Propoziții pretențioase – Angoba


Știți cam ce alură avea Rusu? Îmbrăcat în costum de boxer din anii 1920 în Anglia sau în costum de baie. Perfecțiunea întruchipată a acelor vremuri.
Corpul atletic îi permitea lucruri pe care unul ca mine, cu un mic defect de cutie toracică, nu le-ar fi executat niciodată. Cu unul dintre exercițiile la bară eram familiarizat. Agățarea în ,,șiret” și suspendarea cu capul în jos o făceam din copilărie, mă aninam de una dintre ramurile prunului, un ciot rămas la numai zece centimetri de o crăcană mai groasă ce fusese cândva transversala primului nostru leagăn, devenit, când am crescut suficient cât să o apucăm, aparat pentru balansat în mâini și tracțiuni. Configurația asigurându-ne că nu ne alunecă labele și nu ne fărâmăm creierii. Celelalte două, însă, n-au fost la fel de ușor de abordat și pus în practică. De teamă și de neștiința senzației pe care o provoacă rotirea. Primul – avântarea peste bară, susținerea pe abdomen, răsucirea la 360 de grade -, al doilea – introducerea picioarelor printre mâinile prinse de bară, ridicarea corpului și poziționarea lui la 180 de grade cu șezutul pe bară.
Bara bovină dispăruse. Eu o dezasamblasem. Cu același aparat de sudură. Pregătisem terenul pentru turnarea betonului și grilajele ce urmau să separe îngrijitorii de animale. Inginerul zootehnist schimbase tactica transformând primele două grajduri din maternitate și adăpost de vaci de lapte în crescătorii de tauri și tăurași și-l angajă pe constructor să i le dea gata cât poate de repede.
Bara noastră servise de conductă prin care se transporta apa și de care stăteau prinse mecanismele prin care se extrăgea lichidul albicios din ugere cu mulgătoare moderne la vremea aceea, iar spațiul fostei lăptării servise de umbră și ascunziș când ni se făcea lene, după masă, loc pentru experimente și întreceri care mai de care mai năstrușnice. Dacă mi le-aș mai aduce aminte.
Primisem dispoziții noi. Să pregătim cofrajul centurii fostei maternități și după uscare să sudez suporți de plăcile metalice prinse în beton, în care urma să se așeze fermele de gata aduse de la Constanța, numai că amânau, după obicei, furnizarea materialelor. 10 bucăți. ,,Le sudezi pe-astea și mai aduc.” Nu mă mai amăram ca altădată, știam deja cât înseamnă, o săptămână.
Nicio zi în plus. A mai adus încă zece. Și o ceată de ,,meșteri”. Zidari. Trei. Un grup ordinar, șters. Un alb și doi mai arși de soare. Corespunzători. Cu salopete kaki. Aproape să facă istorie. S-a dovedit în doar trei zile că sunt departe de a fi echipa perfectă, că le fugea gândul mai mult la ,,anason” decât la muruială pe pereți, că amorfi și cuprinși de anemie nu fac niciun ban și că din vestita ,,mititica” de unde răsăriseră nu se puteau lăuda cu altceva. Ancora ce îi lega la malul Independenței făcea parte din programul reeducativ după detenție. Cine era albul?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share