Scriitori de azi – Viorel Dodan – Fragmente (6)


Ploaie… secetoasă

Ploaia asta îmi usucă
Și umorile apoase!
Mi-a venit dorul de ducă
Spre ținuturi secetoase…

Soarele arde în baltă,
Razele și le înmoaie
Picurii, veseli tresaltă,
Sub privirea maicii Ploaie…

Vântul scutură catarge
De salcâmi ce, în derivă,
Rătăcesc în cercuri large
Fără țintă, deopotrivă…

Curg eternități albastre
Luând viețile, de-a rândul,
Ce se scutură, în glastre,
Sau plânsetul începându-l…

04.06.2019

Poezia

S-au adunat acum poeții în poiată
Să vadă cum e poezia despuiată,
Să-i cerceteze puritatea goliciunii
Și să-nțeleagă măruntaiele minunii…

O tot analizează printre versuri
Făcând interminabile demersuri
Ca nurii albi, de rime, să-și arate
În fața ochilor, cu multă voluptate…

O vor hulpav, în diferite forme,
Să li se dăruiască fără alte norme,
Poftesc la trupul ei firav, semantic,
Gândind mărunt, simțind gigantic…

Dar ea, deși știind că-i mult dorită,
Se lasă-n continuare amăgită,
De toți nebunii ce-o pipăie pervers
Să scoată de la ea măcar un vers…

Nu-i pasă nimănui de sensul ei,
Amestecat prin iambi și prin trohei
În rimele perechi și cele-mbrățișate,
De versu-i alb, silabele ritmate…

Toți vor, cu ea să se mândrească
Dar nu s-au obosit să o iubească…
De ce ar face-o? Doar ei sunt poeții
Cei aroganți, cunoscători ai vieții!…

21.03.2019

Privește-mă! Și taci!

Privește-mă și taci!
Nu vreau să știu, deloc, ce faci,
ce aripi negre îți împung în coaste
sau ce arhangheli mai trimiți la oaste…

Privește-mă și taci!
Nu vreau să știu nici că mă placi,
sau dacă după Rai m-așteaptă Iadul
spre care, Charon, să mă treacă vadul…

Privește-mă și taci!
Continuă mereu să te prefaci
că ești cumva acea lascivă Afrodită
de-un anonim, în piatră albă, țintuită…

Privește-mă și taci!
Ai timp destul să mă ataci
ca o hienă-nfometată, în turbare
și cu porniri atavice, profund suicidare…

Privește-mă! Atât! Și taci…
Nu vreau să știu ce ești, ce faci,
de ce n-ai chip și nu ești decât oase
și câți ți-au mai căzut în fața lungii coase…

08.04.2019

Promisiune

Eu ți-am promis o vară numai ție,
cu tot ce are ea frumos și bun,
cu flori în păr și avioane de hârtie,
și chiar tridentul zeului Neptun…

Am căutat acestea și mai multe
să ți le fac cadou pe înserat,
dar nimenea n-a vrut să mă ajute
atunci când am plecat la căutat…

Am colindat în cele patru vânturi,
măcar un singur lucru să găsesc,
ca să primesc răsplata în săruturi
și în acel frumos și unic ,,mulțumesc!”

Tu mă privești senin și cu răbdare,
iar zâmbetu-ți îmi ia orice povară,
mă îndeamnă ne-ncetat la căutare
până îți voi găsi acea promisă vară…

19.08.2019

Putred

Putreziciunea, asta ne e marca
și totu-i putred în această țară!
E țara noastră, nu e Danemarca,
de care spune replica bizară!…

De peste tot apare numai răul,
și ne acaparează existența
și tot mai mare ni se face hăul
vieții, vecine cu inconștiența…

Sub ambalaje fine, lucitoare
mustesc din greu umori apoase,
ce răspândesc acea duhoare
de carne putredă pe oase…

Scursurile umane, invadează,
și ultima fărâmă de candoare,
cinismul lor e cel care sfidează
speranța ultimă ce moare.

Trăim o viață numai într-o farsă,
și sufletul ni-e tot mai chinuit
de bestii care vor o lume arsă
cu focul urii viu, dezlănțuit…

Minciuna, cu picioare scurte,
ajunse doamnă de valoare,
iar adevărul simplu se învârte
cu capul spart, prin lupanare!

Peste umanitate bate vântul,
ce spulberă oricare rezistență
celor ce, ieri, iubeau pământul
iar azi, îl țin în penitență…

Tare mă tem că, de există Rai,
pe care cu ardoare îl râvnim,
să nu găsim și-acolo putregai
cu care, pe Pământ, ne-nvăluim!

25.09.2019

ReÎnviere

În fiecare an mai moare înc-o toamnă
Ca să reînvie într-o naștere de iarnă
În picuri de durere a unor triste ploi
Ce se preschimbă-n fulgii albi și moi…

Tot astfel mor speranțe-n crisalidă
În spasme de dorință slabă, invalidă
Ce-ar vrea să-i crească iarăși vise
Să zboare spre planete interzise…

Ce trist destin au fluturii de gheață!
Ei n-or mai apuca sclipiri de viață,
Căci vor pieri dorindu-și să se cearnă
Și peste alte evuri, să se-aștearnă.

În fiecare an se naște altă iarnă,
Iar Infinitul, timpul în pahar își toarnă
Pentru atâtea mii de alte începuturi
Și pentru visele ce-ar vrea să fie fluturi…

17.11.2018

Risipire…

Clipe de dor
Rătăcitor
Se nasc și-apoi mor
Pe aripi de zbor…

Urme pustii
De spirite vii
Și toamne târzii,
În culori ruginii…

Se-adună acum
La capăt de drum,
Rămâne doar scrum
Și-nălțare de fum…

Se pierd în cuvânt,
Luate de vânt
De pe pământ
Într-un descânt…

Și umblă hai-hui
Cu vântul cel șui,
În vâltoarea lui,
Viața omului…

Spre stele urcând
Și iarăși căzând,
Comete arzând,
Înfiorând…

Departe și-aproape,
Luate de ape,
Sub zbateri de pleoape
Ce nu le încape…

Singuratice mări
Pierdute în zări
De-azur și mirări
Și în uitări…

La capătul lor,
Clipe de dor
Se nasc și-apoi mor
Cu dorința de zbor…

26.01.2018

Ritual

Sunt dezamăgit
pentru că, deși am dat toate ceasurile înapoi,
am rămas tot aici.
Mi-ar fi plăcut să dau și timpul înapoi
măcar cu câteva ceasuri…
Măcar cu câte un an pentru fiecare ceas amânat,
întârziat…
Deși știu că nu e decât o iluzie,
îmi place să mă joc, de două ori pe an, cu secundele
electronice și cu cele mecanice…
E fascinant să vezi cum între două secunde
se ascunde o mică eternitate.
Ei, dar va veni timpul când vom recupera micile
eternități,
spre marea fericire a vârstelor…
Toate astea, fac parte din ritualul casnic, obișnuit,
al Marii Pierderii a Timpului…

30.10.2017

Rurală

Când soarele răsare-n stâlpul porții
și-și scutură steluțe rătăcite-n păr,
razele lui se zbenguie în voia sorții
și sperie, în joacă, florile de măr…

Oleacă mai încolo, ciutura fântânii
își drămuiește lacrima-n adâncuri,
stă cumpănită-n așteptarea lunii
și-a puștilor cu ghinturi, la oblâncuri.

În praful drumului, de ere frământat,
dospește-ncet eternitatea aburindă
făcută din același dulce-amar aluat
și cu parfumuri de Paște și colindă…

Șoptesc povești, bătrâni de pe ulițe,
privind spre zări numai de ei știute
în sunet de vatale al războiului cu ițe
la care țes bătrâne, tinereți trecute…

14.10.2019

Sat

S-a tulburat apa-n fântâni
Și-aproape a secat,
S-a terminat, zic cei bătrâni,
Căci ne-am îndepărtat…

S-a tras apa înspre adâncuri
Fugind către izvoare
S-a trezit seceta pe câmpuri
În arșița din soare…

S-a tăiat luna-n jumătate
Privindu-se în apă,
S-a tatuat cu alb pe spate
Din ceruri se adapă…

S-a tămâiat gura fântânii
Cu ciutura uscată
S-a tânguit cumpăna, lunii,
Că stă doar nemișcată…

20.08.2018

Sec

Se cerne iar prin sita vieții
Nisipul clipelor de ieri,
Se culcă roua dimineții
Pe frunze grele de tăceri…

Se cuibăresc în neputință
Icari cu aripi netopite
Se conturează o dorință
De zboruri încă nedospite.

Se cântă imnuri deșănțate
De heruvimii decăzuți
Se cască hăul peste toate
Și-nghite îngerii tăcuți…

Se cațără în sus demonii
Spre rădăcinile iubirii
Se chinuie din greu grifonii
Să rupă din copacul nemuririi…

10.08.2018

Sec

Se cerne praful albei clipe peste noi
Încet-încet, mărunt-mărunt
Secunda rece a vremii cele de apoi
Prin sita deasă a Timpului cărunt …

Se caută adânc în miriștea de stele,
Pierdută de același Demiurg,
Secera lunii, la joc nevinovat cu iele
La ceasul blândului amurg.

Se cuibăresc mulțimile de gânduri
Prea mult plecate prin iluzii,
Se coace pâine rondă în adâncuri,
Din drojdie de vise și confuzii…

Se cântă vieții calpe, false imnuri,
De heruvimi căzuți în agonie
Se colorează tainic apele în vinuri
Într-un bizar acord de simfonie…

24.10.2018

Secret

Ascunsă sub un val frunze căzătoare,
Firava toamnă vine iarăși pe pământ
Pășind discret pe treptele de soare
Cu-o frunză de platan făcându-și vânt…

Coboară-apoi, încet, pe pânze de paing,
Țesute cu migală, tăcut și singuratic
Din praf de supernove albe ce se sting
Iar ca urzeală, coama unui cal sălbatic…

Nu și-a dezvăluit secretul nemuririi sale
Și al melancoliei ei, profund molipsitoare
Și nici măcar pe cel al despletirii rituale
În ochi de baltă sub sălcii plângătoare…

Poate e îngropat sub liniștea adâncă,
De după gratii ude ale strașnicelor ploi
În temnița iubirilor neîmpărtășite încă
Și sub rugina groasă a fricilor din noi…

03.09.2018

Semne

Între zbor și pământ
E un cer de cuvânt,
E un verb infinit
Conjugat, împlinit…

Între virgule reci,
Mărginite și seci,
Se întinde o lume,
Fără zâmbet și nume…

Nesfârșite mirări
Rătăcesc pe cărări,
Căutându-și un rost
În vremuri ce-au fost…

Sprijinite în puncte,
Alte semne defuncte
Bântuie printre pagini
Zdrențuite pe margini…

Și în calea lor
Se-așterne covor
De cuvinte supuse
Și gânduri nespuse…

18.07.2018

Semnul

Aveam un semn
Pe valiza-mi de lemn…
Era de la tata,
Când făcea armata…

Semnul era discret,
Într-un loc secret,
Numai eu știam
Când îl căutam…

Șiruri de valize,
Precum niște balize
De care ne-agățam
Când disperam…

Aveam ciorapii de lână,
Împletiți de mână,
Și crema de ghete…
,,- Ai grijă, băiete!”…

,,- Ai grijă, ia seama!”
Îmi spunea mama…
Ca orice părinte,
Cu grija în minte…

,,-Să fii răbdător
Și-ascultător!”
Și lumea părea
Că se tot mărea…

Era tot mai mare,
Când. la-nviorare,
Frigul mă mușca
Și mă biciuia…

Bocancii strângeau,
Până sângerau
Bătături apoase,
Și răni dureroase…

Pas de defilare,
La epuizare,
Nervii la pământ,
Pentru Jurământ…

Când urlau gradații
Precum apucații,
Eram disperați
Fricoși, speriați…

Drepți sau culcat,
Târâș pe sub pat,
Sau cu fruntea-n iarbă,
Cu lacrimi în barbă…

Când noaptea venea,
Sufletul plângea,
Se-auzeau oftaturi
Și din alte paturi…

Deschideam valiza,
Cea precum baliza
Cu care și tata
A făcut armata…

,,- Vezi să nu fii prost
Fără nici un rost!”
,,- Am eu grijă, tată!
Mi-ai mai spus o dată!”

Numai ea, bunica,
Nu zicea nimica,
Fără vorbe multe,
M-a pupat pe frunte…

Urlând ,,Deșteptarea!”,
Mi-a-ntrerupt visarea…
Apucat de crize:
,,- Control la valize!”

M-a apucat teama,
Să nu își dea seama
Despre acel semn
Scrijelit pe lemn…

Și să nu mi-l ia,
La altul să-l dea…
Să mă dezlipească
De casa părintească…

Atunci mi-am dat seama
De ce-i mare teama!
Că semnul din ea,
Este viața mea!…

Îl mai am și-acum,
Dup-atâta drum,
Dup-atâta umblet,
Mi-a rămas pe suflet…

Semnul cel secret,
Simplu și discret,
Îl știu numai eu,
Și-o să-l port mereu…

Semnul din valiză,
Mi-e ca o deviză,
Care mă ghidează,
Calea-mi luminează…

07.02.2018

Semn de carte

Când dimineața-și cucurigă răsăritul,
iar caii roibi își rumegă nutrețul
căruțele se mișcă, unindu-și scârțâitul
spre locuri unde munca-și are prețul…

În cântec ascuțit al fierului de sape,
bătute de ciocane-n sol minor,
cu roua dimineții picotind pe pleoape
începe ziua, el, țăranul-scriitor…

El scrie neîncetat, de când se știe,
cu fierul sapei, ancestral condei,
pe câmpurile albe, ode în câmpie
despre durerea lumii și nesfârșirea ei.

A scris astfel nenumărate gânduri
cu multe paranteze de sudoare
punând, cu sapa, virgule pe rânduri,
urmate-apoi, de semne de mirare…

La fiecare cap de rând, încep alineate
din buruieni apar figurile de stil,
care, din când în când, mai sunt udate
cu apa fiartă din sticlele de-un kil…

Mergând desculți, cu brațele-ncordate
pe lemnul sapei ce lucește-n soare,
ei îi pun lumii semn discret de carte
și dau pământului identică valoare…

Ca fraze nesfârșite, cu rândurile dese,
e câmpul de porumb, prășit, curat,
precum se scriu, cu grijă, opere alese,
nemaifiind, astfel, nimic de corectat…

Când, după cazna lui, vor lăstări cuvinte
un vânt îi suflă secetei în foale,
și face să-i dispară oricare simțăminte
lăsând în lacrimi paginile goale…

Când cei de astăzi vor să se mândrească
cu ce s-a scris odată, printre rânduri,
ar face bine, mai întâi să-și amintească,
de cei care au frământat pământuri.

Azi, dimineața nu-și mai strigă răsăritul
iar caii nu-și mai rumegă nutrețul,
căruțe nemișcate își așteaptă scârțâitul
căci nimeni nu-i mai știe muncii prețul…

28.08.2019

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share