Ora de muzică 105

image

Cine și-ar fi închipuit că perfecțiunea, și așa strâmbă, este greu de atins? Mulți dintre noi în niciun caz, cu atât mai puțin eu.
Nu mă refeream la muzică, de la ea mi-am luat adio demult, n-am reușit până acum, n-am s-o mai ating nici măcar în vis, de aceea am și capitulat, mi-am recunoscut neputința și cu asta am pus punct. Nebun să fii să-ți pui mintea și rațiunea cu unii care deja sunt ieșiți din sfera sistemului nostru solar, cu călătorii altor cosmosuri, porniți deja pe alte tărâmuri logice, egalând sau întrecând vitezele chopiniene și paganiniene de execuție. Și-ar fi simplu, mai ales că o măsură ordinară din zilele ce ne guvernează are doar patru timpi și orice țânc îi prinde tâlcul destul de repede. Și nu este. Un binevoitor coleg m-a îmbiat zilele trecute cu o colaborare, spune el, pentru un proiect rock progresiv. ,,Trimite-mi niște mostre, zic, ca să văd cu ce se mănâncă.” Cu așa ușurință mi-a fluturat niște nume de parcă unul ca Jeff Beck era o bagatelă. În fine, ce era să fie? O schimbare de accent, o iluzie de măsură compusă, de-alde de-astea. Puneam ultimile gresii pe treapta către, să nu vă închipuiți cer, ușa care dă în holul din care se intră în bucătărie, care urmează să dea în bucătărie, căci de două luni și jumătate încheiate, ele, construcția ei, la care încă mă străduiesc să mai pun câte ceva, doar, doar oi isprăvi-o, zău că nu se mai termină. Dau play pe telefon la link-ul de pe youtube al colegului și ascult. Un pachet de suflători cu trei note în tandem de cvarte, un bas ușor descifrabil, ritm rock-funk, chitară și orgă. Nu prea mi-a picat ușor pasajul care mă interesa, cel de claviaturi, cu toate că nu părea un solo extravagant, dar cel mai tare mă intrigau intervențiile scurte ale chitării. Recunosc că încă mai tactez șaisprezecimile cu degetele în aer și că acolo unde notele sunt mult prea rapide recurg la calculator unde îi ponderez goana instrumentistului cu niscai Timestrech din SoundForge. Iau pixul, foaie și încep să înșir notele. În capul meu scala melodiei era cu un semiton mai sus, așa că pe portativ, Dolomite-i lui Scott Henderson a trebuit să-i pun bemoli la fiecare pas. Să nu-mi vină să cred, pasajul de doar o măsură îmi strâmba atât înțelegerea cât și degetele. Două zile m-am străduit și nici azi după alte două încă n-am reușit să cânt pasajul de la cap la coadă ca originalul.
Eu mai vorbesc de ăștia albii care glisează așa, de frumusețea datului în spectacol câte o notă, unde oricărui sunet îi poți zice pe nume, ce să mai zic de alții? Auzind tânguielile vioristice ale lui Kouider Berkane, suitele de grupete, alunecările, ciudatele intervale, nu mai înțelegi nimic. Ar trebui să te naști acolo, să porți sângele care să te mâne spre un astfel de vaiet, de lablitate tonală. Nu mi-o fi rușine nici cu ceilalți participanți la Brand New Day, un alt marocan, un tunisian și-un sirian: Mouley Ahmed, Salem Bnouni și Saleh Catalan. Dacă Sting le-a dat credit, Jean Michelle Jarre a colaborat cu unul dintre aceștia, înseamnă ceva. Sper ca nimeni să nu-i confunde în zilele acestea de groază cu vreun ,,temerar” terorist, mai ales că toți trăiesc în inima Parisului și că numele lor sunt la fel de comune ca Ion, Vasile și Gheorghe-al nostru, sper că nimeni n-o să le confunde tocurile de vioară cu vreo aparătoare de mitralieră. Sper….

Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share