De-ai noștri! – Dumitru Crăciun – Grâușor (2)

NATAE MEAE
(LANDI de 3 ANI)

Nusquam tu, Landiola, paths tui
Obliviscare aut non memineris,
Tibi nam temporibus his placuit
Scribere quicquam.

At nos ambo scripsimus hunc libellum
Parvum tibi quern merito dedico,
Quia tu hos versiculos fecisti
Digito nigro.

(Dedicație pe un volumaș de
traduceri).


ÎNSERARE

Cerul scăpase bolta
Cerului senin
Caii lui sfârșise volta
Drumului divin.

Întunerecul domnește
Peste plaiu acum,
Taurul nu mai stârnește
Colbul de pe drum.

Cerul își desbracă straiul
Albăstrui de lac,
Când și când taie văzduhul
Câte-un liliac;

Pestrițat pe haina-i scumpă
Are câte-o stea
Una scapără și cade
Înaintea mea.

Un luceafăr își aprinde
Lumânarea lui
Drept mai jos de carul mare
Și cloșca cu pui.

Jos, pe deal, de ceea parte,
Dealul Holobăț,
Se zărește de departe
Baciul șugubăț.

Proiectată’n focul stânii
Bâta lângă el,
Se aud cum latră câinii
Baciului Cercel.

Sus luceafărul străluce
Jos la stână foc,
Farmecul din zări aduce
Praf de busuioc…


STEJARUL LUI POP ION

Răsună’n clocote tot satul,
Bătrânii adunară sfat,
Nu-și afl’astâmpăr nici argatul
De crima, care s’a’ntâmplat:

Stejarul falnic de pe coastă,
Ce crește’n hat la Popu-Ion,
Înfipt-se zice de-o nevastă,
Să fie satului pion;

Fu doborât de el, bețivul,
Într’un moment nesăbuit.
– „Păi nu era, grăi Moș Chivu,
Un om ca omul chibzuit…

„Stejarul, care cade astăzi,
Cortelul dealului întreg,
Umbrar fălos până deunăzi,
Dă lacrime, ce nu se șterg.

„Era înalt, ți-o jur, măi frate,
Că l-am văzut de peste Prut;
Cu ramuri oblic răsfirate
Și glasul niciodată mut.

„Republici mândre sânt durate
Pe ramii, care tremur sus,
De vrăbii stol nenumărate
Și pițigoi cu coada fus.

„Iar crengile de lângă cuiburi
Sânt transformate în alei,
Pe care sar în grupuri, grupuri
Gălăgioșii mititei,

„O ghindă dac’ar vrea din vârfuri
Să fac’o tumbă până jos,
În legănări de blânde vânturi,
Sforțarea-i fi-va de prisos.

„Căci tufele, ce stau căpcană
De frunzi uscate și de vâsc,
O prind în mreaja diafană
Și o’nghit în vrej cleios de vâsc.

„Ștrengarii, cari vântur’ satul,
După cireșe, după pui,
N’au cutezat să urce’naltul
S’ajungă’n vârfurile lui,

„Un urlet gros ș’un vai sinistru
Străpunse dealul când căzu
Și prăvăli ca un vagmistru
Pe coastă pomi și-i desfăcu.

„De-atuncea numai semne rele,
Cu prevestiri și arătări,
S’abat la case prin zăbrele
De ne cuprind înfrigurări.

„Iar pe’nserat de vii călare
Sau în căruță dela târg,
Din gaură o arătare
Hidoasă, neagră vine’n sârg.

„Păi n’a sărit o capră verde
Drept în căruța lui Isac
Și-l îngrozi, nu-ți vine-a crede,
Cest drac cu barbă, mândru frac.

„Iar pe Ion, băiatul popii,
Împielițat un bobocel
Îl apucă de coada iepii
Și-l duse roată frumușel.

„Prin bălării, prin gropi și tufe…
Descalecă grăbit Ion,
Desbracă leanca, dă să-l prindă
Înfricoșat de ghinion.

„Zadarnic el aruncă haina,
Afurisitul piere iar
Și nu desleagă bietul taina,
Căci bobocelul țipă rar“…

Așa grăiește moșul Chivu,
De vorbă stând cu cei bătrâni
Și iar bârfește pe Bețivu:
Bun ar fi fost de dat la câini.


VIAȚA-I SCURTĂ, LEOCONOE

(TRAD. DUPĂ HOR. ODA I,11)

Nu căta, Leoconoe,
Care-o fi a nost’ sfârșit,
Căci nu e pe-a noastră voie,
Nu-i de zei îngăduit.

Nu cerca astrologia,
Vrăjile din Babylon,
Mai frumos decât magia
E să’ndure orice om!

Fie că ne-a dat din slavă
Jupiter mai multe ierni,
Sau tocmai pe cea din urmă,
Ce pe mare o discerni,

Tu’nțeleaptă vin strecoară
Și din spațiul vremii scurt,
O nădejde-ți taie iară
Țocmai din acest minut!

Cât noi, dragă, țesem vorba
Chiar acum de taină stând,
Vremea trece urâcioasă
Și se duce alergând;

Bucură-te de clipita,
Ce-azi ni-i dată s’o trăim,
Căci pe mâine, tu copilă,
Nu se știe de-o să fim !


LĂCRĂMIOARE

Hăulind, prin Rădiu, Vasile
Mână boii la proțap,
În aceste calde zile,
Rotind iușca peste cap.

Boii urc agale dealul,
Pe drumeagul desfundat,
Roata’n sgomot taie malul,
De omături dărâmat.

Dup’un ceas de mers agale,
Ne aflăm în valea Recii,
Unde pasc din iarba moale
Caprele și cu berbecii.

Dintr’un ochiu de teiu și sânger,
Peste frunzele de an,
Tânguie frumos din fluier
Un spătos voinic cioban.

În republici rânduite
De un prezident deștept,
Cresc la umbră tăinuite
Lăcrămioarele’n buchet.

Clopoței de lăcrămioară,
Albi ca spuma de omăt,
Răsăriți în primăvară,
În April de vreme hăt…

Fir plăpând, ce poartă’n caer
Un buchet de clopoței,
Răspândesc plăcut în aer
Tot parfumul, ce au ei.

De pe flori de lăcrămioare
Duce vântul prin poiene
Un miros peste răzoare
Și parfum de buruiene.

Liniștea profundă curmă
Ciripit de pițigoi,
Clopotele de la turmă,
Pupeze și cintezoi…


CARTUȘ

Dor nespus frământă gândul
Bietului pornit din sat
Și pe stradă-și poartă rândul,
Abătut și întristat.

Iată cum cobor îndată
De pe deal în sat la noi,
Cu figura’mbujorată
De răcoarea din zăvoiu.

Sar ș’acum prin dos pârleazul,
Mă primește tot Cartuș,
Cercetând în ochi necazul,
Mă’nțelege și acuș.

Cu cojocul rupt în spate,
Bătrânit ca vai de el,
Dar în astă bucurie,
Se arată iar cățel.

Sare ars de lângă teică,
Glonte vine spre pârlaz
Și’ntr’un salt, ca de suveică
Mă sărută pe obraz.

Apoi goana el vestește,
Alergând înnebunit,
Toată curtea o stârnește:
„Cum că iarăși am venit”.

În târcoale alungate,
Printre gâște și găini,
Sare ori se dă spate,
Țipă puii prin vecini…

După cum ni-i obiceiul,
Știe el și nu mă lasă:
Rostuim întâi pe-afară
Și apoi intrăm în casă.

Grăitor din ochi mi-arată:
– Hai la țarcul plin cu oi
Și-o pornim către poiată.
La brațetă amândoi.

– Uite ce mieluț cornița
Are’n primăvara asta!”
La ocol deschid portița,
Din ceardac aud fereastra.

Iar cornița de culcată
Sare iute drept în sus
Din copită trage-odată,
Ascunzând un berbecuț.

El sfios abia se scoală,
Căci nu știe frica ce-i,
Are pete ca de smoală,
Alb la gât și cu cercei.

Raze blânde se resfiră,
Dimineața în ocol,
Aburi falnici se deșiră
Spre văzduhuri rotocol.

După ce prin oi dau mâna,
Cum se cade, cum îi scris,
Doar Barbuc în toată stâna
Stă lungit așa’ntr’adins,

Doarme dus cu straiu’n țărnă,
Pe o coastă răstignit,
Rumegând în bot luțărnă
Nici nu-i pasă c’am venit…

Lângă țarc, în bătătură,
Pe-un morman de galbeni hluji,
Cu trifoiul prins în gură,
Au culcuș doi vițeluși.

Trecem apoi, după asta,
Tot așa tot amândoi:
La cărută-i iapa noastră
Și cu mânzul ei Marzoi…

Un gânsac, ce-i păzitorul
Cârdului de bobocei,
Către noi își umflă sborul
Sâsâind de amarnic ce-i.

Dintr’o cușcă hulubașii
Guruesc „Bine am venit”,
Sar la noi ei drăgălașii
Din cerdacul însorit.

Dară clipele de vrajă
De destin îs numărate,
Au de soartă pusă strajă,
Nu de bietul om fixate…

Raita, ce-am dat pe-acasă,
Ia sfârșit a doua zi,
Când căruța, de subt leasă,
Pentru gară se găti.

Vai! Cartuș din ochi mă’ntreabă;
,,Ca și alte dăți în șir,
Numai să te afli’n treabă,
Iar veniși ca musafir.”

Întristat el mă petrece,
Pân’ Steluța urcă dealul,
Lacrima pe-obrazu-i rece,
Își pierduse idealul.

Biet Cartuș, în curtea tatii,
Cinstit și ager păzitor,
Te văd prin ochiul amintirii
Și veșnic am de tine dor.


SAPPHO

Sappho, mândra poetesă
A poporului elin,
Poposi pe malul mării
Sufletu-i de-amaruri plin.

Costumată în mătasă
Mai superb ca ori și când,
Se apropie de valuri
Cu un straniu-negru gând.

Din chitară dă acordul,
Versul ultimului cânt,
Ce străbate peste ape
Și răsună dus de vânt.

Înfocat înstrună imnul,
Imnul crudului Phaon,
Care nu înțelesese
Taina inimii de om!

Când în coarde se topește
Crudul, blestematul cânt,
Ia chitara și-o isbește
Droburi-țăndări de pământ.

Smulge roza după asta,
Ce-atârnase la cordon
Și o sfâșie’n petale
De durerea lui Phaon.

Și în culmea deznădejdii
Sufletu-i de doruri ars
Îl aruncă’n disperare
Într’al mării negru vas.

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share