De-ai noștri! – Florea Șt. Costache – Destăinuirile unui Icar (5)


Întoarce-te, gînd…!

Fie-n crucea nopții, gînd rătăcitor,
Botezat în rouă spicului de grîu,
Legănat pe brațul apelor de rîu,
Alintat de timpul tău nemuritor.

Veghează-mi somnul greu, neîmblînzit,
Să-mi poarte visurile pe unde-o vrea:
Prin sfinte galaxii, pe-un vîrf de stea,
Prin curcubeu de sînge din asfințit.

Fă ca speranțele să înflorească!
Mă crede, nu le-am alungat pe toate,
Altfel vreme lungă rămîneam pustiu.

De suflet încă mi le vreau legate,
Să-mi povestească inima cum să știu
Să mă feresc de alte noi păcate.


Dorul de lumină

Unde-s nopțile mele visătoare?
Poate că voi primi în taină vestea.
Pînă atunci voi asculta povestea
Cu zborul îngerilor prin altare.

Cine să-mi stingă dorul de lumină
Din ochii cu priviri strălucitoare.
Păcatele vor fi neiertătoare
Ca floarea mătrăgunei din grădină.

Din tot ce-a strîns de mii de ani pămîntul,
Izvor de farmec și de mîngîiere,
Prilej de mari speranțe în ispită,

Totul se-ngroapă-n clipe de tăcere
Cît, în împărăția infinită,
Iubirea grea se naște din durere.


Privește-mă-n oglindă…!

Pe unde se-ntîlnesc nopțile mele,
Ca să-mi aline somnul meu nedormit,
Și visul anilor mei, neîmplinit?!
Nu știu clipele vieții cît de grele.

Din mugurii de flori nemuritoare,
Poate că voi primi în taină știrea.
Pînă atunci voi asculta iubirea
Cu chipul mamei luminat de soare.

Privește-mă-n oglindă, Sfinte Doamne!
încearcă în ce fel să-mi știi durerea
Care-mi îmbătrînește zilnic anii.

Fie-ți în dreaptă cugetare vrerea
Să-nvăț mereu cum să-mi iubesc dușmanii!
Noi cu țărîna, timpul cu tăcerea.


Jocul gîndurilor

Am încercat ca să-mi astîmpăr jocul,
Acel cu gîndurile; dar în zadar,
Pentru că Cerul meu mi le-a dat în dar
Și că tot el mi-a hărăzit norocul.

Toate le-a strîns pe-o strună Paganini
Și le-a trimis apoi pe fiecare,
Să afle ce se-ntîmplă-n lumea mare
Unde stăpîni sînt toți zeii luminii.

Cînd mi-au venit gîndurile acasă,
Mi-au povestit în taină și credință
Că pretutindeni e multă durere;

Că pămîntul e plin de suferință,
Că lumea-și plînge soarta în tăcere
Și asta este cea mai grea sentință.


Nopți descîntătoare

Noaptea îmi descîntă somnul din tîrziu,
Prins în întuneric, timpul pare mort;
N-am știut prea bine cu el să mă port,
Să vadă că cerul meu e încă viu.

Noaptea îmi descîntă visurile-n stol.
Și mă lupt cu mine să le dau de rost,
Să le știu încalțe că toate mi-au fost
Zbor de păsări albe, farmec și simbol.

Îmi descîntă noaptea gînduri, cugetări,
Prin tărîmul vieții între zări cuprins.
Pînă și speranța dorului știut.

Îmi descîntă graiul veacului nestins
Pentru anii tineri care i-am pierdut
Prin poeme sacre și de neînvins.


Darul

Lui Traian Gh. Cristea

Domnița mea ți-a dat o iconiță
La care-ngenunchezi seară de seară
În rugăciune dulce și amară.
E Maica Domnului de la troiță;

Sau poate Maica Domnului din frescă,
De la vreo ruinată mînăstire,
A cărei neuitată amintire
E semn de conspirație dantescă.

Se mai aprinde cîte-o lumînare.
Cer infinit; pămînt supus; tăcere.
Trecînd prin veacuri, oamenii se schimbă.

Dar dacă nu vrem să avem putere
Ca să vorbim cu toți aceeași limbă,
Trăim în suferință și durere.


Dincolo de sine

O țară cît a lui de fericită
Nu s-a văzut pe lume niciodată;
Speranțe în lumină fermecată
Și veșnic însetate de ispită.

Doamne Iisuse, ce frumos vorbește!…
Pînă la cer în glorie se urcă.
Și limba-n gură nu i se încurcă,
Te-mbrățișează dulce, îngerește.

Cînd știi că te descîntă-n dor profeții,
Să te hrănești din trupul fanteziei,
Nu-ți pasă gîndul pe unde te duce;

Cine-o să-ți cînte „Oda bucuriei”
Cînd ești din leagăn răstignit pe cruce
Și țintuit la stîlpul infamiei?


Gînd al meu…

Gînd al meu de veghe și neprihănit,
Zborul tău spre lună va fi îndelung.
Semnele din ceruri poate îți ajung
Să-mi cauți prin stele visul rătăcit.

De-l găsești în fresca unui legămînt,
Adîncit în somnul timpului vrăjit,
înger de credință din străvechiul mit,
Coboară-l în taină aici, pe pămînt,

Să-l descînt în rouă nopților tîrzii
Și-n adîncul apei dulce de izvor
Cînd aștept la strană să vină profeții,

Să-mi cînte din flaut cîntece de dor,
Stihuri de speranță cum le știu poeții
Care scriu poeme sfinte pînă mor.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share