Scriitori de azi – Viorel Dodan – Fragmente (7)


Ser

Se răsucesc străbunii în mormânt
Și-ar vrea să ias-afară
Se răscolesc cu miile-n pământ
Când văd această țară…

Se reaprind mai viu făcliile revoltei
Ce-abia se potoliră
Se rumeniră toate fructele recoltei
Pe care o râvniră…

Se rup zăgazuri de mânie populară
Sătulă de minciună,
Se regrupează forța brută tutelară
Plătită să se-opună…

Se resemnează spiritul mulțimii
La gândul neputinței,
Se reașează matricea minciunii
Pe florile credinței…

11.08.2018

Scara către cer

Bunica mea, femeie de la țară,
Cu mult umor și-o bunătate rară,
Se pregătise pentru clipa morții
Ce-avea să-i bată-n stâlpul porții…

Își cumpărase scândură cu nod,
Și le urcă să se usuce-n pod,
Chiar ea urca pe scara strâmbă,
Râzând, văzând privirea mea tălâmbă…

Căci mă uitam cum la optzeci de ani,
Urca rapid pe scară, prin tavan
Să puie-n pod, acolo, la păstrare,
Acele necesare pentru-nmormântare…

,,- Mamaie, chiar ți-ai cumpărat de toate?”
,,- Pi, da, mi-am cumpărat, nepoate!”
,,- Și nu ți-e frică, bre, că mâine mori
Și poate nu auzi cocoșu-n zori?”

,,- De ce să-mi hie frică, măi nepoate?
Acuma, pot să mor, că am de toate!
Că de-aia pân-acuma Moartea n-a vinit,
Cre’ că știa că nu m-am pregătit…

De-acuma, când o hi să hie, poa’ să vie
Că sunt aci și casa nu-i pustie,
Nu ca la aia a lu’ Stan… a patra casă
Pă care-o căuta și nu era acasă…

Și iote-așa, a mai trăit un an în plus
Da’ pân’ la urmă, a plecat… s-a dus!
Și n-avea haine de-alea bune cumpărate
Că ea credea că scapă iar de Moarte…

Da’ io, cum vezi, am dat p-aici cu var,
Am pus și preșu’ ăla bun cu firu’ rar,
Pă la icoane am pus ștergarele curate
Și toate paturile au cearșafurile spălate…

Că nu-i frumos și mă fac de rușine,
Când o veni atâta lume pă la mine!
Că io, dacă oi hi-n coșciug pă masă,
Măcar să hie curățenie în casă!

Că după toată viața asta, îți spui drept,
M-oi odihni și io, cu mâinile pă chept!
Și-așa-i frumos, să știi tu, măi nepoate
Să intri-n lumea-ailaltă cu pânzele curate…

Când popa o citi troparii-n cartea sfântă,
Să zică mai cu foc, să îl auz cum cântă!
Să facă slujba lungă, să îi aduci aminte,
Când oi pleca din casă cu picioarele-nainte,

Nu ca la aia a lu’ Gheorghe al lu’ Vătrai
Că i-a făcut o slujbă scurtă, că nici n-o apucai!
Până s-ajung și io să-i pui o lumânare,
Moarta era pă drum, plecase pă cărare”…

Nu a trecut mult timp și-n stâlpul porții
Se auzi bătaia cea din urmă a Morții!
Nici n-apucase lemnul ca să se usuce
Sicriul să fie mai ușor, ca să se poată duce…

În rest, bunica își rostuise toate cele
Căci a plecat ușoară, liniștită, către stele
La fel de zâmbitoare, iute și ușoară,
Cum era-n viață și urca în pod pe scară…

Acum, după puterea slabă a minții mele,
Cred că se urcă pe o scară către stele…
Pe-aceeași scară lungă, din lemn ușor, de brad,
Să pună ordine-n puzderia de stele care cad…

07.02.2018

Simplu

Când inima nu suferea
de doruri și dezamăgiri,
iar timpul parcă nu trecea,
lăsând în urmă amintiri.

Erau acele zile de-nceput
cu un parfum de libertate
ascuns în visul nenăscut
și-n firul ierbii netăiate.

Spre nicăieri nu alergam
și totuși, ajungeam oriunde
la lucruri simple cugetam
însă, atâta de profunde!…

Azi, simplul este învechit,
închis în spații rezervate,
uitat de toți și părăsit,
în aste vremuri complicate…

04.08.2019

Spitalul de boli nervoase

Închiși în camere de ,,izolare”
purtăm voioși cămăși de forță…
Ne molfăim cuvintele vulgare
în timp ce altul arde ca o torță…

Totul în jur duhnește a infect
iar pe pereți, urme de sânge…
Nebuni suntem cu toții, indirect,
Dar din atâta lucru nu se plânge…

Și-aici dar și ,,afară” sunt iluzii,
iar între ,,pacienți” nu-i diferență…
Părerile de rău ne fac contuzii
și mințile mustesc de indecență…

Și-atunci, de să punem ziduri,
între ospicii și vetusta realitate?
Nebuni, ne lăfăim în genociduri
și ne ucidem din… umanitate!

22.08.2019

Stare

Sta rezemat în coada sapei,
Ștergându-și fruntea de sudoare,
Sta refuzând căldura apei,
Din sticla plină cu dogoare…

Sta respirând încet, cu greutate,
Căci nu mai e la fel de tânăr,
Sta reamintindu-și de-o etate
Când lumea n-o simțea pe umăr…

Sta reflectând la mersul sorții,
Cu ochii țintă-n depărtare,
Sta retopind în ,,apa morții”
Fierul de sapă lucitoare…

Sta rechemându-se pe sine,
Căci îl cuprinse dor de-acasă.
Starea acelui început de bine,
Adus de Ea, în vârf de coasă…

31.08.2018

Sunt

Sunt
un trăitor mărunt,
pierdut printre ceilalți
uriași lași…
Mărunt fiind,
mă trezesc gândind
speriindu-mi astfel amintirile
care zburătăcesc care-ncotro…
Sunt un trăitor mărunt
cu păr cărunt
care-și amăgește amintirile
să-i ciugulească boabele clipelor de aur
înșirate pe linia vieții…

14.05.2019

Sunt doar un om

Un pește în ocean de-aș fi,
de dragul tău aș săruta uscatul
și pentru tine, astfel aș muri,
spre a ne regăsi unul pe altul…

Pasăre în zbor dacă aș fi,
aripile, cu brațe le-aș schimba
cu ele te-aș cuprinde într-o zi
și bucuria, zbor îmi va părea…

Copac de-aș fi, cu rădăcini,
m-aș dezrădăcina de toate
doar ca să le înfig în cei străini,
ce-mi taie crengile din coate…

Soare de-aș fi, sau lună plină,
ți-aș dărui cu mare bucurie
toată puterea strânsă în lumină
și-aș renunța pe loc la veșnicie…

Orice-aș dori, rămân doar om,
cu toate neiertatele-mi păcate.
Nu pot fi peste, pasăre sau pom
dar, te iubesc! Pentru eternitate!…

27.08.2019

Și nu mai plouă…

Și nu mai plouă, Doamne!
Pământul a împietrit în așteptare…
Sar scântei din fier de plug
și din inima țăranului semănător de grâu
în căușul uscat al palmei, bătătorită
de luptele cu lemnul sapei…
Și nu mai plouă, Doamne!
Nu-s destule ceruri să cadă
peste pământul ăsta dușman
ce și-a ascuns apele
în întuneric…
Nu sunt destule rugi șoptite, strigate,
și nici lacrimi care să sfârâie
în praful drumului…
Și nu mai plouă…
Bucăți de soare și felii de lună
stau spânzurate deasupra țărânii
așteptând o suflare să îi dea viață…

09.11.2018

Taina

Vino, noapte, furișată
Printre picurii de ploaie,
Ușa nu mi-e încuiată
Și sunt singur în odaie…

Întunericul mi-e frate,
Soră, ceara lumânării,
Clipele zac aruncate
Într-un colț al neuitării…

Scârțâie încet tavanul
Ca un plânset de amar,
Toarce-ncolăcit motanul,
Cânt-un greiere scripcar…

Timpul leneș se întinde
Somnoros, pe canapea,
Focul vesel se aprinde
Îndemnându-l să mai stea…

Vino, noapte, și rămâi
În micuța mea odaie,
Cu parfumul tău dintâi,
Mirosind a stropi de ploaie…

01.11.2018

Tăceri

Tăceri nefericite se dezbracă
și își arată slăbiciunea nudă
de plânsul lor, emoțiile seacă
în vaduri, obosite după trudă…

Își plâng nefericirile anemic,
cu gândul la trecutele milenii
când clopotul bolnav, pandemic
bătea, vestind vecernii și utrenii…

De-atunci, închise, își așteaptă
același glas bolnav să le învie,
să le arate acea cale dreaptă
ce le va scoate din recea colivie…

Tot mai adânci, tăcerile captive
în dangăte de clopot milenare,
se tânguiesc, slăbite și tardive
în timp ce vremea elegiei moare…

28.08.2019

Târziu

Târziu am înțeles, de-abia acum,
Că timpul n-o să mă mai vindece…
Dar nu am întrebat nici cât, nici cum
Și, mai ales, n-am întrebat de ce?

Când depărtarea stă să mă inunde,
Fatidica întrebare este când?
Nu este cine, ce, nici măcar unde
Anii prin față o să-i văd trecând?…

Și pentru ce? Și oare până când,
Se vor mai naște fluturii speranței,
Peste-nălțimile de-argint trecând,
Și peste anotimpul transhumanței?

Tot mai târziu se face în arenă,
Cezarul face semnul necruțării,
Iar Viața își aruncă lunga trenă
Și mă ucide cu semnul întrebării…

11.01.2019

Toamna

Și vine iarăși toamna depresivă
după această vară compulsivă,
în care-am ars ca pâinea în cuptor
sub ochii mari și plânși ai serafimilor…

Odată cu venirea toamnei cea zăludă,
toate vor dispărea în ambianța udă
precum dispare frunza sub albastru
călătorind cu vântul pe un cal măiastru…

Eu cred că-i pe nedrept numită depresivă…
Probabil fiindcă este ea mai emotivă,
sensibilă, timidă, și-o apucă plânsul
când vântul o mai ia în zbor cu dânsul…

Totuși, de-o vreme-ncoace, nu-i la fel
căci nu mai plânge la orice vânticel
ci-i place tot mai mult să stea la soare
în timp ce frunzele îi sunt rătăcitoare…

26.08.2019

Tristețe

Frunză galbenă ca vântul,
sus e cerul, jos pământul,
albă-i luna-n umbra ierbii,
și-o iau pe copite cerbii…

Verde-i zarea și albastră
flori se ofilesc în glastră,
și plâng mut și se usucă
că nu-i nimeni să le ducă…

Să le ducă-n Rai de flori
printre îngeri în culori
ce-or cânta, printre zefire
bocet despre nemurire…

Printre zâne curcubeie,
rătăcind pe căi lactee,
să-și îndeplinească visul
de-a stăpâni Paradisul…

Floare albă, floare tristă,
raiul de flori nu există…
sus e cerul, jos pământul,
la mijloc nu e nici vântul…

08.08.2019

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share