De-ai noștri! – Grigore Radu Stănescu – O istorie a Rîmnicului Sărat (4)


De la războiul independenței
până la al II-lea război mondial

Cucerirea independenței dă un nou impuls vieții poporului nostru, impuls care se manifestă și in dezvoltarea orașului. Este perioada in care au loc ample lucrări ce asigură rîmnicenilor o alimentare cu apă de bună calitate, prin captările și aducțiunile de la Răducești — Cacova ; când se taie noi artere de comunicație și se ridică numeroase clădiri particulare și publice, când – fapt esențial — industria intră într-o nouă etapă de dezvoltare.
Prima lucrare edilitară, de mari proporții, a fost aducțiunea apei și înființarea, în câteva puncte ale orașului, cișmelelor publice. Paralel cu această operațiune s-au pavat numeroase străzi cu pietre de râu, iar strada Mare a fost pavată cu pietre cubice de granit.
A fost delimitată și modernizată grădina publică, astăzi Parcul Central.
Toi în această perioadă se trasează, mai întâi bulevardul Gării, creat ca urmare a faptului că, de la noua clădire a gării, nu exista nicio arteră directă cu centrul orașului, apoi se delimitează și strada Matei Basarab, construindu-se clădiri și pe partea dreaptă, pornind de la gară spre șoseaua națională Buzău — Focșani.
În această perioadă s-au construit o serie de clădiri, unele din ele monumentale, pentru instituțiile publice, în 1897 se construiește, pe bulevardul Gării, într-unul din colțurile grădinii publice, Palatul Administrativ și de Justiție — astăzi sediul administrativ al orașului, iar în anul următor se inaugurează clădirea gării, monument arhitectonic; „o gară prea mare pentru micul oraș”, cum o considera celebrul istoric Nicolae Iorga.
Edilii îmbogățesc peisajul arhitectonic al orașului cu o nouă construcție, situată în grădina publică, destinată iubitorilor Thaliei, Teatrul Comunal, avariat grav de cutremurul din 1940 și mai apoi demolat. Și, fiindcă am amintit de unul din cele mai mari cutremure petrecute pe teritoriul țării noastre, să cosemnăm că, județul și orașul Rîmnicu Sărat, așa cum menționează documentele vremii, au cunoscut mari distrugeri materiale și umane în urma cutremurelor de pământ din 11 ianuarie 1838 și 25 mai 1912.
Interesul pentru dezvoltarea învățământului rîmnicean cunoaște noi și importante dimensiuni. Astfel, se înființează gimnaziul particular „Al.I. Cuza (1877), închis după doi ani din lipsă de fonduri, gimnaziul „Vasile Boerescu”, care, peste cinci ani,
se mută într-un local nou, impunător ca suprafață și arhitectură, dar și cu denumirea schimbată în „Regele Ferdinand” (astăzi liceul „Al. Vlahuță”), școala rurală mixtă (1895), situată pe bulevardul „Al.I. Cuza“ și o școală agricolă (1904), care-și avea sediul în vechiul local al gării.
Dezvoltarea industrială se intensifică după votarea, în 1889, a primei legi de protecție a industriei naționale. Apar primele ateliere de țesătorie, tăbăcărie și curelărie, prese de ulei, distilării pentru producerea țuicii din prună și a rachiului de tescovină.
Se înmulțesc, apreciabil, cărămidăriile și ia ființă un atelier de prelucrare a lemnului. Comerțul se dezvoltă; apar noi și diverse magazine cu vitrine din ce în ce mai atrăgătoare.
O notă caracteristică a comerțului rîmnicean constituindu-o și comerțul ambulant, reprezentat, în special de lipoveni, care purtau pe străzi carele încărcate cu pește, precum și mocanii de prin părțile Rîmnicului și Buzăului, care străbăteau, de asemeni, străzile alături de carele țepene de var nestins și lemne de loc.
Ca urmare a dezvoltării activității industriale și a creșterii negoțului, a înmulțirii instituțiilor de stat și a școlilor de tot felul, populația Orașului cunoaște salturi spectaculoase. De la aproximativ, 8000 de locuitori, cât era în 1870, ea ajunge la 13.286, în 1899, și la 14.496 la recensământul din 19 decembrie 1912.
Sub raport cultural, perioada cuprinsă între 1878 -1914, are o deosebită însemnătate în istoria Rîmnicului Sărat. Tiparul ia avânt. Apar tot felul de ziare și reviste, politice și culturale. În 1884 apare „Gazeta Săteanului”, sub direcția lui C. Datculescu, în care publică scriitori de primă mărime ai țării, printre care: I.L. Caragiale, St.O. Iosif și Al. Vlahuță.
Începuturile literaturii moderne au și în județul Rinnicu Sărat un reprezentant de seamă, poetul Al. Sihleanu, supranumit, de Eminescu, „liră de argint”. Îi urmează poeții, prozatorii și drama¬turgii: Toma Dicescu, Matei Elian, Alexandru Scurtu, Ion I. Pavelescu, Virgil Tabacu, Al. Popescu-Negură, Victor Dimitriu, I. Măgârdiceanu, Stelian Cucu, Dumitru Crăciun, Ștefan Stănescu, Al. Baiculescu precum și editorii, eseiștii, memorialiștii, criticii și istoricii literari: C. C. Datculescu, Elena Rădulescu-Pogoneanu, Eufrosina C. Hommoriceanu, Octavian Moșescu, Nicolae Mihăescu, Ion Crețu, George Baiculescu și Emilian Constantinescu.
Iau ființă societățile culturale „Filarmonica” și „Vasile Alecsandri” (1908), care organizează, duminical, în amfiteatrul liceului „Vasile Boerescu” conferințe și șezători literare. Au conferențiat și câțiva profesori universitari printre care se numără și marele istoric Nicolae Iorga.
În 1912 se fondează societatea de dansuri naționale „Chindia”, care, prin activitatea sa de popularizare a dansului popular românesc, s-a afirmat pe plan național și european.
În domeniul ocrotirii sănătății populației este de menționat faptul că, pe lângă spitalul înființat în 1833 de bivelserdarul Alecu Bagdad (actualul spital de bolnavi cronici), municipalitatea construiește, pe bulevardul Gării, un alt spital (1887 numai parterul) supraetajat în 1937. Iar pentru procurarea medicamentelor, în afară de farmacia înființată în anul 1843, oficialitățile mai deschid două, în 1876 și 1918.
În perioada 1878—1914, concomitent cu creșterea, într-o proporție însemnată, a numărului muncitorilor industriali, are loc începutul organizării lor politice. în 1893, când stăpânii brutăriilor din Galați au încercat să aducă spărgători de grevă din orașul Rîmnicu Sărat, muncitorimea de aici, pături e nevoiașe, s-au solidarizat cu greviștii.
Partidul social-democrat, constituit în 1893, începe să reprezinte o forță: din 1894 el are o gazetă zilnică, „Lumea nouă”. Activitatea partidului în vederea luptei pentru condiții mai bune de viață și de muncă ale tuturor muncitorilor și ale familiilor acestora se face din ce în ce mai mult simțită. Ziarul „Lumea nouă” relata în 1894, că în școlile primare din Rîmnicu Sărat izbucnise o epidemie de angină difterică, și după 10 zile nicio autoritate nu luase măsuri pentru stăvilirea epidemiei sau închiderea școlii, deși mureau zilnic câte 3-4 copii.
În anul 1895 înfruntând măsurile teroriste ale guvernului, neținând seama de îndemnul la „legalitate” din partea elementelor burghezo-liberale, socialiștii din Rîmnicu Sărat au organizat o manifestație de stradă în ziua de 1 Mai.
În 1907 când a izbucnit marea răscoală țărănească, dovedind prin amploarea și intensitatea ei necesitatea acută a rezolvării problemei agrare în favoarea maselor largi de la sate, muncitorimea era alături de țărănime.
La 2 martie, dimineața, un grup de peste 200 de țărani din împrejurimile orașului s-au dus la primărie și au solicitat arendarea moșiei Domnești, proprietatea orașului Rîmnicu Sărat.
Mulțimea s-a dus acasă la prefect, căruia i-au expus cerințele lor, plângându-se că n-au pământ și că le mor copii de foame.
În dimineața zilei de 10 martie peste 3000 de țărani se aflau în oraș. În telegrama prefectului Alexandrescu adresată ministrului de interne se arată: „Spiritele foarte agitate în multe localități, trupele regimentului nu sunt de-ajuns. Vă rog dispuneți să se trimită trupe de cavalerie… și a autoriza să putem uza de arme în cazuri extreme.”
Țăranii au ocupat strada Mare cerând să li se dea pământ. În întâmpinarea lor a ieșit prefectul „povățuindu-i să se liniștească și să aibă încredere că se vor lua măsuri pentru îmbunătățirea soartei lor”.
În același timp, pe alte străzi mii de țărani răsculați fugăreau pe arendașul moșiei Obidiți, Gh. Codreanu care, pentru a scăpa, se refugiase în localul primăriei. Încercând să-l scoată afară, țăranii au înconjurat piața primăriei.
În țărani s-a tras cu gloanțe oarbe. Țăranii au asaltat primăria aruncând cu pietre, au spart toate geamurile, rănind mai multe persoane, printre care și pe arendaș. Maiorul Gherghiceanu a refuzat să tragă la ordinele procurorului.
Pe alte străzi, însă, începuse agitația elementelor nevoiașe ale orașului, care au atacat casele proprietarului Antonescu, cafeneaua și locuința arendașului Lupescu. În raportul său, procurorul consemna faptul că „sub ochii comandantului, soldații mâncau portocale date de devastatori, luate de la arendași”.
Evenimentele petrecute își dezvăluie semnificația și în reacția pe care au provocat-o în rândurile burgheziei din oraș și a bogătașilor de la sate, care, de teamă, se retrăseseră în reședința județeană.
A fost instituită o gardă civică și s-a lansat un manifest către cetățeni, solicitându-se să se înarmeze. Revolverele aflate în magazinele comercianților din localitate au fost vândute.
În anii ce au urmat răscoalei din 1907, muncitorimea din oraș începe să-ți strângă rândurile, încercând să se organizeze. Cele două mari reforme, votul universal și împroprietărirea țăranilor, formulate înainte de izbucni a primului război mondial și realizate după terminarea lui, bineînțeles, în limitele pe care le impuneau interesele statului, au avut adânci influențe asupra vieții politice.
Primul război mondial, care pricinuise mari pierderi și multe suferințe, foamete și ruină economică, a grăbit procesul de radicalizare a maselor, în anul 1919 se înființează primele sindicate în orașul Rîmnicu Sărat, iar un an mai târziu se creează o secțiune a Partidului socialist. La 1 Mai 1920, la Rîmnicu Sărat numeroși lucrători, meseriași, funcționari, intelectuali, precum și țărani din împrejurimi au manifestat pentru democrație, libertate și progres social.
În zilele de 21—23 iulie 1923 are loc la Rîmnicu Sărat Congresul ziariștilor, la care a participat și secretarul general al „Ligii drepturilor omului”.
Zece ani mai târziu s-a constituit comitetul județean antifascist. Pentru ajutorarea victimelor terorii din Austria, muncitorii, intelectualitatea din Rîmnicu Sărat au trimis, în 1934, importante ajutoare materiale.
Caracter antifascist avea și întrunirea, în orașul Rîmnicu Sărat, în decembrie 1935, a Frontului comun al meseriașilor, comercianților și funcționarilor particulari.
La recensământul din 29 decembrie 1930, orașul număra 15.007 locuitori, cu 511 mai mult decât în 1912. Era o creștere neînsemnată, fenomen explicabil din cauza slabei echipări industriale, cu toate că, în această perioadă, se construiesc atelierele de confecții militare și fabrica de țigarete.
În același timp se mărește și suprafața orașului. Iau ființă noi cartiere în nordul și sud-estul orașului. Terenurile virane, din interior, în mare parte cultivate cu legume și porumb, încep să fie echipate cu o serii de construcții, mai mult sau mai puțin, modeste, reflectând posibilitățile materiale precare de care dispunea majoritatea populației. însă, cea mai importantă realizare edilitară a orașului o constituie construcția, în 1936, a noilor hale de carne și pește, precum și a pieței propriu-zise, construcție monumentală, raportând-o la ceea ce se realizase până atunci în domeniul construcțiilor edilitar-gospodărești.
Pentru iluminatul orașului accentul cade, acum, pe electricitate. Pe străzile din centrul comercial se instalează becuri. Mahalalele, însă, rămân, încă, ani de zile, fără lumină. Merită să fie relevat faptul că în 1935, doar 25% din gospodării aveau instalată energia electrică, restul utilizând vechile mijloace de iluminat.
Învățământul rîmnicean cunoaște, în perioada 1919-1939, o nouă și importantă dezvoltare. După anul 1920, în condițiile creșterii potențialului industrial al țării se face tot mai mult simțită nevoia de muncitori calificați. în întreaga țară se înființează peste 80 de școli, printre care și școala de arte și meserii din Rîmnicu Sărat (15 noiembrie 1922). De altfel, în 1938, în oraș funcționau 8 școli primare (patru de băieți, trei de fete și una mixtă), un liceu, o școală agricolă, școală profesională, școală de comerț și două grădinițe.
Și acum, ca și în epocile anterioare și ca întotdeauna peste tot, în toate țările, esențială pentru viața culturală este opera de creație originală, în știință, literatură și artă, contribuția nouă prin care națiunea sporește, atât patrimoniul său, cât și pe acela al umanității.
În privința aceasta și Rîmnicu Sărat și-a adus contribuția prin câteva personalități, de prim rang, pe plan național și universal. Aici s-au născut și au învățat, în primii ani de școală, Traian Săvulescu (1889-1963), fondatorul școlii românești de fito- patologie; pictorul Petre lorgulescu-Yor (1890-1939) și marea artistă lirică, Florica Cristoforeanu (1886- 1960), una dintre cele mai prestigioase mesagere ale teatrului liric românesc pe manie scene ale lumii, fiind singura cântăreață din România care a cântat timp îndelungat la „Scala” din Milano și pe care celebrul dirijor Arturo Toscani a considerat-o cea mai mare solistă lirică a lumii din acel timp.
În propagarea ideilor politice și, mai ales, în difuzarea culturii, un rol important au periodicele, de la gazetele zilnice, până la revistele de specialitate, casele de editură și diferitele asociații și societăți culturale, începând cu cercurile științifice, literare și artistice și isprăvind cu ateneele populare.
În ce privește presa, perioada dintre cele două războaie mondiale înseamnă, în Rîmnicu Sărat, un răstimp de amplă dezvoltare.
Vechile foi își sporesc tirajul; apar altele noi, conduse, prea adesea, de gazetari cu talent, dar fără ținută, cu știință, dar fără convingeri, adevărați condotieri ai cuvântului, închiriindu-și pana grupurilor de interese sau curentelor politice interne, care-i plătesc.
Sunt ziare, independente sau democrat-independente ca: „Amicul Poporului” (1918), „Curierul Rîmnicului” (1916), „Ecoul” (1915), „Fulgerul” (1915) „Foaia Rîmnicului” (1923), „Gazeta Liberă” (1934), și „Rîmnicul” (1916); ziare ale diferitelor partide și grupări politice ca: „Glasul Poporului” (1918), „Libertatea” (1915); reviste literare și artistice: „Machina” (1924), „Vestala” (1916) și „Glas Tânăr” (1935); reviste ale asociației învățătorilor: „Lumina” (1931) și ale administrației de stat: „Monitorul județului Rîmnicu Sărat”, „Monitorul comunei Rîmnicu Sărat”.
Numărul editurilor crește, de la trei la șase, existând în această perioadă editurile: Leon Svorene, A. Posmantir, Lumina, Poporul, Moderna și N. Chirițescu.
La tipografia „Poporul” își tipărește, în anul 1916, George Bacovia volumul de poezii „Scântei galbene”.
În 1922 societatea culturală „V. Alecsandri” se transformă într-o secție a „Ligii culturale”. Sub auspiciile acestei societăți au conferențiat: Nicolae Iorga, Traian Săvulescu, Victor Eftimiu și alții.
Alături de „Liga culturală” a activat și societatea „George Enescu”, înființată în 1922 și inaugurată cu un concert susținut de George Enescu.
O contribuție deosebită la mișcarea culturală a orașului și împrejurimilor sale a avut, in această perioadă, și cercul studențesc „Al. Sihleanu” (1925) prin conferințe, șezători literare și înființarea de biblioteci publice în mediul rural.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share