Scriitori de azi -Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (7)


Că nu e om să nu fi scris o poezie/ Măcar o dată-n viața lui

„Minunată manifestare literar-artistică am mai făcut! Sunt bun, dom`le, nu că mi-au murit lăudătorii și trebuie să mă ridic singur în slăvi, dar sunt bun!”, se gândea Ioan Celmare, privind, cu mândrie mărunțeană, ceata de scriitori ai neamului venită să presteze la Căminul Cultural și să ridice, prin poemele citite, prin luările de cuvânt și cărțile virate contracost mulțimii, nivelul cultural al oamenilor de rând și coeficientul lor de inteligență. Știind, din experiențele anterioare, că populația comunei vine, dac-o obligi, să caște gura și chiar să aplaude, ca pe vremuri, la recitalurile de poezie, dar că nu scoate bani din buzunar pentru cărți, ceea ce a dus în repetate rânduri la situații mai mult decât jenante, soldate cu înjurături, bătăi de obraz și alte ofense, primarul și-a luat măsuri de precauție. A scos niște fonduri de la bugetul destinat reabilitării unităților de învățământ și le-a împărțit, cu proces verbal, câtorva oameni de cultură, obligați să cumpere, cu bănuții respective, cărțile maeștrilor. „Să nu vă prind că cereți autograf în numele vostru, că vă omor! Pentru biblioteca școlară, așa să văd scris de maeștri, că nu am bani de aruncat ca să vă faceți voi rafturi cu cărți moca în dormitor”. Oamenii de cultură mărunțeni n-au protestat, mai ales că mulți dintre ei nu apreciau literatura contemporană și n-ar fi băgat în biblioteca lor personală, nici morți, broșuricile achiziționate cu ordin de la primărie.
Privind sala plină-ochi cu cetățeni frumos îmbrăcați în costumul popular obligatoriu în astfel de situații, primarul simțea că-i dau lacrimile de bucuroasă mândrie. „Ce-i al meu e pus deoparte! Cine-ar mai fi adunat atâta tineret în sală, de s-au golit și sala de biliard, și sectorul păcănele de la „Curcubeul”, și „Centaur Fun Club”-ul lui don Mateo? Cine-ar mai fi riscat, ca mine, să fie blestemat de babele care acum ar fi trebuit să fie la liturghie și să morfolească rugăciuni în gingii? Nimeni. Eu și numai eu îmi asum responsabilitatea grea a culturalizării maselor, bravo mie, merit un whisky pentru asta… dar nu chiar acum, fii treaz, Ioane, stai departe de sticlă, ca să nu intri iar în bucluc!”.
De pe podiumul cu masa lungă, îmbrăcată în catifea roșie, Guriță Peniță se simțea confortabil. Era scriitor printre scriitori, avea în față zeci de cetățeni în port popular și abia aștepta să i se dea cuvântul, ca să le demonstreze că știe să electrizeze mulțimile în același mod cum o făcea defunctul Adrian Păunescu, cel mai interesant poet de la Burebista încoace. Din păcate pentru Peniță, moderatorul activității, adică suavul Georgică, avea lucruri mai bune de făcut, așa că îl ignora cu bunăștiință pe adoratorul dispărutului cenaclu „Flacăra”. Pedofilului literar nu-i rămânea decât să aștepte. Și-a așteptat, și-a tot așteptat, construindu-și și reconstruindu-și discursul în minte, până ce privirile i s-au fixat pe chipul angelic al unei adolescente. Din acel moment, Gepeul (G.P.) n-a mai văzut altceva, n-a mai auzit nimic, iar discursul pregătit cu atâta trudă mentală i s-a volatilizat. Un rest de jenă l-a împiedicat să coboare de pe podiumul poeților, așa că a rămas acolo, salivând vizibil și ștergându-și, din când în când, fața scăldată în sudori lirice. Obiectul noii sale pasiuni nu avea, desigur, ochi pentru Gepeu. Ca orice copilă fără minte, se uita după cei de vârsta ei, care chicoteau pe scaunele din apropiere, abia așteptând să se termine recitalul și să iasă la aer curat. Nu îndrăznea niciunul să plece înainte, fiindcă, de câte ori o făcuse, fusese sancționat de părinți (la sugestia primarului furios) și rămăsese fără bani de buzunar, ceea ce-i grav, la vreme de vară și de vacanță.
Tânăra se numea Smaranda și era nepoata unei farmaciste din comună. Abia terminase liceul, se înscrisese la o facultate de Științele comunicării în Miceu și nu scria versuri, poate pentru că nu se îndrăgostise încă și nu avusese, prin urmare, motive să-și descopere lirismul atât de necesar compunerii de poezele, SMS-uri și postări pe Facebook. Era, probabil, singura ființă din Mărunțești care n-avea cont acolo și nu era interesată să facă parte din vreo gașcă, deși nu s-ar putea spune că era vreo mimoză cu nasul pe sus și cu grețuri sociale. Pur și simplu, Smaranda prefera să aibă prieteni reali (și avea!), cu care să schimbe cuvinte adevărate, nu mesaje certate cu gramatica.
De pe podium, Mitea Kalașnicov tocmai recita celebra „Baladă a calului”, pe care toți confrații i-o știau pe de rost, de vreme ce nu era întrunire la care regentul maminian să nu ofere în dar auditoriului respectiva capodoperă:
„Stai în preajmă, tu, care ești nobil
În coama ta răsar stelele nopții și soarele zilei, tu aduni lumina
și întunericul, ia-mă de aici mai curând, galopează cu mine
în văile visului, acolo sunt doar cântece și pomi înfloriți.
Setea mea totuna cu foamea, sarea pietrelor o linge,
tu de-o ființă cu zeul, în coama ta șerpi hibrizi își caută spirala
amintirea se năruie-n sine, galopul o fecundează până la cumpăna
fântânii și mai departe. Aici e ulucul din care vom bea
apa vieții și a morții, neliniștea de a fi viu și de a fi mort stai în preajma mea, calule, toate femeile vor rămâne gravide cu tine”…
Desigur, balada era mult mai lungă, dar tineretul prezent a început să se strice de râs de la versul cu femeile care vor rămâne gravide cu calul, fiindcă nu era minte de mărunțean în care să nu existe povestea cu armăsarul mort al lui don Mateo, cel în burta căruia se găsise un fetus de centaur. Suavul Georgică, necunoscând legenda locală (deși băuse de câteva ori vin „zeiesc” la „Centaur Fun Club”) a dat semne de nervozitate, ceea ce l-a obligat pe Ioan Celmare să facă un semn discret bodigarzilor recitatori de versuri în barul matein. Aceștia s-au postat discreți, dar cu o uitătură prevestitoare de rele tratamente aplicate minorilor, în apropierea scaunelor cu pușlamale impermeabile la marea poezie a Miceului și-a lumii, așa că râsetele au încetat și Mitea și-a încheiat balada în ropotul de aplauze ale sălii, care nu înțelesese nimic din ceea ce tocmai se recitase cu patos. Gepeul, intuind că reuniunea este pe sfârșite și că nu o să i se dea cuvântul, a profitat de aplauzele furtunoase și a coborât de pe podium ca și când ar fi fost presat de o oarece urgentă necesitate fiziologică. Cum n-avea nimeni ochi pentru el, s-a dus glonț spre locul unde înflorea, diafan, chipul angelic al copilei de care tocmai se îndrăgostise. Lângă ea stătea un mucos de vreo zece ani, așa că n-a fost o problemă ca scaunul să se elibereze fără comentarii. Așezat lângă obiectul pasiunii sale pedofile (Smaranda nu era chiar copil, dar Gepeul îi putea fi bunic, de aici, imoralitatea sentimentului și înfierarea lui, monșer!), Guriță a început să transpire mai rău decât pe scenă și să fixeze languros gâtul alb și delicat al fetei.
– Îmi faceți puțin loc, vă rog? – a întrebat Smaranda, ridicându-se îngrețoșată, fiindcă trecea printr-o etapă vegetariană și nu-i plăcea mirosul de porc.
Gepeul s-a ridicat mătăhălos, sperând din tot sufletul că trupul subțire și mlădios se va lipi de al lui măcar în trecere, dar fata s-a strecurat fără să-l atingă și a ieșit afară din sală, ignorând privirile crunte ale bodigarzilor și ale primului gospodar al comunei. Dacă ar fi fost ziua în amiaza mare și nu deja noapte, adică momentul fatal când motoarele lui civice mentale își încetineau turația, Gepeul ar fi rămas în sală și nu s-ar mai fi ținut de prostii. Numai că, după orele 22 trecute fix, autocenzura nu mai funcționa în cazul preaiubitorului de copii și copile, așa că bietul om, luat de val, nu se mai împotrivea instinctelor care-i învingeau bruma de educație și-l obligau să facă numai ceea ce nu trebuie. Prin urmare, Gepeul a plecat pe urmele fetei, fără să țină seama de privirile ucigătoare pe care i le arunca primarul comunei. A șovăit o singură dată – atunci când, lângă ușă, a descoperit alt chip angelic, al unui tânăr amator de poezie – dar și-a promis că se ocupă mai târziu de speranța masculină a Mărunțeștiului și dus a fost, înghițit de noaptea grea de onomatopee rurale.
Tânărul de care se frecase Gepeul, în drumul lui spre noapte, era Vasile M. Vasile, melancolizat de câtă poezie îi fusese dat să asculte, dar și puțin trist la gândul că Mitea Kalașnicov una zice, alta face. Tânărul poet al Mărunțeștilor nu avea de unde să știe că Mitea nu se ținea niciodată de cuvânt, în primul rând pentru că n-avea caracter și, în al doilea rând, pentru că uita de la mână până la gură. Bardul își ștersese din minte cu desăvârșire că-i promisese lui Vasile M. Vasile înlesnirea unui microrecital pe podium, pentru ca poeții și criticii literari ai neamului să-l audă, să se minuneze și să-l ia apoi sub aripa lor ocrotitoare, întru deplina lui recunoaștere ca poet autentic, deși în devenire.
Firește că Vasile M. Vasile n-a înhățat cu ambele mâini oportunitatea nesperată: n-a profitat de faptul că un mare scriitor tocmai se lipise de el, în trecere, și n-a ieșit din sală. Nu i-a surâs ideea de a schimba câteva cuvinte amabile cu un invitat literar de care nici măcar nu auzise, faptă lăudabilă moral, dar demnă mai mult de un luzăr (un perdant, în limba mărunțeană). A rămas acolo, cu gândul la poeți și, într-o foarte mică măsură, la fata care tocmai plecase, cu Gepeul pe urmele ei. Dând cu ochii de Ioan Celmare, tânărul s-a felicitat pentru alegere: toate ca toate, dar să te ferească cerul să-l superi pe primar, că poeții vin și pleacă, dar primarul rămâne…
Ioan Celmare se uita prin sala plină ochi de mărunțeni transpirați, dar nu mai vedea nimic. Dispoziția i se schimbase și îl rodea îngrijorarea. Manifestarea trebuia să se desfășoare cu puțin înainte de prânz, urmată de o masă festivă și de plecarea invitaților pe la casele lor. Accidentul soldat cu moartea șoferului Filip dăduse peste cap programul minuțios întocmit. „De mâncare, am ce le da, și de băut – gârlă. Dar cu ce-i trimit înapoi? Până se satură de mâncare și băutură se face miezul nopții, de unde iau eu șofer la ora aia, că haimanaua de la MAI a tăiat-o? Să-i cazez aici, n-am unde, că sunt mulți. Să-i distribui pe ici, pe acolo… Dar cum?”. Pe când îl treceau toate apele de căldură și neputință, auzi în gând ceva care i se părea cunoscut: Două la prefectură (…) Două pe piața lui 11 Fevruarie… (..) Două la primărie… (…) Unul la școala de băieți… (…) Unul… la școala de fete… (…) Unul la spital… (…) Două… la catrindală, la Sf. Niculae… (…) Două la prefectură… paispce… (…) Două la primărie, optspce, patru la școli, douăzeci și patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci… „Ptiu, drace!”, se scârbi edilul. „N-ar trebui să mă mai duc la lecții deschise prin școli, că uite cu ce rămân în minte! De comedii îmi arde mie acum?”.
Departe de a înțelege drama care-i sfâșia mintea și sufletul lui Ioan Celmare, poeții, prozatorii și criticii literari ai neamului se distrau foarte bine, rămași numai ei între ei (publicul plecase pe la casele lui și doar câțiva angajați ai firmei de catering mai forfoteau printre mesele întinse, aducând alte și alte platouri cu gustări, purcei la tavă, salate și murături pentru trezirea setei de vin, bere și alte licori mai mult sau mai puțin autentice). Se trecuse deja la cântări, Paul, cu frumoasa lui voce de tenor, îi trăgea pe toți după el cu „Hai, lelițo-n deal la vie”, „Săracă inima mé” și alte minunate creații folclorice bune să exprime, cu sau fără perdea, starea bahică a creatorilor de frumos. Mitea Kalașnicov, cu gusturile lui proletare, se chinuia să termine o halbă de bere leșinată și se gândea întruna cum să scape de arsurile de stomac (nu pleca niciodată de la Palat fără Dicarbocalm, dar, ca un făcut, tocmai astăzi, când știa unde trebuie să ajungă și ce mese dă tălâmbu` din Mărunțești, uitase). Tălâmbu` cu pricina, complet neștiutor de modul în care-l percepea Mitea, stătea rezemat de ușă, afișând o frunte chinuită de gânduri contradictorii. „O parte pot fi cazați la don Mateo, doi în pat, intră șase în cameră… am rezolvat cu 12. Vreo patru îi trimit la părintele Cornel, să dea dracu să zică nu, 16. Cucoanele, că-s puține, merg la mine acasă, 20. Cornelius Prigoriță și apocalipticii lui pot să doarmă în cavoul de protocol de la cimitir: 26. Dar cu restul ce fac? Tot am zis să ridicăm un motel în comună, mama lui de Carcalet, că m-a obligat să bag banii în tipografia aia cretină, să aibă unde tipări cărticele pentru copii și calendare cu eleve de liceu topless! Ia uite-l cum se bagă în sufletul suavului Georgică și-l îndeamnă să bea și să bea, pân-o da în ciroză, ca Nichita, că și acela, săracu, a murit tot din cauză că avea prea mulți prieteni”.
Scriitorii se înfierbântaseră peste măsură, trecând de la cântece la alte genuri și specii literare. Răcneau, ca la o șarjă de atac din filmele lui Sergiu Nicolaescu, fiecare pe limba lui, revendicând chestii cu atât mai absurde, cu cât nimeni nu știa ce se răcnește, de ce și cu ce scop. Ioan Celmare tocmai își găsise un loc pe-un scaun și închisese ochii, ostenit, când o mână fermă l-a ridicat în picioare. Paul, cel mai înalt critic literar după Manon Lescaut și Gabriel Crater Mitache, îl privea de sus, crâncen. Lângă el, suavul Georgică, nu atât de beat pe cât se cuvenea să fie, după cât îi umpluse și răsumpluse Carcalet ulcica (maestrul bea numai vin, nu distilate contrafăcute din supermarket), zâmbea galeș. Se ținea bine pe picioare și chiar și vorba îi rămăsese limpede, blândă și fluentă:
– Uite ce e, drăguță… Ești poet, nu? Ei, nu trebuie să-mi răspunzi, ne-a informat Mitea Kalașnicov, el se laudă cu poeții în devenire din regat. Frumos lucru. Zeiesc. Poezia este balsam, ambrozie și nectar pentru creatorii tereștri care, atunci când scriu, intră în legătură spirituală cu Tatăl ceresc, adăpostit și-ascuns în fiecare dintre noi…
– Zi-o p-aia dreaptă, maestre, lasă dracului lirismul mistic – se auzi, de sus, mugetul lui Paul.
– Drăguță… E o noapte binecuvântată, când cei duși departe își trimit spre noi soliile din veșnicie. De ei aminte să ne aducem, cu lacrima în colțul ochiului, fierbinte licărind.
– Eu plec și te las, dacă mai bați câmpii! – se auzi iarăși mugetul celui mai înalt critic literar, după cei doi critici mai sus pomeniți.
Cu chiu, cu vai, după mai multe ocoluri lirice întretăiate de mugete, Ioan Celmare a înțeles că un grup mic – vreo zece maeștri, toți poeți, în afară de Paul – intenționează să facă un pelerinaj de noapte la mormântul lui Dumitru Pricop, veșnic pomenit în cercul marilor dispăruți. „Pot să facă pelerinaj și în Țara fagilor, la mormântul lui Arsenie cel sfânt, nu-i treaba mea să-i judec după misticism, dar, vorba e, cu ce-i trimit eu cale de zece kilometri, la vreme de noapte, când toți șoferii comunei dorm, în caz că nu beau încă la <>? Până și eu am băut ceva și, oricum, în mașina mea ar încăpea doar patru poeți, cu mine, cinci, clar, nu mă risc”.
Până la urmă, edilul-poet a găsit o rezolvare poetică, primită cu entuziasm de maeștri. A dat telefon la firma de pompe funebre „Veniți la noi” nonstop și a comandat servire de urgență. În Mărunțești, înmormântările se făceau încă după o tradiție seculară, în sensul că decedații erau purtați spre locurile de veci în căruțe cu pat de cetină și coviltirul împodobit cu flori, refuzându-se categoric ideea de mașină neagră cu geamuri fumurii și atlaz albastru sau roz în interior. În două astfel de căruțe cu flori artificiale pe coviltir, cu doi ciocli rurali pe capră (beți și ei, dar nu conta) s-au lăsat duși cei din grupul suavului Georgică, în miez de noapte, spre mormântul celui care scrisese cândva:
Și tot acolo în iarbă, locul de îngropat câinii
latră și azi copacul crescut peste ei
dar oamenii ocolesc continentul…
Cântăm frumos din umbrele serii
poate puțin cam triști
ni se iartă obsesia chiar dacă
pe foc carnea îmbată
instinctele
și în pumnale sângele se îmbată
a nuntă.

Acolo, în iarbă, locul de îngropat câini
cine să-l știe și să-l cunoască?!
(pentru ei, oamenii fac o cruce…)
Ninge cu foc p
rea mult pentru venitul fără voie
și iată nu mai am loc în mine
trebuie să aleg altă pânză
Semn de sete aruncă
peștii însetați cu prea multă apă…
(Ritual)
Rămas fără maestrul pe care să-l îndese cu băutură și pe care nu l-a urmat la cimitir, Manea Carcalet a început să sufere. Să aibă complexe de inferioritate, tocmai el, megaloman prin excelență. Nu se știe prin ce alambicate căi extraliterare și parapsihologice a ajuns la concluzia că tot ceea ce făcuse în majoritatea anilor din viața lui a fost greșit. Cert este că, în intensitatea trecerii de la realitate la imaginarul poetic, corpul lui astral s-a desprins de corpul fizic din mușchi, oase și nervi, și a început să compună ceea ce urmează să citești, iubite cetitorule:
„Spovedanie
C-aşa sunt eu, prost de bun, îmi cheltuiesc banii pentru promovarea culturii, de-a râs de mine până şi Matusalem de la „Scapă porcu’”, ştiţi voi crâşma aia de lângă obor, unde-şi beau necazul toţi cumpărătorii de animale şi scânduri, plus navetiştii orfani de nevastă. Că mi-a zis Matusalem, deschide, bă, un butic, te ajută vecina mea, care-i la Camera de Comerţ, că e amanta lui dom’ Silică ăla cu angroul, controlează tot mai ceva ca naşu’, iubire mare, i-a dat un merţan de 8 martie, c-aşa-i obiceiul la ei, acolo, la vipuri, şi te ajută şi pe tine, că-l are pe angrosist la degetul mic sub inelul de platină cu diamant de anul trecut, când o iubea ş-atuncea, mai ales că nevasta lui fugise cu copii cu tot după un arab plin de sonde şi petrol şi, ca să n-o ceară şi pe asta de nevastă, îi închide şi el gura cu ce are, ba un biju, ba un merţan, ba, mă rog frumos, ca omul divorţat prin abandon, că vila nu i-o dă nici de-al dracu’, o păstrează pentru bătrâneţe, ca să nu ajungă la azil, cot la cot cu amărâţii care n-au ce să le dea nepoţilor sau cuplurilor tinere să-i îngrijească pân-or muri şi apoi să-i moştenească.
Matusalem de la „Scapă porcu” avea dreptate, deschideam un butic şi vindeam de toate, că era înlesnire la taxe de imemeuri şi făceam avere, dar eu nu, am vrut să am editură, să aibă unde publica toţi intelectualii, deşi ştiam, tot de la Matusalem, ce putrezi sunt ăştia la cerebel, cum nu seamănă ei cu omul din popor, halitor de hamburgheri şi înţolit second hand la mâna a doua, ca şi scriitorii, de altfel, tot un fel de intelectuali, dar mai prăpădiţi, fără pic din caracterul pe care-l au muncitorul şi ţăranul.
Acum trag ponoasele pentru greşeala mea, veche de la revoluţie, când românul de rând, sătul de urlatul pe străzi, se instala în faţa televizorului, să-şi palpeze bugetul hormonal şi aşa vlăguit de-atâta comunism, mama lor de împuşcaţi, că i-am slujit cu devotament şi-am compus o tonă de poezii şi alte treburi serioase pentru slugile lor, de-am rămas cu boala scrisului în oase, din care cauză, cum ziceam, în loc să pun mâna pe putere, cum au făcut compozitorii de revoluţie în direct, am pus mâna pe-o amărâtă de tipografie şi pe-un calculator la care m-am uitat luni de zile ca la sfintele moaşte, că mai pusese şi nevastă-mea un mileu şi o vază de cristal cu flori artificiale pe el, de jurai că-i televizor, numai că n-avea antenă şi mare noroc cu vecinul Giani, e băiat bun, deşi e profesor, a venit o dată să-l mediteze pe fiu-meu pentru corigenţă şi mi-a arătat formal cum se deschide un calculator, mare scofală, nici nu ştiţi ce simplu era, acum pot da şi eu lecţii, că am devenit expert.
La început n-a mers aşa rău cu editura, pot zice, pentru ca să nu-l supăr prea tare pe Dumnezeu, la care am început să mă închin de când s-a dat drumul la religie în şcoli, întrucât e bine să ştie şi tineretul de-o frică şi de-o disciplină, plus că, dacă nu ajută, n-are nici cum să strice o rugăciune, acolo, că nu se ştie niciodată de unde totuşi ne-am tras noi, din maimuţă, din extratereştri sau din Biblia lui Adam şi Eva, de care-i plină casa, că fiu-meu citeşte numai cărţi bisericoase, altceva nu-i permite organismul, plus că l-am avut bolnav de gripă şi doctorii au zis că nu-i tocmai aviară sau porcină, fiindcă s-a intoxicat de la ciuperci din crescătorie contaminate cu trichineloză de la îngrăşămintele naturale şi ecologice de porc, aşa că i-au făcut spălături stomacale de-a rămas un pic debil la cap şi-l mai ţin pe lângă mine, fiindcă la şcoală e gălăgie în clasă şi el nu înţelege nimic din ce aude, drept care a rămas corigent pân-am intrat eu pe fir cu cataloage şi carnete de elev tipărite moca la preţ redus, ba m-am pus la cheltuială şi cu revista aia de doi lei, viaţa şcolii văzută de elevi, să mori de râs ce debitează ăia mici, mai ceva ca la emisiunea lui Ianţu, „Copiii spun lucruri trăsnite” sau la „neuronu în atac”, unde ia lumea premii solide şi tu stai şi munceşti ca prostu ca să-i faci scriitori pe nişte neica-nimeni care te mai şi înjură pe urmă, ba că n-ai lipit bine cartea, ba că de la pagina 40 ai sărit la 80 şi pe urmă la 25, da ce-or fi vrând, să le numerotez eu paginile?
Unii, mai scârţari, m-au ameninţat cu moartea pentru că nu le-am respectat limba română şi gramatica, de care-s ei plini, cu toate că orice cetăţean ştie că muza poeziei, inspiraţia şi talentul n-au nicio treabă cu ortografia şi cu sintaxa pentru care mă acuză ei, mai ales că de vină e calculatorul pe care mi l-a virusat un bou de la internet cu care corespondam pe teme de erotica esteticului sau invers, că, până la urmă, s-a dovedit a fi un pedofil nenorocit, care mă credea băieţaş în casa părinţilor mei.
Scriitorii ăştia, clienţii, de!, s-au supărat de la interviul dat în scop publicitar, că mori anonim şi sărac dacă nu-ţi lauzi marfa în videoclipuri care oricum te curăţă cu atâta detergent, şampon şi pastă de dinţi, de nu mai încapi şi tu cu-n promoţional de carte, nici dacă e sexy şi scrisă cu-njurături de Patapievici, Cărtărescu sau dermatoloaga aia obsedată de piele americană cu nume de trust românesc, pe care n-aş publica-o nici dacă m-ar plăti în natură şi-n euroi.
Ca să mă cunoască lumea de exigent şi cult, am zis în interviu că la mine nu publică toţi nechemaţii în literatură, fiindcă iau o mie de lei taxă pe prostie, ha, ha, e bună, nu? Păcat că, dintr-un spirit de glumă popular, ca la gura Oborului unde-şi are Matusalem, amicul meu, butic de băuturi, s-a ajuns la tragedii antice cu săbii şi suliţe ca-n cartea de istorie a lui fiu-meu, care-i manual alternativ şi nu respectă adevărul nici despre daci şi romani, nici despre Ardealul pe care l-a apărat Vlad Ţepeş, zis şi Dracula, până i-au făcut parc de distracţii la castel, în semn de recunoştinţă pentru dezrobirea ţării noastre de sub jug. Indiferent de vremuri, românul e obişnuit cu jugul, dar îi pare bine când i-l scoate cineva, cum am vrut şi eu să procedez cu scriitorii, să-i scot de-acolo şi să-i bag sub jugul nobil şi dulce al artei şi să-i scot din nou, curaţi şi luminaţi cum i-a făcut mama lor, care mai bine îşi vedea de alte treburi şi eram şi eu acum bogat şi fericit, Mecena peste o turmă de genii din popor, că ăştia aşa umblă, în turmă, chit că se mănâncă între ei până la schelet.
Am scris aceste rânduri eu, corpul astral, ca să înţelegeţi voi, persoanele fizice, de ce stagnează arta la noi ca focul într-o sobă stinsă şi de ce spiritele de cultură de talia mea ajung la sapă de lemn, Doamne fereşte!”.
Efortul divizării în corp fizic-corp astral i-a fost fatal lui Manea Carcalet. Legătura subțire de argint care ținea cele două părți la un loc s-a rupt, într-o splendidă flamă albăstrie, și omul de artă și cultură a rămas țeapăn, cu paharul în mână și cu lacrima pe obraz, așa cum îl va înfățișa, peste ani, și statuia de piatră în mărime naturală, din Parcul trandafirilor, aleea cu scriitori contemporani.
Ioan Celmare s-a făcut că nu vede ce i s-a întâmplat partenerului său de afaceri tenebroase. Le-a invitat galant la el acasă pe cele patru poetese, care căscau fără jenă, învinse de ora târzie din noapte și de hărmălaia confraților întru pahar și poezie. „Parcă erau și vreo două majorete, unde s-or fi dus? Mă rog, duc babele să facă nani și mă întorc să le caut, nu de alta, dar mi-a zis Mitea că sunt minore și-atâta-mi trebuie, să le violeze vreun godac local, să mă fac de râs prin ziare și la Protv., să spună lumea că la mine-n comună e ca-n Vaslui, cum ieși pe stradă, cum rămâi gravidă!”.
Pe băncuța din fața căminului cultural, edilul a băgat de seamă că stăteau doi tineri, o fată și-un băiat, atât de absorbiți să se fixeze hipnotic, din priviri, că nu mai aveau nici o reacție de întâmpinare față de restul lumii.
– Voi ce faceți aici? – i-a întrebat, mai mult ca să vadă poetesele ce mușchi are un primar, decât pentru că-i păsa într-adevăr de cei doi îndrăgostiți.
– Ne uităm la lună, dom` primar, se auzi glasul tânărului, moment în care Ioan gospodarul își dădu seama că nu are de-a face cu o pușlama, ci cu Vasile M. Vasile, fiul adoptiv al veterinarului și una dintre speranțele Mărunțeștiului.
– E cam târziu să caști gura la o lună invizibilă, chiar și pentru un poet ca tine. Condu-ți iubita acasă și du-te să faci nani. E și mâine o zi.
Acestea fiind zise, primarul a pornit la drum cu cele patru doamne și i-a lăsat pe tineri să-i execute ordinul, ceea ce nu s-a întâmplat. Vasile M. Vasile și Smaranda stăteau pentru prima oară unul lângă altul, deși se întâlniseră de mii de ori pe parcursul existenței lor pașnice în comuna Mărunțești. Cu adevărat, nu se văzuseră decât cu o oră în urmă. Sătul de hărmălaie și convins că nu i se va da nici strop de atenție ca poet, Vasile M. Vasile se hotărâse să plece. Avea în mână o plachetă de versuri semnată de Aburel Mălaimic, o frunzărise și avea deja niște păreri critice: „Probabil că sunt subiectiv, dar am privit întotdeauna cu suspiciune punctele de suspensie presărate de un poet în textele sale. Cred că mi se trage de la orele de literatură română, când încă se mai studiau poeţi (scoşi, după „revoluţie” din manuale) ca Ion Minulescu sau alţi mici/mari iubitori (obsedaţi) de puncte… puncte (semn care ar fi trebuit, prin risipa fastuoasă, ni se spunea, să-i dea cititorului de înţeles că esenţialul se ascunde în straturile profunde ale poemului, că nu poate fi spus, ci ghicit/ sugerat prin pauze cât mai dese).
Cu opinia „deformată” din şcoală, luând în mâini cartea lui Aburel Mălaimic, „Tușe de… vreme închise”, am avut o stare (nu, nu de şoc!) de disconfort; m-am întrebat ce anume şi-ar fi dorit poetul să-mi transmită mie, ca cititor, prin punctele acelea de suspensie aşezate după o prepoziţie care, în mod normal, nici nu le cere, nici nu le acceptă. Să fie o glumă? O capcană inofensivă? Să vrea să mă păcălească plimbându-mă, într-o fracţiune de secundă, prin omonimia cuvântului „tușe”, pentru ca, scoţând la înaintare un cuvânt ceva mai pretenţios, „vreme”, să-mi răsucească firul gândirii într-o cu totul altă direcţie şi să cred că e scris adânc şi că, dacă nu înţeleg, e numai şi numai vina mea? Se poate.
Am să las chestiunea în suspensie şi am să trec la lectura prin frunzărire a versurilor. „Prolog” pare o poezie decentă, sensibilă, cu multe locuri comune („Ca şi cum moartea face parte din/ viaţă mai mult decât viaţa însăşi”), uşor aforistică, dar potrivită, ca tonalitate, pentru deschiderea unui volum; temele sunt cele obişnuite (viaţa, timpul, moartea, actul creaţiei etc.), atitudinea – categoric filosofică – , iar orgoliul şi suferinţa – mărturisite cu acea sinceritate vecină cu cinismul, atât de dragă poeţilor „damnaţi”: „Mai înainte ca ziua să revină,/ mi-adaug încă o stea căzută,/ în hăţişul pădurii/ ce mi-a fost hărăzită,/ Sunt ultimul rămas,/ n-am cu cine să mă împart”.
A doua poezie din volum (cea care reia titlul) m-a întors, din nou, la starea de disconfort iniţială; nu din cauză că este scrisă în metru tradiţional, deşi, pe alocuri măsura versurilor nu este păstrată, iar rimele par căutate cu lumânarea – nu că aceasta ar fi o problemă!- , ci din cauza nonşalanţei cu care se potriveşte „nuca în perete” şi a speranţei (uşor de detectat) că va rezulta poezie din această potrivire: „Cazne-atrag pe-atâta rugă/ patimi c-am trecut de ieri/ mintea-n suflet când se-nslugă/ să n-ai mâine cui să ceri,// Zei mi-aţin punţile-a fugă/ cârcii n-am de-ajuns poveri/ să le sui spre ceru-n crugă/ c-ar mai lumina să speri// Ce-a rămas divin – corugă [sincer: ce cuvânt e acesta? – n.m.] /pustiind de timp eteri/ tot ce morţii mă înjugă/ de cutez să-i fiu nepieri”.
Am trecut peste „tot ce morţii mă înjugă/ de cutez să-i fiu nepieri” cu destulă bunăvoinţă, în definitiv, orice poet are dreptul să experimenteze, să inventeze cuvinte, să ignore regulile gramaticale, să se joace cu semantica oficială ş.a., fiindcă de-aceea-i poet şi nu negustor de iconiţe şi brizbizuri; am trecut cu bunăvoinţă, cum ziceam, la următoarea poezie: „A..ţinere” (aici cele trei puncte… puncte au rămas două, dar nu-i nimic, merge şi-aşa!). Cred că Vali Vijelie, Nicolae Guţă sau Florin Salam ar muri de invidie dacă, prin miracol, ar pune mâna să citească: „Între noi acelaşi geam/ şters de umbre tot mai rar/ amintind decum [sic!] tresar/ ce uitărilor uram”. Le-ar plăcea cu siguranţă versuri de tipul „Dinjos [sic!] copilăriei”, „Cerşind în căzătură” sau „doar lacrima-ngheţată/ ce ochiului înclin/ peste durerea-ncrustă/ tot cerul de ninsoare/ când purpură senin” („Alt cândva”)”.
Cronica literară a rămas neterminată și chiar i s-a șters din minte criticului de ocazie, fix în momentul când tânărul a zărit-o pe Smaranda, senină și angelică în rochia albă fără mâneci, stând pe banca din fața căminului cultural. Înainte de a se așeza alături și de a o cuprinde cu brațul, i-a recitat o poezie compusă la fața locului:

„în carnea mea te cunosc, mai ales
când eşti dincolo şi mă uiţi printre lucruri.
atunci cred orbeşte în dreptul pietrei
de a fi totuna cu mine, în spaţiu şi timp.
înlăuntru-i atâta mister,
încât şi păsările zboară-mprejur
mai lent, mai profund,
ca o respiraţie în somn.”

Pentru începutul unei frumoase prietenii, nici nu era nevoie de mai mult. Din păcate, însă, pentru cei doi, comuna Mărunțești nu iubește cine știe ce romantismul și nu favorizează întotdeauna scenele siropoase. Nici nu dispăruse complet grupul format din primar și cele patru grații, că tihna îndrăgostiților a fost întreruptă de un zgomot neobișnuit. Întâi a fost un tropot de cal, sunând pe asfalt în noapte. Apoi, un nechezat nelumesc, bun să-ți facă părul măciucă. Singurul bec stradal a plesnit și, în lumina chioară ce răzbătea din căminul cultural, tinerii au văzut cum trece un cal fumuriu, târând după el ceva care semăna a om.
– E Tizu, murmură Vasile M. Vasile. Armăsarul lui don Mateo. Cine-o fi prostul care-a crezut că-l poate călări prin noapte?
– Vrei să fugim după el? Să-i dăm o mână de ajutor?
Cei doi n-au mai stat pe gânduri, ci au pornit în urmărirea calului, cu gând să-l salveze pe tâmpitul târât de el. Abia la marginea comunei, după o goană nebună, Vasile M. Vasile a putut opri calul, cu un șuierat haiducesc. Dar cel târât pe ulițele comunei își dăduse deja ultima suflare și a fost chestie de secunde până ce tinerii să-l recunoască și să se cutremure: Guriță Peniță, prozator și șef la „Profitul literar”, murise ca Manea slutul și urâtul din balada „Toma Alimoș”.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share