De-ai noștri! – Dumitru Crăciun – Grâușor (4)

UN COȚAC

În grădina de la vale,
Cu ardei și păstârnac,
Ostenit de multă cale,
Se oprește-un biet coțac.

Cu trei pene, două paie
Își durează cuib acum,
Unde frunza crește claie
Și-l acoperă de drum;

După cânt pândim copiii,
Să-i vedem căsuța lui;
E în gard spre colțul viei,
Chiar în dreptul prunului.

El e mic cât o alună,
Are pene gri cu roz,
După cap o pată brună,
Ochii negri, fir de bos,

Și pe gușă scrijelate
Trei dunguțe roș aprins,
Cu-aripioare cadrilate,
Par’c’ar fi un puiu de prinț.

Când, cu pasul amintirii
Poposesc în sat mereu,
Îi aud în taina firii:
Doina sufletului.


MOȘ PETRACHE

Într’o zi cu promoroacă
Și pământul înghețat,
Ia, așa pe după toacă,
Nu știu cum s’a întâmplat;

Poate mult zorită treabă
Sau oricare alt necaz,
Îl mână pe Moș Petrache
Hăt în gară, la islaz.

Nu pot spune c’omul nostru,
Când plecă nerăsuflat,
Era treaz, în toată mintea
Și nici cum el afumat.

Doar atât: În cot, la Chioara,
Când s’o șteargă înapoi,
Iată vede, arză-l para,
Văr’ Alecu de la noi…

– „Vere, dragă, merg cu tine,
În căruță, ici pe paie,
Haide, mână, țin’te bine
Și… dă Doamne să nu ploaie”.

Moș Alecu și el, poate,
Nu vreau astăzi să fac haz,
Nu băuse chiar de toate,
Doar licheoruri și teras…

Biata iapă, cu povara,
Urcă dealul Petrișor
Și coboară ea cu sara
Printre tufe binișor.

Dar, când scapă mai la vale
Și s’apropie de sat,
Prinse-a bate’ngusta cale
Mai dezor ca la’nturnat.

Droanca, dronca prin gropare
Sună roata și căruța;
Iar drumeții în visare,
Parcă se dădeau de-a huța.

La un hop, când lăsa dealul,
Fundătoarea din ’napoi
Sare, și cu ea moșneagul
Clei rămâne în noroiu.

Iapa ține drumul una
Și acasă trage’ntins,
Chiar așa ca totdeauna,
Focu’n vatră când’i aprins.

Când îl vede-așa nevasta:
„Hei, bărbate, da ce-i asta?
Unde-i fundătoarea, frate ?“
-„A ținut-o… Văr’ Petrache…


PE MIRIȘTE

Lanul galben ca mătasa, de pe deal și de pe văi,
Este secerat, în vară, și schimbat în mândre clăi.
După ploi și vremi de sloată pe miriște-i iar verdeață:
Cioboțică, sânzenică, volbură și mintă creață.

Stan Iordache’n zorii zilei, când un gangur cântă’n nuc,
A ieșit în urma turmei cu o bâtă de haiduc.
Cu opinca lui păroasă trage rouă de pe nalbă,
Abătând pe ceafă cușma de pe fruntea sa cea albă.

Iar prin miriștea’nverzită cu sulcină și dudău
Se’mpânzesc oile valuri ca și unda din pârău.
Subt o frunză grea de brustur niște pui de potârniche
Stau de-ascult’ sunând talanca și ciupesc la măzăriche.

înaintea turmei sare sbârnâind din când în când,
Ba o prepeliță bearcă, ba un șoldănaș fugând,
Ba un stol de vrăbioare, ce se duc la treierat,
Sau o barză triumfală, ce dormise pe suhat.


DEALUL GOII

De trei zile ’n dealul Goii
Ară plugul la pârloagă,
Trag și suflă ’n aer boii,
Cântă badea Tomoioagă.

De prin crânguri ciocârlia
Cântă, presura și cucii,
Înflorise păpădia,
Mugur verde’mbracă nucii.

Buruieni din rădăcină
Taie plugul cu-al său fier
Din pădurea, ici vecină,
Urcă glasuri pân’la cer.

Un mierloi mai șoltic, poate,
Fluieră în contra timp,
Aplecat din șold pe spate,
Cocoțat pe-un verde ghimp.

Moșul blând îndeamnă boii,
Îmbătat de cea cântare,
Ce răsună’n dealul Goii:
Triluri de privighetoare.


NOAPTEA’N VIE

Svon și sbeg în deal la cramă,
Stau vierii la taifas,
Grabnici ca să-și deie samă,
Cum îi proaspătul teras.

Iar copiii la o parte,
Cu gâteje și ciulini,
Au trântit în plină noapte,
Luminație’n vecini.

Para se ridică ’naltă
Printre ramuri de butuci,
Proiectându-i laolaltă
Toată ceata de haiduci.

Azorel stă lângă dânșii,
Păzitor nedespărțit,
Străjuind de hoți harbujii.
Toată noaptea neclintit,

Urlă cornul în podgorii,
La colibe-s focuri mari,
S’au culcat toți păzitorii,
Nu adorm cei mici ștrengari.

Când în jar se potolește
Gardul viei la un loc,
Gloata’ndată amuțește
Aruncând știuleți în foc…

Peste satul de subt coastă,
Adormit totului tot,
Vântul duce de la cramă
Un miros de porumb copt.


CU CAII

Voinici doi s’aleg de ziua
S’o pornească pe’nserat,
Când în crânguri bate rouă,
Cu caii la pășunat.

Dup’o zi’n zăduf de treier,
Caii urcă dealu’ncet,
Lângă drum țârâie-un greier
Vers șăgalnic și cochet.

Mânzul sur și Azorică
Suflă goana după cai,
Se arată fără frică,
Dară fug de orice scaiu.

Călăreții duc spre țintă
În poiana cu trifoiu,
Înarmați c’o biată flintă,
Doi în tainicul zăvoiu!

Hămesiți, în noaptea neagră,
Rup mohorul cu ghizdeiu,
Murgul și cu iapa șargă,
Având mânzul lângă ei.

Tainic fâșie prin tufe,
Ici și colo la culcat,
Liniștea profundă rupe
Vr’un erete’ntârziat.

Pe mantale lâng’o tufă
S’au lăsat cei doi băieți,
Nu s’aude glas de buhă
Și nici umblet de drumeț.

Lupul, din străfund de codru,
Dulmecase glas de mânz,
Socotind în sine hâtru,
Să și-l facă dulce prânz.

Vine iute din tufișuri,
Spre poiană alergând,
Luna când’i’n ascunzișuri,
Nu pe boltă luminând.

Scurt strănută armăsarul,
Iapa varsă foc pe nări,
Scapără ca amânarul,
Sânt cuprinși de’nfiorări;

Se așează cap la coadă,
Ținând mânzul în mijloc,
Gata pentru astă sfadă
Cu moș lupu’ în cojoc.

Azorică latră strașnic,
Urlă, sare spre boschet,
Cei viteji se tem amarnic:
– „Nu e chip de mers încet.”

Fulger sar pe cai băieții,
Făr’o clipi de gândit,
O pornesc galop besmeții
Prin cel colnic îndesit.

Îi ard vârfuri de nuiele
Pe drumeagul ăsta strâmt,
O fi lup sau or fi iele?…
Nu mai știu pe unde sânt.


BIBILICI

Pe un strat, în preajma casei,
Sora pune cutiuțe,
Tocături la puii raței,
Apă rece și grăunțe.

Rânduri, rânduri vin la masă
Dolofane cloști cu pui,
Se soresc pe lângă casă
Ș’o pornesc din nou hai-hui.

Când la hârbul cu tărâțe
Sau la apă nimeni nu-i,
De subt garduri bibilica
Își aduce câte-un puiu.

La un foșnet, țâșt… pe dată
Iarăși au pierit în flori,
Nu ascultă glas de fată,
Îi apucă reci fiori.


SPRE PĂȘUNE

Cântă cucu’ prin zăvoiu,
Veselind frumos natura,
Un cioban ș’un cârd de oi
Prăfuiesc pe deal custura.

Jos, în vale, subt cireș,
Trei copii își deapăn’ jocul,
Se feresc, dar nu dau greș,
Chiar de nu le-ajunge locul.

Mai privesc la oi, în deal,
Făr’ași întrerupe gluma,
Stăpâniți de-alt ideal,
Când oieru-și mână turma.

Alipit lângă măgar
Un dulău, stăpân în turmă.
Pe un cadru secular,
Nu mai lasă’n iarbă urmă.

Colbul spulberat în zări
Doar arată unde-i stâna,
Copilașii’n depărtări
Urmăresc ’tinzându-și mâna.

Se aud tălăngi în sunet,
Spre poiana din pădure,
Unde oaia-și are umblet;
Iar păstorul coapte mure.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share