De-ai noștri! – Florea Șt. Costache – Destăinuirile unui Icar (4)


Catrina

În fulgere Zeus norii străpunge,
Din cer se revarsă rîuri de ploaie.
În brazdele lui pămîntul se-ndoaie.
Ți-ajunge, vrăjmașule, îți ajunge!

Furtună de grindini în zbateri de vînt.
Oceanul se urcă-n cutremur pe val.
Iar moartea-și anunță concert madrigal,
Rotindu-și privirea spre soarele sfînt.

Pe noi oare cine să ne împace,
Să se știe cît în suflet ne doare,
Pînă nu vine o altă Catrină.

Să ne roage să iertăm fiecare,
Că cerul, pămîntul nu sînt de vină
De ce se-ntîmplă-n adîncuri de mare.


Virtus romana rediviva

Cînd căile duceau toate la Roma,
Imperiul se boteza în sînge.
Gloria lui de fum nimeni n-o plînge,
Ardea la porți precum a ars Sodoma.

Barbarii din pustiu i-au scris mormîntul.
Pentru păcate l-au judecat prelații;
L-au blestemat și larii și penații,
Așa cum li s-a pomenit cuvîntul.

Destinul lui – supus la destrămare.
Dar au rămas oameni înscriși pe hartă,
Genii lumești, stele-n lumini de aur;

Din vis de dor – mari opere de artă,
Comori pentru acel etern tezaur,
Care toate le-nfruntă și le iartă.


Judecata lui Vodă

Arcași-au prins potera boierească.
Buciumele dau zvon din deal în vale
Că azi cei care-ți stau pieziș în cale
Se roagă de iertare creștinească.

Hatmanul e de față la poruncă.
Așteaptă de la Vodă judecata;
Știe că domnitorul ar fi gata
Pe toți să-i răstignească-n vîrf de stîncă.

Dar nu-s ei oamenii fărădelegii,
Ce știu că vor fi condamnați la moarte.
Știu doar că-s blestemați să se supună.

Și Vodă iată că le face parte,
Cu voia lui din creștet de cunună,
Să-și poarte firul vieții mai departe.


La voia ta

De mult nu te-au mai descîntat bunicii.
Unde i-ai dus cu-atîta nepăsare?
Și pe prieteni buni, pe fiecare?
Din foșnetele ierbii, licuricii?

Din urna vieții mi-ai furat părinții,
Frații, surorile, pe toți de-a rîndul.
Și am aflat că te va duce gîndul
Să-i treci, la voia ta, în rînd cu sfinții.

Te-aș întreba, la ceas de rugăciune
Îngeri din Cer dacă mi-ar fi stăpînii
Prin toate zodiile trecătoare,

Dacă mai seacă apele fîntînii
La răsărit de lună și de soare,
Cît vis de dor în criptele țărînii?!


Rapsodia visurilor mele

Festivalului „George Enescu” 2009

Orchestra-și plimbă arcușul pe strună.
O simfonie în ritm divin tresare,
Măiastră pasăre cugetătoare
În zbor își urcă zîmbetul pe lună.

Orchestra- o poveste doinitoare
De simfonii, poeme în lumină.
Legende în virtutea lor senină
Își poartă-n zbor zîmbetul către soare.

Orchestra-n melodii închinătoare.
Lui „Oedip” o să-i fie dor de ele
Sub semnul tainelor înaripate.

În zbor își urcă zîmbetul spre stele,
Mărturisind că s-au născut cu toate
Din rapsodia visurilor mele.


Cu urechea pe inima țării

Ascult suspinul gîndurilor mele,
Cînd văd cununi de spini pe fruntea țării,
Și simt sub gene lacrima chemării,
Să urce-n zbor speranțele spre stele.

Ascult povestea umbrelor solare,
Pierdute prin izvoarele de rouă,
Cu valul în urcuș spre lună nouă
Și-n curcubeul nopților polare.

Sărmană țară fără scut și spadă!
Prea mulți cei ce ți-au înșelat credința
Cu „Nihil sine Deo” sus pe steme.

Prea neîndurătoare suferința
Față de care oricine s-ar teme
Să-ți spună că așa ți-a fost sentința.


De unde vin…

Eu vin de unde s-a născut pămîntul.
Cu el mă-ncumet peste munți, deal, vale,
Voi cere stelelor ce-mi ies în cale
Să-mi spună dacă-ntîi a fost cuvîntul.

O veșnicie trece peste mine.
El, timpul, a-nvățat să ne măsoare
Cît poate să ne poarte-n destrămare
Și cît din cît doar lui i se cuvine.

Nu mă întreb ce vrea cu mine gîndul
De mă descîntă în lumini de fulger
Sau poate nu-i decît o fantezie.

Privirile din ochi să mi le sînger,
Ar fi cea mai sfințită melodie
Din freamătul aripilor de înger.


Poemul anilor mei

Ne-ndurătoare gîndurile mele!
Visul nu vrea să știe cînd apune,
Speranța mai așteaptă o minune:
Lumini în zbor de îngeri printre stele.

Am îndrăgit din leagăn fantezia,
S-o încunun cu freamătul ispitei,
Poate și dragostele Afroditei,
În lacrimă să-mi scalde bucuria.

Din ce în ce simt pașii mai aproape
De Crist care îmi cere mărturia
Pentru cît sunt al Cerului datornic.

Dar pentru toate mi-am plătit simbria,
Cînd va-nceta al inimii ceasornic,
Nimeni să nu-mi blesteme veșnicia.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share