Ed. științifică, București, 1974.
Gheliuc, Jean. Căpitanul Pavel Zăgănescu, Ed. Militară, București, 1968.
Gorjan, A. Geografia județului Rîmnicu Sărat. Rîmnicu Sărat, 1885.
Hașdeu, Bogdan Petriceicu. Arhiva istorică a României. București, 1867.
Homescu, Mircea V. Spitalul Rîmnicu Sărat — 160 ani de activitate. (Dactilografiat), 1993.
lorga, Nicolae. Drumuri și orașe în România, ed. a II-a, București, 1915.

Iuga-Raica, Victoria. Traian Săvulescu. Ed. științifică, București, 1972.
Moșescu, Octavian. Rîmnicu Sărat. Călăuză. Rîmnicu Sărat, 1931.
Oproescu, Al. Scriitori buzoieni. Buzău, 1980.
Posea, Gr. și Ielenicz, M. Județul Buzău. Ed. Sport—Turism, București, 1971.
Rosetti, AJ. Istoria limbii române. Ed. științifică și enciclopedică, București, 1978.
Rumano, Mihai Tican. Hoinărind prin țară. Ed. Sport—Turism, București, 1971.
Stănescu, Grigore Radu. Rîmnicu Sărat, un oraș care își merită istoria. în: Doina, nr. 3-4, 1990, p. 2 și nr. 5-6, 1990, p. 7.
Uță, Vasile. Privighetoarea cântecului românesc, Florica Cristoforeanu. în: Almanahul părinților, București, 1982, p. 87-89.
Vlahuță, Al. România pitorească. Ed. pentru literatură, București, 1965.

Tipărită la: Tipografia Rîmnicu Sărat, comanda nr. 111 din 18 aprilie 1994.
Dat la cules: 19.04.1S94. Bun de tipar: 01.06. 1994.
Coli de tipar 2,5.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share