De-ai noștri! – Gânduri și clipe (5)


Ecosistemul politic
Cu toții am urmărit măcar o dată documentare despre viața în sălbăticie, despre comportamentul animalelor sălbatice într-un anumit areal precum și conviețuirea diferitelor specii într-un spațiu limitat ca întindere.
Am înțeles că aparenta bună vecinătate între lei și zebre, crocodili și antilope, hiene și bivoli, etc, ține atât timp cât există surse de hrană pentru fiecare. Dar mai ales cât există apa, sursa de viață cea mai importantă. Astfel, ciclul de viață într-un astfel de ecosistem se desfășoară între două anotimpuri: cel ploios, care înseamnă abundență, hrană pentru fiecare și sezonul secetos care înseamnă lupta sălbatică pentru supraviețuire și pentru teritorii. Iar când vine sezonul secetos, aparentul echilibru se rupe și viața se desfășoară exclusiv după instinctele specifice animalelor. Sigur că se trăiește după o singură lege, a celui mai tare și după o ierarhie simplă a vânătorului și a vânatului dar la un moment dat, orice vânător poate deveni el însuși vânat. Nu știu cum se face, dar parcă vremurile în care trăim acum mă duc cu gândul la un astfel de comportament foarte asemănătoare unui astfel de ecosistem. Și parcă mai mult decât oricând, mediul politic românesc seamănă până la identificare cu acesta. Pentru că vedem cum, acum în ,,sezonul secetos” al crizei, când resursele sunt puține, fiecare vrea să-și ,,marcheze teritoriul” punând stăpânire pe cât mai multe din ele. Închipuiți-vă deci, bugetul statului precum un astfel de ,,ecosistem” în care odată, toate ,,jivinele” trăiau în toleranță și din care se înfruptau cu generozitate. Acum, când ,,verdele” a dispărut, când până și acea ,,apă a sâmbetei” pe care se duceau resursele bugetare de hrană a secat și ea, ajungând doar un fir subțire, toate animalele au intrat în panică. Fiecare aleargă spre zone cu mai mult ,,verde” pentru a supraviețui cât mai mult, sfâșiindu-se între ele pentru asta. Închipuiți-vă statul precum un bivol(sau un bou?!) masiv, greoi, un ,,mascul alfa” impunător, încolțit din toate părțile de ,,leii tineri” din sindicate care i-au sărit în spate și vor să-l îngenuncheze. Acesta se luptă din toate puterile să scape, își aruncă-n stânga și-n dreapta prețioasele agenții, dă tot felul de legi în disperarea lui de a scăpa. Zadarnic însă, pentru că leii și-au înfipt ,,colții” revendicărilor adânc în beregata lui sufocându-l încet-încet. Toți vor o bucățică din statul ăsta gras și frumos, hrănit din belșug în sezonul ploios cu agenții guvernamentale și structuri stufoase. Pe margine, ,,hienele” din sistemul bancar așteaptă cu dezinteres sfârșitul luptei, știind că oricum se vor alege cu ceva, fie și cu leșurile. Garantat! Întotdeauna se aleg cu ceva, indiferent de rezultat.
La fel și vulturii pleșuvi din administrația centrală, deși agitația luptei îi mai face să zburătăcească de colo-colo, la gândul că vor fi cu 20% mai puțini… Pe de altă parte, o specie mai aparte de ,,gazele”, două la număr apărute ca urmare a unor mutații genetice, aciuate în unele zone liniștite ale savanei, văd acum tot mai mulți ochi ațintiți sălbatic asupra lor. Una dintre ele, după ce a fost ,,alergată” bine de tot, abia a scăpat din ghearele prădătorului ,,Parlament” acum își trage sufletul cu inima cât un purice privind cum locul ei a fost luat de alta cu nume apetisant, iar ea e ,,condamnată” la dispariția din acest ecosistem… Nici cealaltă nu se simte prea bine și așteaptă să vadă de unde va veni atacul decisiv. Asta pentru că și ea s-a considerat mai presus de suratele ei din turmă, s-a crezut mai puternică, depărtându-se de restul turmei, izolându-se trufașă de cele din rândul cărora a evoluat. S-a crezut întotdeauna specială și s-a bazat pe protecția lui, a regelui savanei, leul, în teritoriul căruia a intrat nu de puține ori cu tupeu la ceas de seară. Numai că, legea junglei spune că la primul semn de slăbiciune, de bătrânețe, regele este îndepărtat rapid de rivalii săi și exilat în singurătate, dacă nu chiar ,,mâncat”… Și după coama tot mai rară, blana năpârlită și mersul tot mai greoi, regele dă acele semne de slăbiciune care îi anunță iminenta îndepărtare. Leii mai tineri îi dau deja târcoale, așteptând momentul prielnic. A fost o vreme când simpla lui prezență în CSAT, plimbându-și coama falnică și făcându-și auzit răgetul maiestuos făcea ca toată ,,fauna” politică să tremure. Acum nici măcar cicatricile rănilor căpătate în luptele pentru apărarea teritoriului și supremației nu mai impresionează pe nimeni. Deși încearcă să ascundă toate astea și să pară încă viril și feroce în continuare, în ochi i se citește oboseala, disperarea dar și împăcarea cu soarta ce-l așteaptă. Așa că nu mai are timp să-și mai apere și favoritele de odinioară. Supremul vânător de odinioară se vede acum vânat de cei care vor să-i ia locul.
Ca mărunt locuitor al acestei savane, specie încă nedefinită de specialiști, dar cu siguranță aflată la baza acestui lanț trofic la categoria ,,vânat”, aștept cu interes să văd dacă ,,statul-bivol” va scăpa întreg din lupta sa cu leii sindicaliști. Pentru că legendele savanei spun că s-a mai întâmplat și asta. Ori bivolul a fost mai puternic, ori leii, deși mulți, n-aveau experiență. Dar cel mai mult vreau să văd cum va ieși bătrânul leu din înfruntarea cu rivalii săi la ,,șefia” savanei.
02.08.2009

Animal planet…?!
Am urmărit deunăzi la tv. un documentar interesant despre viața în sălbăticie a gorilelor de munte din Rwanda și am avut o revelație. Aceea că noi oamenii avem doar impresia că suntem o rasă superioară aflată în vârful lanțului trofic și care ne deosebim de celelalte animale prin gândire, sentimente, rațiune, etc…
Văzând filmul – extraordinar făcut – am constatat că aceste animale ne pot da o lecție de viață foarte importantă și anume aceea că instinctele nu sunt totul și chiar și animalele pot avea ceea ce noi numim înțelegere, toleranță, afecțiune față de cineva care, chiar dacă diferă la înfățișare, le respectă și le înțelege comportamentul și nu le tulbură liniștea…
Astfel, temutele gorile au dovedit că au mai multă înțelegere și toleranță față de un om decât am putea avea noi, oamenii între noi, cei din aceeași… specie. Dincolo de instinctele naturale au ieșit la iveală unele calități pe care, noi, superiori, le credeam exclusiv umane, uitând că sub înfățișarea aparent umană a unor semeni de-ai noștri se ascund deseori adevărate bestii pe care nici animalele nu le-ar putea egala în sălbăticie… Invocând rațiunea, noi oamenii acționăm de fapt, după instincte; instinctul de turmă, instinctul de a distruge, instinctul de a ucide… Instinctul de conservare dus la extrem duce, în lumea noastră, la măsuri extreme, de eliminare a sentimentelor ce ne-ar face vulnerabili în fața dușmanilor mai mult sau mai puțin închipuiți, de izolare într-o lume personală în care tot mai puțini au acces, iar când acest lucru se întâmplă și ,,teritoriul” este încălcat în vreun fel, ,,animalul” din noi trece la atac, apărându-l prin toate metodele. Inima a devenit un accesoriu inutil, poate doar un ,,obiect de inventar” anatomic, iar sufletul doar o vorbă goală… Dacă în cazul acelor gorile, interacțiunea cu mediul în care trăiesc este una armonioasă, ele contribuind chiar la păstrarea unui anume echilibru ecologic în zonă, nu același lucru se poate spune despre noi, oamenii care distrugem tot ce întâlnim, ne distrugem pe noi înșine prin pârjolirea – la propriu – a habitatului. În dorința de a progresa cu orice preț, căutăm resurse în orice și oriunde pe care le exploatăm fără discernământ, goana după bani e cel mai important lucru, nu contează cum îi faci și de unde vin… Am uitat să privim cum răsare soarele pe malul mării sau de după crestele munților, am uitat să ne bucurăm de lucruri mărunte care fac însăși bucuria de a trăi, de zborul unui fluture, mirosul unei flori, o ploaie de vară sau ciripitul unei păsări… Am ales însă, să ne ducem viața periculos, să trăim la limită totul, să fim dependenți de adrenalină oricum ar veni ea, să ne ducem la extrem instinctele prin exacerbarea acestora… Ne otrăvim cu bună știință aerul, apa și pământul, aruncându-ne reziduurile de orice fel fără un minim de respect pentru natură și pentru generațiile viitoare și ca rezultat, ajungem să mergem la farmacii ca la supermarket-uri. În numele ,,progresului” vrem să schimbăm chiar și legile naturii prin genetică, clonare sau altele… Și fiindcă nu ne mai ajunge pământul, ne gândim să colonizăm și alte planete, precum paraziții care, după ce își secătuiesc de puteri ,,gazda”, când aceasta e pe moarte, își caută alta pe care să o golească de energie… Nu este acesta un comportament mai josnic decât al animalelor? Pe noi cine ne poate judeca pentru asta? Pe noi, specia dominantă, aflată la apogeul evoluției, cine ne poate vedea așa cum vedem noi celelalte specii? Nu suntem și noi oare o specie pe cale de dispariție?
Poate ar trebui să ne uităm mai atent în jurul nostru, să ne întoarcem cu mintea și inima la începuturi și să păstrăm tot ceea ce încă mai avem: verdele pădurilor, albastrul cerului și limpezimea apelor. Dacă putem face asta, vom putea să ne considerăm într-adevăr raționali și mai presus de acele ființe pe care le numim arogant… animale.
01.05.2007

Telenovelas, mi amor…
Ay, mi amor! Que tragedia! Fernando es casado! Fernando, yo te quiero mucho! Yo soy enamorada de ti!… Mi amor, yo soy embarassada con tu hijo!… Carrrramba!
Cunoscătorii nu mai au nevoie de traducere. Replicile sunt binecunoscute și se întâlnesc în absolut toate telenovelele lacrimogene.
Acest gen ,,soft” de film, are avantajul că, în ciuda multelor episoade, chiar dacă vezi doar primul și ultimul episod, înțelegi ideea filmului. Dacă la debutul lor pe ecranele tv. din țara noastră au stârnit adevărate pasiuni, datorită ineditului lor și dorinței românului de a vedea și altceva pe micul ecran, acum au devenit doar un mod de a umple spațiul de emisie al cât mai multor televiziuni.
Mexicane, braziliene sau portugheze, (mai nou rusești și turcești) aceste filme au devenit o a doua natură pentru toate canalele tv. Și cum nici cei de pe la noi nu se lasă mai prejos, au preluat și ei ideea, adaptând-o ,,specificului național”. Așa au apărut ,,Lacrimi de iubire”, ,,Iubire ca-n filme”, ,,Războiul sexelor”, ,,Inimă de țigan”, ,,Regina” etc.
Se pot constata două aspecte cu privire la acest gen de filme, și anume: pe de o parte, ele sunt o rampă de lansare pentru actorii tineri, cu adevărat talentați, care cred cu adevărat în ceea ce fac, dar și pentru fetele cu fusta scurtă și mintea… și mai scurtă, parașut(at)e în acest domeniu de tipi cu bani care vor să le satisfacă(!) capriciile de femei întreținute. Acestea din urmă, după ce au apărut în câteva secvențe din astfel de filme au pretenția de a se numi vedete și se comportă ca și cum ar fi câștigat cel puțin un Oscar în viața lor. Asta în condițiile în care n-au nici măcar cele mai elementare cunoștințe despre cum și cu ce se mănâncă actoria. Au ajuns acolo din cu totul alte motive și domenii, dar cu un singur scop: să câștige sau să-și cumpere statutul de vedetă cu orice preț.
De cealaltă parte, sunt adevărații actori, nume mari și cu greutate în cinematografia și teatrul românesc, care au acceptat să joace în astfel de opere lacrimogene pentru că nu mai există alte angajamente pentru ei și pentru că astea sunt acum ,,tendințele” pe piață. A trebuit să se adapteze vremurilor, pentru că vremea lor și a filmelor cu adevărat mari a trecut, iar ei nu pot să trăiască doar cu ,,diplome de excelență”. Deși mie personal îmi vine greu să accept că actori precum Dinică, Moraru, Visu, Piersic, Papaiani, Iurie Darie și alții, și-au coborât standardele într-atât încât să joace în astfel de filme, situația financiară pare să primeze în fața oricăror alte considerente.
De unde odată ei făceau roluri memorabile în filme ca ,,Prin cenușa imperiului”, ,,Operațiunea Monstrul”, ,,Toate pânzele sus!”, ,,Haiducii lui Șaptecai”, seria ,,B.D” și multe altele, acum le dau replicile unor mucoși(oase) cu fițe-n cap care prin diverse concursuri de împrejurări au ajuns să intre fraudulos în această branșă a actorilor. Personal mi-e greu să-l văd pe Dinică sau pe Visu jucând rolurile unor țigani, fie ele și de bulibașă. Se vede de la o poștă că rolurile nu-i prind, nu sunt pentru ei, nu li se potrivesc, dar, ca adevărați profesioniști își fac meseria mai departe. Poate pentru că, văzându-i în cu totul altfel de filme, mi-am format o imagine diferită de cea pe care o văd acum.
De altfel, consider că un actor își atinge scopul lui artistic atunci când, prin jocul lui, se identifică pe deplin cu personajul interpretat și ,,trece sticla” sau scena, ajungând direct la inima (tele)spectatorului pe care-l face să trăiască împreună cu el acel fior artistic. Cât despre cei tineri, mai au mult de învățat până să ajungă la acest stadiu de exprimare artistică. Deocamdată, singurul ,,fior” pe care ni-l transmit unii dintre ei e cel de dezgust în fața prestațiilor lor așa zis actoricești. Puținii care au talentul necesar pentru această meserie, sunt eclipsați de ceilalți parveniți în domeniu. Sigur că orice meserie începe de undeva, cu ceva și că experiența se acumulează în timp! Însă aș fi curios să văd dacă peste un an sau doi se va mai auzi ceva de ,,marii actori” Nicoleta Luciu, Cabral Ibacka, Lucian Viziru, Iuliana Luciu și mulți alți actori închipuiți. Poate doar în cazul în care aceste telenovele vor fi ,,nemuritoare”, de genul ,,Tânăr și neliniștit” din care vor ieși la pensie.
Dincolo de kitch-ul pe care-l promovează și limbajul de mahala folosit, invocându-se realismul și autenticitatea, aceste filme pervertesc gustul telespectatorului în materie de artă cinematografică de calitate. Chiar dacă fanii acestora vor striga că există libertatea fiecăruia de a alege printr-o simplă apăsare pe butonul telecomenzii, rămân la părerea că, asaltați din toate părțile de astfel de ,,creații” nu vom mai ști să apreciem adevăratele valori și le vom trata cu indiferență și ignoranță. Iar acestea, după cum se știe, ucid spiritul creator, profund uman, ,,el corazon”. Iezact, mânca-v-aș!
19.03.2008

Realitatea bate cartea
Cine a zis că elevii de azi nu mai învață nimic în școală ? Cine a zis că învățământul de azi nu mai oferă motivația și exemplele demne de urmat în viață? Cei care au afirmat asta, ar trebui să se bată acum peste gură.
Iată că elevii noștri ne-au demonstrat zilele astea, cu ocazia examenului de baca-laureat, că au învățat ceva, poate mult mai important pentru viața lor. Ceva pentru care școala nu-i pregătește și pentru care nu există cursuri. Șpaga. Șpaga la examen, șpaga în viață. De fapt, pentru asta, ei au ,,copiat” masiv din viața de zi cu zi, viață care le oferă multe ,,surse de inspirație”. Cu toate că școala nu-i învață așa ceva, orice elev poate face o lucrare foarte cuprinzătoare despre acest subiect, fie că e o probă orală, fie că e scrisă. Ceea ce dovedește că ei sunt mult mai pregătiți decât s-ar crede pentru examenele vieții. Școala îi învață că nu e moral, nu e etic să faci compromisuri în viață, că cel mai corect și cinstit e să-ți pui în valoare calitățile pe care le ai, iar acestea să-ți fie recunoscute și apreciate de ceilalți. Și se presupune că asta ar trebui să fie de ajuns pentru succesul tău în viață . Numai că, elevii din ziua de azi au învățat să citească printre rândurile cărților.
Ceea ce au înțeles ei e că tocmai acele lucruri nobile din cărți, nu mai sunt valabile în zilele de azi. Până la urmă, ce rost are să alegi calea cea mai grea în viață, a învățatului pe brânci și a tocitului coatelor pe băncile școlii? Ce rost are să știi tu, un biet elev, câte stele are steagul U.E, dacă însuși ministrul învățământului habar n-are? Ce rost are să știi tu conjugarea verbului ,,a fi”, când e mai trendy să te faci de… cacao pe la tv. tocmai pentru că nu știi lucrul ăsta? Și de ce trebuie să știi neapărat din istorie cine a fost Mihai Viteazul, când e mai ușor să știi cine e Andreea Esca, pe care oricum o vezi mereu și la tv.? De ce să alegi această cale greoaie și nesigură pentru viitorul tău, când există o cale mult mai ușoară, mai sigură și care-ți garantează reușita, aceea a cumpărării viitorului, a trișatului și a ,,furatului căciulii”?
Este alarmant faptul că tot mai mulți copii, elevi de școală, consideră studiile o pierdere de timp, o piedică în calea realizării viselor lor de adolescenți, într-o lume dominată tot mai mult de manele, ,,download”, ,,upload”, updatări, upgradări, ,,share”… Amăgiți de iluzia câștigurilor ușoare prin internet sau diferite ,,combinații”și având în fața ochilor false exemple din toate domeniile sociale, aceștia se lasă amăgiți de strălucirea iluzorie a unei astfel de vieți.
Și cum să nu cadă în acest ,,păcat” când pe toate canalele de presă, văd cum agramați notorii dau lecții de viață, cum afoni cu diplomă se dau mari cântăreți de toate genurile, iar diverși ,,băieți de băieți” se bucură ,,fără număr” de o viață aparent luxoasă, fără să fi tocit vreodată băncile școlilor. Astfel, băieții au ca unic țel în viață să ajungă precum Salam, Guță sau, mai nou, Babi Minune(idolul celor de grădiniță), care ,,aruncă tare cu banii” au mașini ,,bengoase” și ,,femei periculoase”. Iar fetele își iau ca model pe ,,inegalabila” Monica Columbeanu, Simona Sensual, Alina Plugaru sau alte ,,fete” dotate peste tot, mai puțin la ,,mansardă”. Totul după principiile foarte la modă, ,,eu am anii, tu ai banii” și ,,nu contează banii, doar să moară dușmanii”. Se știeeee! Excepțiile care confirmă regula sunt tot mai puține, iar cei vor într-adevăr să învețe sunt priviți ca niște curiozități ale naturii, cu care n-ai vrea să fii văzut pe stradă dacă vrei să fii printre ,,adevărați”. Ca să nu mai vorbim de faptul că pentru acești puțini care mai cred în puterea cărții și vor să învețe, societatea nu le oferă prea multe motivații pentru asta…
Constatăm cu acest prilej că, unor lucruri pe care noi, cei mai în vârstă deja, le-am studiat odată, acum li se dau și alte interpretări. De pildă, toată lumea știe că un zero, e doar un zero. Singur nu are nici o valoare. Tinerii din ziua de azi au înțeles însă că, mai multe zerouri la un loc după o cifră, îi sporesc valoarea atât cifrei în sine cât și celui care se poate mândri că deține acele multe zerouri. De altfel, unii se și consideră ,,stăpânii zerourilor”. Sau ce ziceți de ,,legea lui Ohm” reinventată, adică ,,fii om cu mine și o să fiu și eu om cu tine”. Foarte utilizată la toate nivelele societății de la parlamentari până la șmecherii de pe stradă, aceasta pare că guvernează relațiile interumane când e vorba de favoritisme și afaceri ilegale. Sau de principiul ,,buzunarelor comunicante”, adică bagi într-unul și se umplu mai multe și doar pentru unii ,,aleși”… Legea lui Arhimede a fost și ea adaptată ,,cerințelor”. Așa se face că azi ,,un corp scufundat într-un lichid” nu mai este ,,împins de jos în sus cu o forță egală cu cantitatea de lichid dezlocuită” ci acest corp chiar dispare, înghițit de acel lichid, vezi cazul ,,Flota”… Se vede treaba că ,,băieții” ăștia, alde Arhimede, Pitagora, Thales din Milet, Newton… ăștia, se plictiseau îngrozitor pe timpurile alea dacă au putut să scoată asemenea ,,inutilități” cu care elevii de azi sunt stresați să le învețe. Că dacă ar fi trăit acum, ori n-ar mai fi avut atât timp de gândire, ori ar fi emis și ei niște ,,chestii” mai ,,trendy”, mai ,,cool” sau măcar mai amuzante pe care să le spunem sub formă de bancuri sau bârfe pe holurile școlilor, la o țigară… Ceva de genul: ,,Ai auzit, fată? Nebunu’ ăla de Einstein ce dume a dat din el? Cică E=mc²! Ce tâmpit, fată! Da, da’ ce sexy arată cu freza aia a lui!… E kinky rău! Tremur toată când îl văd!” Așa a ajuns Eminescu un ,,fraier, că prea a pus botu’ la toate vrăjelile lu’ nașpeta aia de Veronica Micle care l-a făcut din vorbe până s-a dilit ăla“… Și tot așa a ajuns și Becali ,,cel mai tare din parcare”, idolul săracilor și profitorilor, invitat la toate posturile tv. pentru a le crește audiența și pentru a mai câștiga și realizatorii niște bani . Pentru niște întrebări alese cu grijă, pe măsura intelectului ,,Războinicului Luminii”, acesta e declarat cu vorbe sforăitoare, liderul ,,noii generații”… creștine… și democrate. Acesta este ,,bagajul de cunoștințe” pe care tinerii elevi sau studenți îl dobândesc în școală. Școală care devine tot mai plafonată, mai blazată și mai neputincioasă în lupta cu tentațiile lumii de azi.
Ceea ce era odată mândria țării, învățământul, a ajuns ,,cenușăreasa” societății. Un domeniu de care guvernanții își aduc aminte doar când mai apar pe internet bătăi între elevi în pauze sau chiar în timpul orelor, sau profesori umiliți de cei pe care ar fi trebuit să-i ,,lumineze” în viață. Un domeniu de care se mai vorbește când se află că o profesoară de franceză se filmează făcând amor cu soțul și apare apoi pe internet, sau când se află că subiectele de ,,bac” se știu înainte de a fi făcute publice oficial. Ori atunci când sindicatele mai fac câte o grevă, cerând să le fie acordate măcar drepturile salariale…
Aceștia sunt azi idolii noii generații, acestea sunt modelele de urmat în viață pentru copiii noștri și aceasta este starea societății în general! Și atunci ce pretenții mai putem să avem de la copiii noștri, dacă noi, societatea, nu le putem oferi adevăratele exemple de urmat.
Ceea ce e mai grav e că nu se întrevede măcar o ameliorare a acestei stări de lucruri. Așa că va mai trebui să treacă mult timp și multe generații până când răul va ieși din starea de obișnuință, iar binele nu va mai fi o ciudățenie… Să sperăm că măcar nepoții noștri vor avea parte de acea stare de normalitate pe care noi doar o visăm acum. Pentru că, după cum știm, deși e doar pentru ,,fraieri”, ,,speranța moare ultima!”
27.06.2008

Gustul amar al prafului de cretă…
Rezultatele examenului de bacalaureat au fost pentru toată lumea prilej de băgare în ,,zeamă’’ făcându-se unele considerații despre asumarea vinovăției tuturor în acest caz. Eu cred că nu trebuie să găsim vinovați doar elevii ci un întreg sistem de educație depășit, blazat, subfinanțat. S-ar putea spune, deci, că și rezultatele dascălilor la examenul de titularizare din acest an nu sunt decât o continuare logică a celor de la bacalaureat, cauzate tot de slăbiciunile sistemului.
După ce am văzut care este calitatea absolvenților atunci când examenul este altfel decât erau obișnuiți, vedem și care este calitatea cadrelor didactice, cel puțin a celor aspirante, în aceleași condiții.
În urma acestui examen, 32% dintre candidații profesori au luat note sub cinci, 52 reușind chiar performanța notei 1. Ei măcar nu vor ajunge la nici o catedră anul acesta. Apoi, 38% au luat note între 5 și 7, ceea ce înseamnă că rămân suplinitori. 30% au reușit să se titularizeze, 26 chiar cu nota 10. De precizat că din cei 38 de mii de înscriși, un sfert a fost absent, 55 eliminați și 19% s-au retras din examen.
La fel ca în cazul bacalaureatului, putem să ne întrebăm câți profesori, la fel de slabi ca respinșii din acest an, au trecut examenele anilor trecuți copiind sau beneficiind de o mult mai mare clemență electorală, dar și legată de numărul mare al posturilor neocupate… Putem da vina din nou pe guvernanți, care nu finanțează corespunzător domeniul, pe calitatea umană sau chema-rea către această profesie. Însă și acești profesori, în general tineri (11% absolvenți de anul acesta), sunt produsele învățământului românesc. Unii dintre ei, care în timpul anului au pus note copiilor noștri, nu și-ar fi luat probabil bacalaureatul în condițiile de anul acesta. Mai ales că în teza de examen au apărut ,,perle” de genul: ,,Codrul este un prieten vechi unde simte nevoia pentru o descărcare sufletească” sau ,,Motivele poeziei ar fi iubirea” sau ,,În Sara pe deal merg oile la păscut”…Ca și în cazul elevilor, există tendința de a cădea în păcatul generalizării. Așa cum există elevi merituoși, așa există și profesori de calitate. Tot mai puțini, din păcate… E adevărat însă că nici un tânăr valoros, cu multă carte și dorință de a face treabă bună nu este dispus să se îngroape cu 800 de lei pe lună exact la vârsta când are planuri personale importante, începând cu o casă și o familie.
Cei câțiva pasionați cu vocație de misionari care mai supraviețuiesc doar din entuziasm, reprezintă o minoritate infimă și sunt priviți ca niște ,,ciudați” sau numiți ,,excepția care confirmă regula”. Cunosc astfel de cazuri și știu că și ei sunt tot mai dezamăgiți de situația actuală, fiind pe cale să-și piardă și bruma de entuziasm ce le-a mai rămas… Sigur, există și meditațiile, dar numai pentru anumite materii și pentru profesorii cu un oarecare renume, nu la început de carieră. Se spune că de anul viitor va dispărea până și filtrul titularizării, iar orice absolvent poate fi angajat direct la orice școală, de către director. Un director potențial mituibil, sensibil la presiuni sau exasperat de numărul mare de catedre vacante. Dar chiar și anul acesta, ce scoală poate face cu elevii un profesor care a luat 5 la titularizare? Și care ar putea fi prestigiul său în fața lor? Ce diferență reală este între el, titular cu 5 și unul picat cu 4? Ne putem întreba și dacă profesori cu astfel de pregătire merită salarii mai mari. Dar și reciproca e la fel de valabilă: cu asemenea salarii vom atrage oare ceva mai bun în învățământ? Eu cred că nu.
Se tot vorbește de o continuă reformă a învățământului, însă ea nu se poate face doar cu o lege nouă. Ea presupune și politici salariale inteligente care să o susțină. Altfel este un uriaș cu picioare de lut. Un învățământ în care nimeni nu investește decât, cel mult intenții bune nu are, de fapt, nici o șansă.
Vivat academia(?)… Vivat profesores(?)
20.07.2011

Köszönöm Tökes! (Mulțumim, Tökes!)
Nu știu cum se făcu, dar de 1 Decembrie 1918, ziua Națională a României, când ar fi trebuit să fie o zi importantă pentru națiunea asta, tocmai președintele românilor a fost plecat cu treburi în altă parte.
Se vede treaba deci, că ziua asta nu e atât de importantă pentru alesul ei. Așa că, profitând de lipsa președintelui,(nu că prezența lui ar fi contat!) pastorul Tokes a ținut cu tot dinadinsul să ne strice cheful. Și ca să ne stea în gât fasolea cu ciolan și țuica fiartă, a declarat că pentru el 1 Decembrie este ,,o zi de doliu pentru Ungaria’’. Așa că să facem bine să ne schimbăm noi, românii, ziua națională că nu e pe placul minoritarilor unguri. Și când te gândești că noi, majoritarii, l-am trimis în Parlamentul European ca reprezentant al României, ca ,,răsplată’’ pentru declanșarea revoluției…
Totuși, mă gândesc că ar fi bine ca Tokes ăsta ar putea să țină doliu acolo la el în Ungaria aia căreia îi plânge de milă! Și mai înainte am vrea să ne explice de ce maghiarii ar trebui să se simtă discriminați în România? Unde în altă parte a Europei sau a lumii, o minoritate mai are atâtea drepturi, mai multe chiar decât majoritarii? Și în care țară îi este permis unei minorități să ceară autonomie teritorială pe criterii etnice? Și, mai ales, de ce nu ne spune domnul Tokes care sunt și cum sunt respectate drepturile și libertățile minorității române din Ungaria?… Câte întrebări ar mai fi de pus! La o asemenea declarație, ar fi fost normal ca instituțiile statului român să reacționeze imediat și cu fermitate. N-am văzut sau auzit vreo declarație în sensul ăsta care să respingă afirmațiile respective.
Orice ridicare a tonului în chestiunea în cauză nu e interpretată ca patriotism și naționalism ci apreciată ca extremism, șovinism și multe altele cu ,,ism’’ la urmă… Adică în timp ce ei ridică pretenții de autonomie teritorială, un partid românesc precum România Mare sau organizații ca Noua Dreaptă sunt privite ca niște ciumați. Să fie oare patriotismul o rușine în propria țară?
Se plânge domnu’ Tokes că ungurii sunt persecutați și asimilați cu forța. Atunci să-i aducă cineva atunci aminte dlui ,,EUROPARLAMENTAR ROMÂN’’ că în fiecare an maghiarii din România își sărbătoresc zilele naționale ale Ungariei. Și pe 15 martie și pe 20 august, că nu s-au hotărât care le e mai dragă. Și chiar dacă ostentativ arborează drapelele lor naționale pe sediile românești ale instituțiilor, nu i-a deranjat nimeni. Cu atât mai mult, românii n-au ținut doliu pentru suferințele îndurate în timpul ocupației imperiului austro-ungar. Au vrut denumiri bilingve ale localităților și au primit. Au vrut învățământ în limba maternă și l-au primit…
Nu ne spune însă dl. Tokes dacă minoritatea română din Ungaria se bucură de același tratament, cel puțin egal cu cel al minoritarilor unguri din România. Și dacă tot vor învățarea istoriei în limba maghiară, poate că ar trebui ca unele fapte ,,eroice’’ să fie incluse în acele cărți de istorie pentru ca și copiii maghiarilor să afle de ce au fost în stare înaintașii lor. Poate că așa vor afla nu numai de adevărata Ungarie Mare ci și despre masacrele din Transilvania de nord dintre anii 1940- 1944 de la Trăznea, Ip, Sărmașu, Betcu, Mureșenii de Câmpie, Zalău, Huedin, Beliu, Zăbala, Sântion si multe altele… Chiar și în limba maghiară! De asemenea, respectivul personaj uită că de 20 de ani încoace, minoritatea maghiară, așa asuprită și chinuită cum se consideră, s-a aflat la putere în România în toate guvernele, schimbându-și ideile după cum le dicta interesul. Asta în ciuda faptului că UDMR nu este un partid politic ci o organizație pe criterii etnice cu puternice însușiri cameleonice care i-au asigurat existența. Cu toate astea, am fost de părere că etnicii maghiari, în speță UDMR-ul, sunt de admirat pentru perseverența cu care își urmăresc scopurile. Și profitând din plin de pasivitatea și dezbinarea românilor, au reușit să-și câștige niște privilegii pe care nici o altă țară nu le-ar fi acordat. Așa a ajuns un grup etnic minoritar constituit într-o grupare politică să devină atât de important în viața politică. Negociind sprijinul în diverse alianțe, aceștia au ajuns să hotărască majorități în guvern sau Parlamentul României, dând impresia că fără ei nu se poate. Iar de aici și până la șantajul politic în schimbul privilegiilor, nu a fost decât un pas…
Parafrazând, vreau să spun că ,,regret, dar nu-mi cer scuze’’ dacă aceste rânduri sună rău pentru urechile sensibile ale unora. Și da, se poate ca ele să fie bazate pe o înțelegere superficială a naționalismului, bazată doar pe o perspectivă deformată a realității văzută de un ,,regățean” ignorant, detașat de fenomenul în discuție. Însă celor care mai cred că nu e corect ca o declarație a unui individ să se confunde cu părerea unei întregi minorități, le spun că, în acest caz, ar trebui ca acel individ să se hotărască pe cine reprezintă în Parlamentul European: minoritatea maghiară din România sau întreaga Românie.
Paprika
08.12.2010

ISTERIA TV
Tocmai când ne învățasem cu criza ca măgaru’ cu samaru’, iată că se înroșesc și se îngălbenesc din nou ecranele tv anunțând alt val de criză. Degeaba iese Obama să anunțe că America își va rezolva problemele. Bursele din toată lumea au luat-o deja la vale, creând panică în rândul investitori-lor și pe piețele financiare.
Numai la noi în România, n-are cine să mai asculte îngrijorările analiștilor financiari. Toată România pare că s-a mutat pe litoral, aruncându-se în valuri, așa că valul ăsta de criză n-o să găsească pe nimeni acasă. De data asta am fost pregătiți, adică am plecat de-acasă și am încuiat bine ușa. Noroc cu guvernanții noștri care ne anunță că de data asta suntem mai pregătiți ca oricând să ținem piept ,,dușmanului”. Ca și acum doi ani, când ne anunțau că vom fi ocoliți de criză și acum scenariul este același. Că suntem stabili din punct de vedere macroeconomic, că am luat din timp măsuri dure pe care alții de-abia acum se văd nevoiți să le ia, etc. Dacă atunci declarațiile optimiste au fost contrazise de realitatea crudă, nu văd de ce acum ar trebui să mai credem vreo iotă din ce spun.
Personal nu mai cred nimic din ceea ce se numește declarație oficială pentru că de la un timp, rolul lor nu a fost decât să ascundă cruda realitate sau s-o cosmetizeze pentru a fi mai ușor ,,înghițită” de popor. Mai mult sau mai puțin voalat, președintele a acuzat presa pentru starea de panică pe care o induce prin articole cu titluri isterice, exagerând inutil o stare de fapt, în goana după audiență și rating.
Trecând dincolo de isteria de moment a relatărilor despre criză, trebuie să recunosc că spusele președintelui au și un sâmbure de adevăr. Există un curent în rândul mijloacelor audiovizuale care promovează un mesaj tot mai violent si isterizant, al ziariștilor si al politicienilor. Fiecare este, în viziunea adversarului, prost, tâmpit, mincinos, nesimțit, hoț, râmă, vierme, javră, laș, bețiv, maimuțoi, analfabet, etc. În acest context, cuvinte precum ,,incompetent”, ,,limitat” sau ,,inadecvat” sună aproape ca o laudă. Bunul simț, educația și politețea sunt plictisitoare. Rar mai auzi câte un jurnalist care să pună o întrebare autentică, cu bună credință și dorința sinceră de a afla un răspuns adevărat, oricare ar fi el. Întrebările sunt malițioase, cu răspunsul inclus și intenția clară de a jigni, nu de a lămuri.
De cele mai multe ori, dezbaterile nu au nicio concluzie, nu aduc nicio informație, nu relevă nicio viziune, nicio soluție, nicio argumentație. Invitații de la diferite partid sunt mereu aceeași, iar în funcție de prestația lor televizată, le va crește sau le va scădea rolul în partid. De aceea, ei sun conștienți că de apariția lor în talk-show-ri, depinde viitorul lor politic. Așa încât se folosesc de toate mijloacele pentru a-și impresiona șefii în primul rând și mai puțin pentru a-și arăta competențele într-un anumit domeniu. Și nici nu are cum să fie altfel, când vin să vorbească despre agricultură actori sau cântăreți, despre sănătate ingineri și despre justiție medici. Merge banda!… Și toți s-au născut convinși. De orice! Toți au certitudini, niciunul n-are îndoieli! Dubiile sunt jenante… Formulări de tipul ,,mă tem că”, ,,mă îndoiesc”, ,,am speranța că” , ,,cred că” sau alte asemenea, sunt desuete. Cum adică să te îndoiești? Ești sigur! Ai convingeri ferme! Te-ai născut cu ele! Vorbitorul trebuie să fie sigur pe el când spune că noul val de criză nu ne va afecta la fel de mult. Altfel, populația intră în panică și se duce dracu’ speranța că grâul și porumbul de anul ăsta ne ajută să avem un PIB mai mare.
Această siguranță afișată de vorbitori, trebuie să fie neapărat dublată de titluri care se lăfăie pe ecrane, pline de cuvinte grele: prăpăd, dezastru, coșmar, jale, provocate, obligatoriu și fără excepție de actuala putere. Și totul e ,,breaking news”, totul e ,,ediție specială”, totul e cu galben, clipește, piuie, agresează ochiul și creierul, iar subiectele sunt repetate obsesiv, până la greață.
Așa se face că televiziunile din Romania nu informează. Ele isterizează și nevrozează. Scot din noi toate pornirile animalice, ne umflă frustrările și ne induc starea de panică. Larma aceasta fără rost ascunde mai multe lucruri. Pe de-o parte, o totală lipsă de profesional-ism și a presei și a clasei politice. Unii jurnaliști habar nu au despre ce vorbesc, nu se documentează, nu sunt interesați de substanța problemelor. Vor rating și show, vor sânge și scandal. Politicienii nu au proiecte, nu au viziune, nu au competențe. Pe de altă parte, nevroza este o modalitate de manipulare, de spălare a creierului. Din spatele larmei neinteligibile, mesajul este scrijelit pe creier. Starea de rău, de frustrare, enervarea și nemulțumirea cronică se cronicizează dincolo de cauzele ei obiective. Ne îmbolnăvim încet de nervi, și nici măcar nu ne dăm seama…
10.08.2011

Dictatura… democratică
MOTO: ,,Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască primesc, dar să se schimbe pe ici pe acolo și anume prin punctele esențiale.” I.L.Caragiale- ,,O scrisoare pierdută”
Cam așa ar părea acum situația din Rusia, cu deosebirea că lucrurile sunt mult mai serioase. Am asistat cu toții la înscă-unarea noului țar al Rusiei, în per-soana acestui Medvedev. Planeta însăși s-a cutremurat în acea zi, în semn de supremă îngrijorare. S-o fi cutremurat pământul de bucurie că a scăpat, cel puțin în aparență, de Putin sau de îngrijorare că a venit alt lider în locul lui?
Organizată și desfășurată până în cel mai mic amănunt și în stil de mare putere comunistă, ceremonia a fost urmărită cu mare interes de întreaga lume. În timp ce Putin s-a retras discret în funcția de prim-ministru, mulțumit că și-a lăsat un urmaș de nădejde în loc, acesta din urmă și-a început cariera de lider mondial cu ,,bună ziua, tovarăși!”. Asta demonstrează că în ciuda atâtor ani scurși de la așa-zisa ,,democratizare” a Rusiei, reflexele perioadei de glorie a comunismului nu s-au pierdut. Sunt prezente chiar și la acest foarte tânăr nou lider care, se presupune că a crescut în această perioadă ce se vrea de înnoire a marii Rusii, care ascultă hard-rock și heavy-metal și care ,,dă bine pe sticlă”. Marea Rusie și-a schimbat liderul dar nu și-a schimbat obiceiurile și ideile.
A demonstrat-o din plin și Putin, care a impus ,,democrația cu limite”, sancționând aspru pe cei care au îndrăznit să ridice vocea împotriva sistemului. A se vedea cazul fostului spion otrăvit cu substanțe radioactive, cazul ziaristei Politkovskaia, asasinată în stradă, cazul fostului șahist Kasparov, arestat din mijlocul unei demonstrații a partidului său, etc.
Și câte exemple vor mai fi fost și care nu au ajuns la presă! Până la urmă, omul a făcut ce se pricepe mai bine, dacă ținem seama că a fost în KGB. Se pare, însă, că aceste metode au fost pe placul poporului, care mai trăiește încă din amintirea statului atotputernic ce a fost odată și care a avut grijă de tot, mai ales să păzească țara de ,,dușmanii poporului”. Mai există încă în rândul acestui popor, credința că singura soluție pentru bunăstarea țării este dictatura, forța, constrângerea. În spatele acestui naționalism fals și prost înțeles, se află cohortele de oligarhi din toate domeniile energetice care au înțeles care sunt atuurile Rusiei în noul context mondial și care le-au exploatat la maxim, rezultatul fiind inflația de miliardari ruși pe metru pătrat. Bineînțeles această bogăție este condiționată de a nu mișca-n front, de a-ți vedea lungul nasului în materie de păreri și declarații contrare conducerii. Dacă se respectă aceste minime condiții, nimeni nu va deranja vreodată marile structuri oligarhice din procesul lor minuțios de îmbogățire. Din contră, astfel de oameni fără alte păreri decât cea unică și indiscutabilă a ,,țarului”, sunt stimulați și favorizați pentru a face astfel de afaceri. În condițiile date, nu cred că noul președinte își va permite să schimbe ceva din tot ce a clădit marele său înaintaș. Asta pentru că, făcând asta, ar trăda încrederea mentorului său, care l-a urcat în scaunul puterii tocmai pentru a fi manevrat din umbră de către acesta, apoi pentru că ar supăra foarte tare pe marii oligarhi care și-ar vedea astfel amenințate privilegiile obținute cu atâta ,,sudoare”. Și nu ar face asta pentru că se va gândi că e prea tânăr să sfârșească iradiat sau asasinat în stradă de vreo ,,mână criminală”… Oricum, adevăratul lider rămâne tot Putin, care va conduce Rusia la vedere din postura de prim-ministru și din umbră ca președinte.
Astfel, sub aparența alegerilor democratice, Rusia își continuă marșul triumfal printr-un nou tip de dictatură, la adăpostul șantajului economic ridicat la rang de politică de stat și sub ochii îngăduitori ai unei lumi întregi care nu vrea să-l supere pe Marele U.R.S(!). Vom trăi și vom vedea dacă noul președinte va fi cu adevărat un lider cu personalitate proprie care să vrea să schimbe cu adevărat țara și părerea tuturor că este doar o marionetă a lui Putin. Sau se va mulțumi să fie condus din umbră, acceptându-și această condiție…
08.05.2008

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share