De-ai noștri! – Florea Șt. Costache – Destăinuirile unui Icar (2)

Pe cer

O pată grea pe cerul meu albastru.
Vreun demon viscolit de nebunie,
Vreun înger ispitit de nostalgie,
Sau poate că a mai murit un astru.

Păcat să piară încă o lumină
Din cîte sînt pe bolta înstelată,
Deși se mai întîmplă cîteodată
Să zacă-n scrum o flacără divină.

În turnuri de cetate doarme noaptea
Și-atîtea veacuri stau întemnițate.
Nimeni nu le mai știe dorul, visul.

Aș vrea speranțele nevindecate
Să-și regăsească iarăși Paradisul
Pe trepte de luceferi luminate.


Lui Moise

Voi îndrăzni să-ți cer „Tablele legii”
Pe care ți le-a dat chiar împăratul,
Să înțeleg de la Adam păcatul,
Să le traduc, să le-nțeleagă regii.

„Să nu ucizi!”- cea mai înaltă treaptă,
Cu gîndul, vorba, fapta și cu visul,
Cu tot ce poți să blestemi Paradisul
Cînd clipa grea a morții te așteaptă.

Voi să aprind o flacără de veghe
Și-o stea din galaxii netulburate,
Închinătoare-n cerul de lumină.

Poate-am să scriu pe ziduri de cetate
Poruncile de zodie senină,
Cu lumea-ntreagă să le-mpart pe toate.


Coboară-se

Coboară-se-n taină lumini din văzduh;
Primească-le toate cerescul pămînt.
Plinească-se-n rugă eternul cuvînt
De vie legendă a Sfîntului Duh!…

Coboară-se fulgerul alb din zenit,
S-aprindă iar candela de pe Olimp,
Să nu se mai stingă în timp după timp.
Iubitul meu înger, fii binevenit!…

Numai așa voi ști cum te cheamă
Și cît ai de gînd să stai lîngă mine,
Să-mi veghezi dorul, speranța și visul:

Înalte simboluri de har pentru tine,
Pe care, poate, cîndva Paradisul,
Pe rînd, le va scoate dintre ruine!…


Noua poruncă

Zece porunci omului nu-i ajunge.
Dar va veni un cîntăreț cu naiul.
Pe cît de ospitalier Sinaiul,
Pe trubadur nimeni n-o să-l alunge.

La cine-o fi porunca vrăjitoare?
Poate că la Adam prevestitorul.
El singur știe care-i viitorul,
Dacă trecutul, cît va fii, nu moare.

Noua poruncă din „Tablele Legii ”
De care, zice-se că va fi dată,
Ar trebui cucernic să se scrie

De însuși Moise, sfîntă și curată,
Cerească, închinătoare solie
În rouă dintre gene botezată.


De ce?

De ce n-ai vrut, Doamne, să știi unde sînt,
Să cobori cu Cerul tău la mine-n vis,
Și să-mi cînte orga din Raiul promis
Romanța luminii pe strune de vînt.

Să faci cu toiagul doar un singur semn;
Nu știu dacă e rău , dacă e bine.
Îngerii Tăi inima să-mi aline
Cu psalmii Bisericuței dintr-un lemn.

Îmbracă-n haina umbrelor stelare
Faunii care vin pe-aici în turmă,
Sub geana lor cu lacrima tăcerii.

Ai grijă, Doamne, prin ce zodii scurmă
Luceferii cu farmecul durerii
Cînd urcă-n zbor speranța cea din urmă!…


Pasărea divină

Apus de soare-n lacrimă de sînge.
Nori de granit pe unda înserării,
Stele de foc în tot cuprinsul zării
Și îngerul din leagăn care plînge.

Sub gene albe- zorii dimineții.
Secera lunii încă mai veghează
Rouă din stelele care visează
Că înfloresc la rădăcina vieții.

Grădini edenice sfidează timpul.
Speranțele tot greu încă suspină
Cînd faunii se-ntrec în grai cu cerbii.

În zbor spre cer, pasărea mea divină
Își strigă numele pe firul ierbii,
Refren de dor pe trepte de lumină.


Lumina mea, comoara mea

Fiicei mele, Florentina

Somnul și visul meu îmi stau aproape.
Cînd întârzie noaptea-n zorii zilei,
De undeva aud pașii copilei-
Ecou de doină-n murmurul de ape.

Cît de ispititoare-mi pare viața
Cînd din lumină se naște lumina
Și întunericul trage cortina,
Să înflorească-n pace dimineața!

Ai grijă de copila noastră, Doamne!
Zîmbet patima cerului să-i fie,
Stele aprinse, razele de soare;

Speranțele-izvor de bucurie
Din constelațiile visătoare,
Poem de dragoste în veșnicie.


Peisaj de toamna

Iar își țese toamna cuib de curcubeu
Din priviri de veghe ale lui Adam,
Din lumini albastre aprinse pe ram
Cu știrea și voia Măritului Zeu.

Frunzele din arbori, floare de rubin,
Cîmpiile pîinii, galben auriu.
Buciumul răsună jalnic a pustiu,
Păsările-n stoluri fug și nu mai vin.

Se-ntunecă cerul dinspre Răsărit.
Nori albi și negri stau gata de sfadă,
Ca în arena lor gladiatorii.

Adie vîntul prin oglinzi să vadă
De-l vor surprinde și pe el fiorii,
Purtînd pe umeri fulgii de zăpadă.

Distribuie:
Share

One thought on “De-ai noștri! – Florea Șt. Costache – Destăinuirile unui Icar (2)

  • Ioana Stoica
    10 noiembrie 2020 la 21:11
    Permalink

    Domnul profesor Florea Costache citeste poezii celor din cancelaria vlahutista din cer ! 😢

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share