Spații culturale nr. 69 – Editorial – Apucături tribale


S-ar putea crede – și filosofii, hermeneuții, scriitorii, politologii, sociologii și alte categorii elitiste, formatoare de opinie și sisteme axiologice au spus-o deja – că civilizația ar controla în bună măsură latura sălbatică a omului, îndreptându-l, ca să vorbim pe înțelesul tuturor, de la lupta pentru hrană, sex și teritoriu (implicit putere) la conviețuirea armonioasă cu sine, cu ceilalți și cu natura/universul. Din păcate, trebuie să constatăm că sălbăticia noastră funciară a fost îmblânzită numai la suprafață, iar pojghița subțire crapă la cea mai mică atingere, mai ales într-o lume doar aparent preocupată de valorile morale, de alegerea binelui, a adevărului și a frumosului. Într-o vreme, educația religioasă, credința profundă în Dumnezeu ca instanță supremă, iertătoare, dar mai mult pedepsitoare, a normalizat cumva pornirile de haită, curajul tribal de a lua cu forța pumnului ceea ce îți dorești, reglementând inserția socială și locul fiecăruia în lume și în comunitate. Numai că vremurile se schimbă și e normal să se întâmple așa, iar afluxul de informații, evoluția tehnologiei, descoperirile privind funcționarea universului ș.a.m.d. au dezvoltat o frenezie a negațiilor, oamenii de știință favorizând (cei mai mulți, fără intenție explicită) un nebănuit și inutil curaj al ateilor, astfel că vorba lui Dostoievski (dacă Dumnezeu nu există, totul este permis) poate fi interpretată și cum că ne paște căderea în haos, responsabilitatea răului fiindu-ne coborâtă de pe umeri și înlocuită de nepăsare, sau somn al spiritului, sau, și mai rău, de orgoliu antropocentrist: omul este creatorul propriilor valori (sau nonvalori), al propriei lumi (reglementate de propriile legi și criterii), bucurându-se de o libertate dezmățată, în virtutea unei convingeri care ne aruncă înapoi, în preistorie, omul este creatorul propriilor valori printre animalele sălbatice și chiar mai jos decât ele: „fac ceea ce-mi place și nu răspund pentru asta în fața nimănui”.
De fapt, credința și civilizația reglementează raportul dintre rațional și irațional, doar că ambele au început să fie considerate invenții de suprafață, care demonstrează nimic altceva decât că suntem artificiali și falși, capabili de mari minciuni atunci când trebuie să-i manipulăm pe ceilalți în folos personal.
Că așa stau lucrurile o demonstrează, de secole, atitudinea față de copii. Întotdeauna a fost promovată o cultură a abuzului, începând cu basmele, deci cu cărțile dedicate „educării” celor mici. Ce aflăm de acolo? În primul rând, că vulnerabilitatea copiilor este exploatată de cei mari: copiii sunt alungați de acasă în pustietate, fetițele sunt trimise singure prin pădure să ducă de mâncare bunicuței, mamele vitrege îi persecută pe cei născuți dintr-o căsătorie anterioară, mezinul familiei este prostul casei, umilit de toți ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, dragostea parentală este practic inexistentă, iar cei mici trebuie să se descurce, să lupte pentru supraviețuire și, dacă mai au și imaginație și ea este populată cu monștri, mai trebuie să facă față și temerilor, coșmarurilor de zi și de noapte, forțelor malefice care-i pândesc pentru a-i stoarce de ultima picătură vitală. Nu altfel se întâmplă în desenele animate, a căror apariție a fost salutată ca un mod plăcut și folositor de a face educație. Numai că și acolo scenele de violență se succed cu repeziciune, Tom, motanul, și Jerry, șoricelul, ca să ne referim la creațiile „clasice”, se lovesc, se aruncă în aer cu bombe, dărâmă case, garduri și grădini, se îneacă în lacuri, râuri și piscine, își dau foc, se strivesc cu tot felul de obiecte casnice, demolând bucătării și dormitoare, mor și revin la viață, inoculând ideea că violența poate fi amuzantă ba, mai mult chiar, poate fi considerată o formă de normalitate. De aici până la filmele pentru adulți, cu de-alde Van Damme, Rambo, prințese războinice, transformers și alte fierătanii agresive (să nu-i uităm nici pe extratereștri, întotdeauna veniți să ne distrugă) e o trecere firească, anormalitatea ajungând să fie „legiferată” prin uz cotidian.
De jucăriile existente în comerț și destinate amuzamentului și, evident, „educației”, n-are rost să mai pomenim, fiindcă se pot scrie tomuri întregi despre acțiunea lor nocivă asupra dezvoltării psihice a viitorilor adulți. În aceste condiții, măcar literatura pentru copii ar trebui să se îndepărteze de cultivarea abuzului și a agresivității ca forme de manifestare socială, dar, din păcate, nici acolo lucrurile nu stau mai bine și nu ne referim la povestioarele leșinate cu pisicuțe, fluturași, albinuțe și porumbei, ci la cărțile pentru care părinții stau la cozi interminabile, când nu riscă să le comande pe internet: Harry Potter, vampirii, roboții ostili, vrăjitoarele malefice, insectele ucigașe etc. umplu cărțile, librăriile, bibliotecile destinate minorilor, nimeni neînțelegând cum, cumpărând o carte-n dar, ajungi să pavezi iadul cu bunele tale intenții.
Să mai vorbim despre ceea ce aflăm cu un simplu zapp de la canalele de știri? Copii bătuți, copii alungați, furați, violați, traficați, ținuți în frig și foame, schingiuiți pentru a deveni cerșetori… Un tablou sinistru care arată că, pentru societatea în care trăim, „Dumnezeu e mort” și totul este permis. Degeaba facem spectacol stând ore-n șir să atingem nu știu ce moaște de sfinți, degeaba ne călcăm în picioare, ca să apucăm un pet cu agheasmă de la cisternă, degeaba aprindem lumânări și, de Paști și de Crăciun, ducem cozonac și prăjituri celor bătrâni, bolnavilor și orfanilor. Toate-s degeaba, dacă nu dăm doi bani, de fapt, pe școală și pe educație, lăsându-i pe cei mici să devină așa cum suntem și noi: cu personalitatea alterată, incapabili să ne asumăm vina deprecierii continue a valorilor care ar trebui să constituie, de fapt, chintesența umanității noastre.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share