Propoziții pretențioase – Amușul


Obișnuința cu noi a determinat în cei ai locului un entuziasm neobișnuit pentru tribul de foști delicvenți. O locuință la dispoziție, de-ale astâmpărului de foame și sete.
Încă visam să mai ajung vreodată acasă, să-mi încerc noile cunoștințe sportive în prunul de lângă bucătăria de vară, din al cărui trunchi smulgeam ambrei câte-un cocoloș de chihlimbar nedospit, pe cele de sudor pe șipcile metalice galvanizate ratate de la prinderea ideală prin puncte, la normalitate.
Deodată cu septembrie avea să se termine marasmul idilic în care-mi petrecusem cele două luni de vară, trudite, dar luminoase, fără incidente majore după cele în care devenisem țintă a verificărilor calităților vocale la comandă – neștiind că amuzia lor era la polul opus științei mele muzicale, verificată pe nepregătite și de alții mai de soi -, sac de box și propriu-mi cobai la verificarea rezistenței la lovituri. Vremurile amării abia din acel moment aveau să vină.
Indicațiile șefului de șantier pentru cei trei zidari fuseseră clare. Decapare de tencuială, un zid nou în ultima încăpere a grajdului pentru a crea încă o cameră cu intrare separată și retencuire pe interior și exterior. Pregătiri ca de meseriaș cu mistria. Trei scânduri alăturate peretelui pentru un pătrat imperfect în care să-și arunce nisipul, varul și cimentul pentru muruială. Două sape împrumutate de la săteni, găleți noi furnizate de trustul de construcții, cancioc. Trei zile. Cum relatasem. Cuminți. Puși pe treabă. O duminică.
O zi de luni după o zi declarată de odihnă, dar muncită și hămesită. Ca să nu stăm degeaba și să ne plătim consumul alimentar zilnic serveam pe diferite fronturi de lucru fără zăbavă și cârtire. Și bine că aveam pe lângă noi unii precum Cornel și D’Artagnian. Beneficiarul comunica șefului de grupă, iar el celor doi. Imediat îi vedeai în acțiune, determinându-te să îți impui același ritm de lucru. Ne animau fie prin exemplu, fie strigând să punem mâna la muncă, implicit de frică, altfel ne aninau cu pumnul strâns de guler în aer. Însă nu mai era cazul meu, trecusem probele de foc. Ora 13, maxim 14. Atât ne prindea duminica trebăluind. Nu și aceea. La Negru Vodă, orășel la capătul liniei românești. Mici industrii și agricultură. Dotat cu un siloz de dimensiunile celui din Râmnic. De descărcat două vagoane de porumb, de mutat paleți-panouri de lemn de colo-colo, la distanțe considerabile, de măturat părți din curte. Gata să ne luăm picioarele la sănătoasa, deh, făceam noi de toate, hămăleam, dar nu eram femeile de serviciu ale depozitului agrar. Până la urmă, i-am dat și-un perdaf platformei de ciment de gura celor doi colegi, doar ca să terminăm mai repede, să ni se semneze foile de pontaj, devizul de lucru și să ajungem la masă.
Pe burta goală ce nu face soldatul. Își strigă necesitatea precum…. Să fie limpede, scena din pelicula Titanic s-a conceput în România anului 1988, în camionul care ne întorcea la cazarmă. Cu mâinile desfăcute, cocoțați cu picioarele pe cauciucurile din remorcă, luând aerul cald în față, țipând disperați ,,Mi-e foame!”

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share