Cotețul cu metafore – Satul meu…


Satul meu…

Un soare mare, vesel, iar răsare,
Peste casele-adormite şi ogoare,
Venit de peste lume, de prin zări
Sosirea i-o anunţă, cocoşii prin cântări…

Razele lui calde și mângâietoare
Bucură și încălzesc pe fiecare.
În drumul lui pe cer, se-oprește-n loc,
Și strălucește cel mai tare în Boboc!

Sat mândru și frumos din Bărăgan
Clădit de brațele vânjoase de țăran
Ars de soare, bătut de ploi și vânt,
Ce-a frământat mereu acest pământ!

Cu sapa, calul și cu prășitoarea,
Au dat obol pământului, sudoarea.
Muncind de dimineață până-n seară
Au dus și ei pe umeri țara, ca povară…

În satul meu frumos de la câmpie
E pace, liniște și… veșnicie,
E timpul vieții ce parcă s-a oprit,
La vremea aceea în care am copilărit…

E amintirea copilului sfios,
Ce dăruia odată un buchet frumos,
Bunei, blândei doamne-nvățătoare
Cu părul nins, din clasele primare…

E Monumentul Sfânt cel înălțat,
Cu numele eroilor în piatră încrustat,
Ce ne-amintește nouă, pe vecie
De cei ce-au fost, luptând cu vitejie.

E dangătul de clopot în dimineți clare
Ce cheamă la rugă a satului suflare,
Și cheamă tot mereu, pe fiecare,
De la cel mic, pân’ la cel mare.

Mirosul pământului zbicit în primăvară,
Liniștea miriștii la ceas de seară,
Și bucuria mersului desculț prin praf,
Sau pe asfaltul umed, cald, dup-un perdaf…

E-acel miros de iarbă verde, crudă,
Cosită de tata, prin porumb, cu multă trudă,
Sunt căzăturile pe drumul înghețat
Cu sania, fugit de-acasă dezbrăcat…

E bogăția toamnei în pantalonii scurți,
Gustată pe furiș din… alte curți,
Și prune și gutui nevinovat furate
Mâncate apoi cu poftă, pe săturate…

Sunt toți copiii ce ne-adunam odată
Nu ne-ajungea, de joacă, ziua toată
Prin praf, noroi, zăpada, ne-ntâlneam,
Cu greu, târziu în noapte, abia ne despărțeam…

Iar când, din nou, a doua zi ne întâlneam
În gașcă, pân’ ,,la pistă”, drumul străbăteam
O zi-ntreagă cu gura căscată număram
Piloți și avioane, să fim ca ei visam…

E-o cruce neagră, un mormânt,
E locul mamei mele din pământ,
E locul unde vin când mi-e mai greu,
De unde plec plângând, mereu…

Mi-e tare dor de ea și-mi pare rău!
Că n-a scăpat nici ea de-al morții hău,
Că n-a trăit destul pe-aici să îmi zâmbească
Ci s-a retras puțin să se-odihnească…

Azi, satu-i tot acolo, n-a plecat…
Numai că noi, cu toții ne-am schimbat…
Copiii cei de-atunci sunt oameni mari
Și au și ei copii…și griji…și inimi tari…

Oricât de tare, însă, ne-am schimba,
Un singur lucru nu putem uita:
Ulițele copilăriei, noroioase, prăfuite,
Unde-am trăit aievea zile fericite…

Satul meu din Bărăgan, Boboc,
Poate că nu e cel mai magic loc,
Dar în sufletul și gândul meu
Magia lui va dăinui mereu!

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share