Cotețul cu metafore – Ultimele mele dorințe

Ultimele mele dorințe…

Și de-o fi și-o fi să mor,
(Că doar nu sunt nemuritor!)
Aș vrea ca nimeni să nu plângă
Nici la sicriu și nici pe lângă…

Nu mi-ar plăcea să știu că eu,
Care-am fost vesel tot mereu,
Sunt plâns cu lacrimi în batiste
De un alai cu fețe triste…

Am să vă urmăresc pe toți,
Și p-ăi bătrâni și pe nepoți,
Că tare-s curios aș fi să știu,
Câți veți mai fi când n-am să fiu….

Și zău, că ăia de va fi să fiți,
Mulți sau puțini, vă cer, de mă iubiți,
Să mă-ngropați tăcut și demn,
Iar de nu-mi place, o să dau un semn!

Ce semn? Acuma chiar nu știu,
Că încă-s viu și nu sunt în sicriu,
Găsesc eu o metodă să vă spui,
De-i totul bine și la locul lui…

Și dacă e ceva urât în treaba asta,
E c-or să plângă copilul și nevasta!
De ele chiar îmi pare foarte rău,
Că, fără ele, m-aș fi dus în hău!

Doar ele m-au iertat și m-au iubit
Atunci când ,,mortul” ăsta a greșit…
Și de-aia-ngrop cu mine și regrete
Ca lovituri cu capul în perete.

În rest, eu cred că am trăit frumos
Nechibzuit, ca orice păcătos,
Dar voi, nu numărați acum păcate,
Pe care, chiar și eu, le vreau uitate!

Să luați din viața mea numai ce-i bun,
Sper să găsiți, eu nu pot să vă spun!
De n-oți găsi deloc ce căutați,
Atunci o să puteți să mă-njurați!

Deși, frumos ar fi, cât sunt în viață,
Să mă-njurați cinstit, în față!
De lăudat, nu știu de veți găsi motiv,
Și nici nu vreau, că știți că-s emotiv…

Avere n-am, că n-am știut s-o fac,
Nici bani nu am avut vreun sac,
Dar am trecut prin viață împăcat
Că am primit cu drag ce mi s-a dat!

M-am împăcat cu mine și cu soarta,
Când mi s-a-nchis odată-n față poarta,
Și am făcut apoi, cum am crezut mai bine,
Plecând în viață cu soața lângă mine.

M-am frământat o vreme, foarte des
M-am îndoit de drumul cel ales,
M-am întrebat o vreme dacă-i bine,
Și dacă va mai fi ceva de mine…

Dar dacă e un lucru ce-mi inspiră teama,
E că, acolo sus mă întâlnesc cu mama…
Și tare-aș vrea, să-i cer din nou iertare,
Că a plecat curând și cu durere mare…

Nu știu dacă vreodată m-a iertat,
Sau dacă pe mine ea s-a supărat,
Dar dacă bunul Dumnezeu va vrea,
Îl rog să mă trimită lângă ea…

Pentru că știu că e acolo unde-i bine,
Și că s-ar bucura enorm și pentru mine
Și am vorbi, ce n-am putut în viață…
Ce mult mi-e dor s-o mai privesc în față!

Aș vrea să-i spun că mi-a fost bine,
Că am avut iubirea lângă mine,
Care mi-a fost alături și la greu,
Iubindu-mă, din suflet tot mereu!

Asta mi-a fost în viață mulțumirea,
Că-n viața asta mi-am găsit iubirea,
Ce mi-a mai dăruit o mare bucurie,
Copilul meu iubit, minunea mea să fie!

Și cred că-n viață am lăsat un semn,
Dar iau cu mine un sicriu de lemn,
Pantofi frumoși și poate un costum,
Nu i-am purtat în viață, măcar îi port acum!

Mai vreau să spun ceva de cruce…
Să fie una ce se poate duce,
Să fie simplă, neagră și ușoară
Să-i fie lesne ăluia ce-o cară…

Nu vreau să fie vreo ceremonie
Doar prietenii aproape să îmi fie!
Nevasta și copilul, poate și nepoții
Să fie lângă mine, alăturea, cu toții!

Asta e tot, poate că e prea puțin,
Dar eu, comori ascunse nu dețin!
Au fost tot timpul scoase la vedere
Din toate astea să vă faceți o părere…

Iar de vreodată veți păcătui
Și de mine nu vă veți aminti,
Îmi cer o învoire de la Cel de Sus
Ca să vă bântui cam pe la apus…

O să vă scriu numai poezioare
Așa ca-n viață, scurte și ușoare
Până vă săturați și-n grabă mare,
Mi-aprindeți la mormânt o lumânare!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share