Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (9)


Căpitane de giudeț/ Ce te ții așa măreț?…

Dispariția celor 44 de scriitori, invitați să recite din creația proprie și apoi să moară într-o comună uitată de Dumnezeu, i-a emoționat profund pe membrii cenaclului de la „Mobilă și durere”. Scriitorii curții regale, rămași fără regent, și-au șters o lacrimă stingheră și au început să se gândească serios la un alt loc de muncă, lucru cu atât mai greu, cu cât toată viața tăiaseră frunză la câini și trăiseră din expediente. „Calul bătrân nu-l mai înveți în buiestru”, își spunea Mihai Arhanghelul, neliniștit cu adevărat pentru prima oară în viață, chiar dacă poemele lui trădaseră întotdeauna o stare de profundă neliniște metafizică, după cum spuneau și criticii literari de ocazie, după al zecelea pahar de tămâioasă. „Mitea Kalașnicov credea că va atinge suta de ani, de aceea nu s-a îngrijit din vreme de soarta regatului. Nu tu testament, nu tu regent secund, care să știe rostul ascuns al regatului și să stea în capul trebii. Să vezi acum haos și vid de putere!”. Temerile poetului cu neliniști metafizice, prezente doar în poeme, nu și în viața de zi cu zi, erau justificate. În absența lui Mitea, nu mai exista un factor care să coaguleze clasa poetică din regat. Singurul capabil să facă ordine ar fi fost Manon Lescaut, maimarele scriitorilor din Regatele unite, dar umbla vorba că Excelența Sa și-a descoperit, la bătrânețe, pasiunea pentru călătorii pe mare, mai ales după ce, datorită fiului său de 10 ani, a ajuns să citească și să iubească „Toate pânzele sus!”. „De la fuste la pânze – toate sus – nu-i cale prea lungă: vreo 70 de primăveri, câte numără și distinsa noastră poetă, Mamușca Măgălie. Hoașca asta ar fi bună de regent, dar văd că stă în banca ei, se ocupă de adăposturile pentru maidanezi și de poeziile cu rățuște”. Mihai Arhanghelul a părăsit curând aceste gânduri consumatoare de energie. N-avea rost nici să se preocupe de soarta literaturii din Miceu, nici să caute soluții, fiindcă lui îi plăcea să nu facă nimic. Iubea nimicul încă din copilărie, când, mergând în excursie cu clasa domnului Trandafir, învățătorul, a citit aceste minunate versuri pe o cruce din spatele nu mai ținea minte cărei biserici: „Și pulbere, țărână/ Din tine s-a alege/ Căci asta e a lumii/ Nestrămutată lege/ Nimicul te adună, nimicul te reia/ Nimic din tine-n urmă/ Nu va mai rămânea”. „Splendide versuri, puse pe muzică ar umple regatul de lacrimi și pe maneliști de bani”, a suspinat Mihai, înduioșat de aceste aduceri-aminte.
Stătea, ca de obicei, în parcul trandafirilor (cel în care nu exista nici un trandafir), la o bere cu cel mai bun prieten al său, Minea Morcovici. Se plăceau, nu în sensul vinovat-european al dezinhibării sexelor, ci așa, pur și simplu, ca oameni și poeți. În tinerețe, turnaseră amândoi la aceeași cooperativă, „Ochiul și timpanul”, primind frumoase recompense pentru demascarea dușmanilor de clasă și de rasă. E drept, Minea, mai activ, mai tânăr, mai entuziast, făcuse o avere frumușică din turnătorii, în timp ce Mihai, mai leneș, se mulțumise cu firimituri, ca să tragă mâța de coadă la bătrânețe. În ciuda diferenței de temperament și de avere, amiciția celor doi reprezentanți de seamă ai poeziei din Miceu rămăsese veșnică și solidă, poate și pentru că Mihai, mai boem, mai împrăștiat și niciodată treaz, nu cerea bani cu împrumut, ca să uite apoi să-i înapoieze. „Decât să uit de la cine am cerut și cui trebuie să-i dau înapoi, mai bine joc la Loto”. Și juca, iar îngerul lui păzitor avea grijă să și câștige: nu mult, câteva sute de lei, adică exact suma necesară pentru procurarea de băutură și de bilete la 6/49 pentru săptămâna în curs. În felul acesta, Mihai se bucura, printre scriitorii de la „Mobilă și durere”, de respect și apreciere pentru caracterul integru și lenea față de compromisuri.
– Auzi, tu ce mai știi de băiatul acela pe care l-a născut Măria Sa, Mamin, înainte să-și dea ultima suflare?
– Care băiat?
– Ăla micu, mă, ni l-a arătat Mitea de la balconul regal în scutece, o fi trecut ea, multă vreme de atunci, dar chiar nu mai ții minte?
– Frate, eu deschid frigiderul și uit de ce l-am deschis, iar tu mă întrebi de chestii petrecute acum o sută de ani?
– Care sută? Că suntem abia după 20 de ani, ca-n romanele franțuzești.
– După 20 de ani?! Să fii tu sănătos, eu nu mai țin minte nimic nici după două zile.
– Mă rog, te cred pe cuvânt, dacă mă crezi și tu. Maiestatea Sa, înainte de a muri, a născut un bebeluș. De aceea a devenit Mitea regent, ca să aibă grijă de odrasla regală până la majorat, când trebuia să-l încoroneze pe urmașul lui Mamin drept rege al poeziei și prozei. Numai că Mitea a făcut nevăzut bebelușul regal și ne-a aburit atât de frumos, încât, în câțiva ani, nimeni nu s-a mai întrebat de ce-și zice regent și nu rege cu drepturi depline.
– Hai, mă, ce`șt, copil?
– Să-mi sară ochii dacă te mint!
Că lucrurile stăteau exact cum spunea Minea Morcovici nu mai încăpea îndoială. Pesemne că Mitea, dând de gustul puterii absolute, alesese să ignore testamentul lui Mamin și să facă pierdută odrasla regală. E drept că, la un moment dat, mânat de remușcări lirice (băuse câteva nopți la rând și nu mai judeca limpede), a făcut o vizită inopinată în comuna Mărunțești, acolo unde iubitul cititor știe deja că-și ducea zilele, în fragedă candoare, Vasile M. Vasile, moștenitorul neștiut al regelui defunct. Vizita nu avusese cine știe ce efect, din simplul motiv că urmașul lui Mamin nu semăna deloc cu veneratul său tată, pe care nu-l cunoscuse. Nu semăna nici cu consoarta regală, doamna Micolle, al cărei cap cu discursul pe buze fusese exilat în pivniță, după niște butoaie de vin. Lui Mitea, după ce aburii tăriilor ingerate s-au mai risipit, i-a fost clar că n-are de ce să se teamă, așa că s-a instalat confortabil în fotoliul regal, asta până când ceasul rău-pisica neagră l-au împins să se amestece printre scriitorii neamului invitați la Mărunțești și să moară nedemn pe un tron de porțelan.
Minea Morcovici, ca personaj la curtea regelui defunct, nu știa tot ceea ce știau naratorul și cititorul. Ocupat toată viața cu genul liric, habar n-avea că există și alte genuri, unul epic, de exemplu, care deținea, ca elemente de apartenență, printre altele, și instanțele narative mai sus citate. De fapt, chiar dacă l-ar fi informat cineva în acest sens, numai cuvântul „instanțe” ar fi fost de-ajuns pentru a-i stârni o incontrolabilă stare de suspiciune, pentru el, termenul având pe veci o legătură cu avocații, procurorii etc., respectiv cu tribunalele de care Minea se ferea ca dracul de tămâie.
Neștiind cum manipulase Kalașnicov opinia publică și destinul în scop personal, Minea Morcovici visa să-l descopere pe urmașul lui Mamin, să-l înscăuneze cu mare fast în Miceu și apoi să tragă toate foloasele de pe urma acțiunii sale nobile. „Măcar ca ministru cu afacerile externe ale poeziei, dacă nu chiar ca prim-ministru, și tot aș avea enorm de câștigat, în primul rând, pentru că merit. Sunt un mare poet, mai ales că am o memorie bună, care-mi permite să selectez ce-au scris frumos alții și să combin versurile selecționate într-un nou întreg scânteietor. Căci oamenii se fac din oameni și cărțile din cărți, nimic nou sub soare, toate se repetă și se combină, dacă știi cum. Că așa a zis și poetul acela rus cu nume de chimist sau de fizician, mă rog, rușii nu prea mai contează acum, cică: în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se conservă, ca masă, în cantități egale. Al dracului Lomonosov acesta! Sau l-o fi chemat înainte Lavoisier? Mă rog, e treaba lui, nu a mea. Că tot veni vorba despre nimic, ia să fiu atent la Mihai, că vorbește de vreo zece minute și asta-i cam ciudat, la lenea lui proverbială.
– Ce spuneai?
– Eu?… Nu spuneam nimic interesant, mi-am amintit de-o poezie scrisă de Mitea Kalașnicov și mă miram, ca prostul, că am fost în stare s-o recit cap-coadă în fața acestor sticle goale de bere. Prea multă nuditate pe masa aceasta, dragul meu. Mai comandăm ceva?
Până să vină celelalte beri comandate, Mihai Arhanghelul a făcut un efort supraomenesc și a mai recitat o dată poemul kalașnicovian, ca să-l încânte spiritual pe Minea Morcovici:
tu, care ești călare pe noapte, trupul tău gol e ciuruit
de stele
din el curge colb de argint peste bărăgane, cumpăna
fântânii
vântul o mișcă printre norii ca o spumă amară
suspin în cerceafurile tale de satin albastru, șifonate
de îngeri
erotici, gemetele lor au aprins ruguri spre
dimineață, acolo își țin
arhanghelii căzuți…
– Se referea la tine? Te pomenești că tu și Mitea… mă-nțelegi, vă descheiați euroatlantic la instincte perverse?…
– Ei, aș! Nu-l știi tu pe Mitea, fustangiu din tată-n fiu, că de el nu scăpau decât muierile care se urcau în prun, vorb-aia! Toate poeziile sale reflectă acest adevăr al călăririi de la tinerețe pân`la bătrânețe, nu-i stătea lui gândul la intrări pe din dos, când în față găsea tot ce-i era necesar, poetic și erotic vorbind. Nu, categoric, Mitea nu le avea cu bărbații, arhanghelii ăia care te-au făcut pe tine suspicios apar în poezie așa, degeaba, cum apar și muștele la arat.
Mihai ar fi continuat să manifeste acest comportament suspect (de obicei, obosea după ce debita trei propoziții și începea să moțăie), dacă la masa lor din parcul trandafirilor (cel fără niciun trandafir) nu ar fi apărut Ghiocel Banu, șeful zvonerilor din regat și membru activ în toate galeriile poetice. Era agreat atât de lumea bună, cât și de cea (ne)bună, pentru că era util: mai util decât telefonul fără fir, sau poșta redacției, sau mica publicitate. Dacă aveai pe cineva căruia îți era jenă să-i spui vreo două de la obraz, apelai la Ghiocel, care transmitea voios și fidel mesajul, nu numai ăluia pe care aveai boală, ci și întregii comunități. „Omul strecurătoare”, cum mai era poreclit, funcționa fără greș, ca o o sită în care turnai apă: totul se scurgea, până la ultima picătură. De aceea, nimeni nu-i purta sâmbetele, tocmai fiindcă toți știau la ce trebuie să se aștepte și ce anume trebuie să spună în fața lui Ghiocel.
– Bei o bere, Ghiocelule?
– Mai bine o cafea, că de la bere mori ca domnul nostru regent, săracul de el, ultima lui băutură pe lumea asta a fost o bere leșinată, deși Miki, psihiatrul nostru drag, îl tot sfătuia să se ferească de produse pe bază de hamei fermentat, care este înrudit cu canabisul, fapt pentru care berea ar trebui interzisă prin lege. După cum spunea maestrul Cornelius Prigoriță, Etienne Ledim din această cauză e atât de retardat, fiindcă bea droguri fermentate, deși mai trage canabis și pe nas, nu numai pe gură, din halbă sau doză. Bietul domn Cornelius, de ce moarte sfâșietoare a avut parte, deși legiștii au spus, după anchetă, că n-a fost asasinat, ci s-a sinucis din motive de religie, i-au găsit în buzunar niște copii xeroxate după Apocalipsa Sfântului Ioan, cu adnotări și la sfârșit cu câteva rânduri de adio, semnate în nume propriu.
– Deci, apocalipticii n-au fost asasinați?
– Nu, frate, și-au făcut-o cu mâna lor, deși vara nu se sinucide nimeni, abia toamna începe sezonul. Legiștii au cam terminat cu ancheta, au făcut raport pentru șase sinucideri prin autospânzurarea apocalipticilor și una prin folosirea ilegală a armelor albe și a cabalinelor din zonă (Guriță Peniță), plus două morți subite (la Mitea Kalașnicov și Manea Carcalet) și trei intoxicații cu opiacee – Felix cel tandru și rece cu cele două majorete ale lui. Ceilalți domni scriitori au fost considerați dispăruți și dați în urmărire generală prin Interpol, fiindcă niciun oficial n-a crezut povestea cu magia neagră prin care poeții neamului au devenit statui, pitici în grădina de vară sau sălcii la margine de piscină. Singura chestie deșteaptă din toată comedia asta a erorilor sau din visul unei nopți de vară, cum spunea polițistul Ioan Caplat, a fost recoltarea de ADN de la toată suflarea comunei Mărunțești. La cercetarea comparativă realizată de colonelul Maricel Bășoiu, poetul și autorul nostru de romane polițiste, s-a descoperit un lucru surprinzător: un cetățean al comunei are același ADN ca Maiestatea Sa, Mamin.
– Ura! Avem pe cine înscăuna!
– Te bucuri degeaba, dragă Minea. Posesorul de ADN regal este, ca să-ți repet vorbele lui Ioan Caplat, cea mai năpăstuită ființă nu numai de pe raza comunei Mărunțești, ci din întregul regat și, citez, „din întregul univers”. E ceva imposibil, citez din aceeași sursă. Plus că există un certificat de naștere legal întocmit, care atestă că părinții creaturii sunt Matei Pufulete, zis don Mateo, patron la „Centaur Fun Club”, un bar din Mărunțești, și Ani Pufulete, fără altă poreclă.
– De când minte ADN-ul?
– Mă crezi că nu știu? Chiar sunt neliniștit, e pentru prima oară în viața mea când se întâmplă să nu știu un lucru.
Minea Morcovici ar fi vrut să afle și opinia lui Mihai în privința ADN-ului, numai că Arhanghelul adormise deja cu gura frumos închisă, ca să nu-i intre muște în ea. „Nici n-ai zice că doarme, ai crede că meditează la nemurirea sufletului și la alte situații metafizice, dacă nu i-ai ști metehnele de poet bătrân, dar curat la suflet ca un copil. Mai bine pentru el că n-a aflat, pe căldura asta, de creatura cu ADN regal, cine știe cum îi influența mentalul și azi chiar n-am chef să mai duc pe cineva la Miki, psihiatrul nostru drag”.
Vestea că s-a descoperit un posesor de ADN regal n-a putut fi ținută sub control, fiindcă „omul strecurătoare” își lua în serios porecla și îndatoririle civice. În două zile, nu numai că toți creatorii din regat au aflat năucitoarea veste, dar s-au și împărțit, pentru prima oară de când exista poezie și viață poetică miceueană, în două tabere: PAD (Pentru Anularea lui Dănuț) și PSD (Pentru Salvarea lui Dănuț). Liderul PAD era nimeni altul decât Etienne Ledim, legitim jignit de posibilitatea ca în regat să existe creator mai tâmpit decât el, în timp ce de politica PSD a început să se ocupe colonelul Bășoiu, sincer încântat de posibilitatea de a le da peste nas celor care-l acuzaseră de dosar pătat și lipsă de talent, blocându-i, prin urmare, intrarea în UCCSC (Uniunea Celor Care Scriu Continuu).
La început, au fost simple confruntări verbale între susținătorii fiecărui partid, dar, pe măsură ce spiritele se înfierbântau, vorbele s-au transformat în fapte și spitalul a început să se umple de poeți și prozatori cu capetele sparte ori cu mâinile și picioarele rupte. S-ar fi ajuns, ferească Sfântul, la un război civil în toată regula, dacă peste toată hărmălaia n-ar fi început să zboare lin un fluture: Ioan Caplat, fostul copil de casă și de suflet al lui Mitea Kalașnicov, devenit, din cauza stării de necesitate, purtătorul de cuvânt al ilustrului defunct. Poetul-prozator din Mărunțești a coborât armata din pod și l-a redus rapid pe Etienne Ledim la tăcere, concret, cu câteva lovituri de pulan date în absența martorilor oculari, precum și abstract, prin amenințări directe cu alte acțiuni menite să-l destabilizeze emoțional și fizic pe aducătorul de bere și ziare de la curtea regretatului Mamin. Ledim, născut cu boala fricii în oase, boală care se agravase la maturitate și nu putea fi tratată nicicum, a început să-și țină gura și să se uite peste umăr chiar și când era acasă la el și mergea la toaletă.
Pentru calmarea PSD, Ioan Caplat s-a folosit de mijloace oculte: l-a convocat în mare taină pe Merlin și, împreună, au făcut o descindere nocturnă la vila colonelului. Nimeni nu știe ce anume s-a petrecut acolo (nici măcar eu, ca narator omniscient, nu știu), dar rezultatele au devenit vizibile imediat ce a răsărit soarele și razele lui calde au mângâiat chipul poetului și prozatorului Bășoiu: fostul colonel de securitate avea pe umeri un frumos cap de măgar, în locul fețișoarei lui de șobolan cu mustăți, care îi impresionase decenii la rând pe toți creatorii din Miceu.
Odată spiritele calmate și liderii puși în banca lor, Ioan Caplat a vrut să treacă la organizarea de alegeri democratice, cu scopul de a umple vidul de putere și de a le oferi creatorilor din regat un conducător care să ridice literatura miceueană pe noi culmi de civilizație și progres. Dacă ar fi fost după el, ar fi organizat alegeri prezidențiale cu tot tacâmul: campanie electorală, secții de votare, buletine de vot, înfruntarea televizată a candidaților etc. Minea Morcovici, însă, a avut curajul de a se împotrivi acestor năzuințe populiste ale lui Ioan Caplat. Cum avea o lungă istorie comună cu polițistul-prozator și se bucura de respectul necondiționat al acestuia, nu i-a fost prea greu să-l convingă de existența altei căi, pe gustul tuturor și în deplin acord cu testamentul lui Mitea, dacă regentul s-ar fi ostenit să lase unul.
– Un turnir, asta e ceea ce ne trebuie, nu alegeri ordinare, să iasă 31% din creatori la vot, PSD să obțină 18% și pe urmă să taie și să spânzure, ca să iasă lumea în piață cu urări de cădere liberă și odihnă ușoară după gratii. Nu ne trebuie așa ceva! Un turnir medieval pentru desemnarea regelui va aduce pace și prosperitate literară în Miceu și va face regatul nostru ca soarele de pe cer!
Lui Ioan Caplat i-a cam sunat a politică străvechi-legionară această năzuință a lui Minea Morcovici, dar a crezut de cuviință să nu discute în contradictoriu cu vechiul său tovarăș de arme, pahare și afaceri literare dubioase, așa că a fost de acord cu turnirul, ba chiar l-a și impulsionat pe patronul de la „Ai carte, ai parte” să tipărească în timp record pliantele cu regulamentul și condițiile de participare. Răspândite apoi în toate colțurile regatului, ajutate și de postarea pe Facebook și pe Twitter a conținutului, pliantele cu pricina îi chemau la întrecere pe toți cei care se credeau capabili să treacă de probe și să ocupe funcția supremă de rege al poeziei din Miceu. Reproducem mai jos, pentru încunoștiințarea iubitului cititor,

„Regulamentul intrării în regalitate

Azi, 24 gustar, an 7523 de la întemeierea lumii literare, în conformitate cu idealurile de pace și progres ale înaintașilor, Adunarea ad-hoc a membrilor USCCR decide:
Art. unic: în ziua de 1 răpciune 7523, începând cu orele 13, pe esplanada de la „Mobilă și durere” se va organiza un turnir pentru desemnarea Măriei Sale regele poeziei din Miceu, în condițiile prevăzute de lege, cu larga participare a celor care doresc să conducă destinele literaturii, spre gloria neamului și înflorirea literaturii din regat.
Condiții de participare:
1. Concurenții vor prezenta la înscriere o carte de identitate și cel puțin una de versuri, precum și o adeverință autentificată de Notariat, care să ateste pe proprie răspundere că ei sunt chiar persoanele care pretind că semnează cărțile.
2. Concurenții, indiferent de vârstă, etnie și sex, vor achita o taxă de înscriere de 100 de euro și-și vor plăti singuri cazarea, masa și transportul, plus alte cheltuieli de logistică.
3. Concurenții au obligația de a-și procura singuri armele, la alegere, cu excepția celor interzise prin lege (folosirea de mitraliere, grenade de mână, rachete antitanc etc., precum și utilizarea în scop defensiv a armelor albe și chimice va duce la descalificarea automată).
4. Concurenții au permisiunea de a folosi armament verbal, precum și tehnici de manipulare specifice războiului rece.

Probele turnirului:
a. Proba fizică
1. Aruncarea cărților la distanță
2. Lupta cu morile de vânt
3. Călărirea unui Pegas autohton
b. Proba de evlavie
1. Sărutarea sfintei cruci și executarea unui ritual public de purificare verbală
2. Spălarea picioarelor a șapte oameni ai străzii
3. Interpretarea unui fragment, la alegere, din „Cartea lui Iov”
c. Probe specifice
1. Recitare artistică
2. Scriere după dicteu automat

Câștigătorul va primi titlul de rege al poeziei și se va bucura de toate drepturile și îndatoririle care derivă din acesta.
Vă așteptăm cu drag!

Adunarea ad-hoc a UCCSC”

Din nefericire pentru organizatori, condițiile severe impuse de Regulament (mai ales taxa de înscriere și achitarea celorlalte sume pretinse de logistică) i-au îndepărtat, din chiar momentul citirii lor, pe cei mai mulți creatori de operă poetică, mai obișnuiți cu pomenile, chermezele și sindrofiile literare organizate de membrii diferitelor partide de guvernământ, decât cu cheltuirea în scopuri ideale și nobile a propriilor venituri. Din această cauză, lista a fost scurtă, de numai trei aspiranți la tron. Primul a fost trecut acolo Dănuț Pufulete, înscris în virtutea ADN-ului regal și fără să-i fie cerut acceptul, după ce, într-o zi și o noapte, colonelul cu cap de măgar i-a confecționat o plachetă de versuri în tiraj confidențial și i-a achitat toate taxele; al doilea pe listă era un fel de politician-poet, proprietar al unei fabrici de decantare a cotelor apelor Dunării, Stere Treimistere, iar ultima pe listă, cu voia dumneavoastră, însăși Dulcineea del Hazoso, zisă și Bombonica zânelor din Valea Cerbului, cea mai talentată poetă de la inventarea plagiatului și până în zilele noastre.
Ziua turnirului n-a fost cea mai fericită zi din viața literară a regatului. Ploua de rupea, așa că esplanada pregătită festiv cu steaguri, baloane colorate și ghirlande de flori artificiale agățate în pomi a rămas goală, lumea preferând să stea acasă, în fața televizorului, sau să perieze paginile de pe Facebook sau de pe alte site-uri interesate de pozele cu căței, pisici și rețetele de viață lungă-sărăcia omului. Condițiile meteo și lipsa publicului care să caște gura și să aplaude i-au determinat pe organizatori să improvizeze stângaci, în virtutea legii lui Murphy, care spune că ceea ce începe rău are toate șansele să se termine și mai rău. Patronul de la „Mobilă și durere” a acceptat – fără pretenții de bani și alte recompense nobiliar-literare – să adăpostească turnirul în sala de parastase, din care a pus să se scoată sfeșnicele și icoanele cu sfinți în mărime naturală, precum și mușamalele de pe mese, cu ilustrații pe teme religioase de mare actualitate. Crucea de pe fundalul podiumului a fost inițial acoperită cu o țesătură în culori vii, reprezentând bujori de grădină și alte specii din flora locală, dar, la protestul greu de ignorat al lui Teodosie Dobrogeanul, care-o apucase, de câțiva ani, pe calea bisericii, țesătura a fost îndepărtată urgent și dusă într-o debara, „că nu se cuvine să ne ascundem de cele sfinte, nici chiar când păcătuim cu vorba, gândul, fapta ori intenția, amin”.
Vegheați de crucea mare din fundal, membrii juriului s-au așezat la masa cu învelitoare de catifea roșie și au privit dezolați scaunele goale care se ordonau cuminți în fața lor.
– Chiar nimeni, dom`le, nici picior de poet sau prozator interesat de eveniment? Niciun cameraman amărât, care să filmeze și să transmită în direct? Niciun gură-cască amator de spectacol gratis? Mai bine amânăm evenimentul, ne interesăm la Institutul de Meteorologie poetică și alegem o zi ca-n pastelurile bardului de la Mircești, cu freamăt de gâze și miros de păr bălai ars de mierea caldă a soarelui!
Minea Morcovici era mâhnit și indignat, dar, în ciuda autorității și a simpatiei de care se bucura printre cei puțini, dar prezenți, n-a convins pe nimeni. Colonelul-poet-prozator cu cap de măgar s-a opus categoric amânării și a avut câștig de cauză, așa că turnirul părea să înceapă, în ciuda condițiilor vitrege de desfășurare. Care condiții, să spunem drept, deveneau din minut în minut mai vitrege, până ce n-a mai existat grad de comparație pentru ele. Din cei trei candidați s-au prezentat numai doi, lui Dănuț interzicându-i tatăl său, în ultimul moment, să plece de acasă, și aceasta în ciuda ordinelor date de Ioan Caplat. Don Mateo, om cu greutate în Mărunțești și fără nicio sensibilitate lirică, a decis să nu le mai pună concurenților la dispoziție nici Pegasul autohton, așa că și proba de călărie a trebuit eliminată. Patronul de la „Centaur Fun Club” preferase să-și urce familia într-o trăsură trasă de Tizu-Pegas și să plece la recreere, în munții Miceului, în chiar preziua turnirului. Ioan Caplat aflase de această escapadă, dar sperase, până în ultimul moment, că don Mateo va fi suficient de speriat de amenințări, ca să se întoarcă la timp, vis rămas, din nefericire, neîmplinit.
În ciuda scrâșnetelor din dinți, a blestemelor și a nervilor lui Ioan Caplat (nervi pentru care membrii juriului nu aveau prea mare respect), lucrurile au continuat să meargă prost, în sensul că părintele Marcu, însărcinat cu supervizarea probei de evlavie, a anunțat printr-un SMS, în ceasul al doisprezecelea, că a fost solicitat la căpătâiul unui ilustru om politic, pentru ultima împărtășanie, și că se află deja într-un elicopter cu destinație secretă. „Acum și-a găsit și ăsta să ceară sfântul maslu”, se gândea plin de obidă Ioan Caplat, care cam bănuia despre ce ilustru om politic este vorba și nu simțea nicio durere la gândul că va mai dispărea un nenorocit de pe fața pământului. Pe măsură ce probele de turnir erau eliminate una după alta, pe polițaiul-prozator îl cucerea o stare de lehamite greu de descris. „De ce-mi bat eu capul cu alegerea regelui? Ce, tâmpiții ăștia doi, care-au rămas, merită să câștige? Au ei operă? S-au remarcat ei prin originalitate și comportament regal-poetic adecvat? Bombonica, mai ieri, era o biată educatoare, îi învăța pe puradeii din Simileasca să recite „Cățeluș cu părul creț” și cânta manele la popota regimentului 3 parașute și parașutiști. Mă rog, tot cadru didactic a fost și Maestatea Sa (nici Ioan Caplat, pe urmele lui Etienne Ledim, nu putea pronunța diftongul ie), doamna Micolle, dar aia măcar era grafomană, scria continuu, tot ce-i trecea prin cap, până ce i l-a retezat augustul ei soț, Mamin, veșnică să-i fie pomenirea! Asta, Bombonica, scrie puțin și prost, nici dracu n-o citește, dar s-a înscris la turnir, ca să devină regina noastră. Iar Stere Treimistere, ce mare sculă pe basculă se crede? Au râs trei regate și-un cătun de el, când protejata lui literară s-a măritat, lăsându-l cu buza umflată și cu un picior rupt, că prostul, în loc să se trezească din beție în camera aia de hotel unde l-au încuiat amicii de pahar și poezie, a sărit pe geam și a ajuns nu la cununia civilă a majoretei, s-o strice, cum plănuia, ci în ghips, la secția de ortopedie, unde-a stat până ce i-au ieșit gărgăunii din cap. Pentru ăștia mă dau eu de ceasul morții?!”.
După acest monolog interior, Ioan Caplat i-a făcut un semn discret lui Merlin și amândoi au ieșit din sala de parastase pregătită pentru turnirul poetic. Ce-au discutat pe hol nu se poate ști, atâta doar că, la întoarcere, amândoi erau galbeni ca făclia de galbenă ceară și în scurtă vreme s-au prăbușit în golul dintre două rânduri de scaune, ceea ce a determinat chemarea de urgență a Smurdului și transportarea lor la o unitate spitalicească.
Trezit din somn de hărmălaia sanitarilor de la Smurd, Mihai Arhanghelul a clipit buimac, apoi, după un foarte scurt răgaz dedicat dezmeticirii personale, s-a îndreptat maiestuos spre ieșirea din sală și dus a fost, sub privirile resemnate ale celorlalți membri. Nici măcar Minea Morcovici n-a încercat să-l oprească, pentru simplul motiv că și el se gândea să plece de acolo cât mai urgent. „Ne-a ieșit o caricatură, nu un turnir, așa-mi trebuie, dacă țin cont de capetele de măgar din regat. Și candidații rămași, ptiu, drace! – ia uită-te la Bombonica, repetă, cu ochii închiși, „Dușmancele”, pentru proba de recitare, de parcă am fi la serbarea școlară de sfârșit de an, unde se adună toți iubitorii de vârsta a treia ai lui Coșbuc, să-și aplaude urmașii, viitorul de aur al Regatelor unite. Păi ce treabă are un turnir cu o serbare școlară? E vreo legătură? De ce să ascult eu, pentru a mia oară, poeme care să-mi strice cultura?”.
Probabil că monologul interior ar fi continuat încă mult și bine, dacă în sală nu și-ar fi făcut apariția Nathaniel Hristu Poenache, purtătorul de cuvânt al lui Manon Lescaut, un personaj de care se temeau toți, din tată-n fiu. Nu se aștepta nimeni să apară, în primul rând, pentru că nu fusese invitat, și, în al doilea rând, pentru că era considerat o piază-rea, se usca pământul pe unde călca, mureau florile, se ofilea iarba, copacii se desfrunzeau înainte de vreme, iar poeții se simțeau ca niște școlari din clasa zero pregătitoare.
Nathaniel, ca bărbat, semăna cu Colin Firth în rolul lui Mr. Darcy din „Mândrie și prejudecată”: îți venea să-l tragi de perciunii roșcați și să-i ceri să joace în alt film. Ca poet, era o nulitate, iar ca prozator, așijderea. Dar scria cronici acide la toate cărțile pe care le frunzărea și se remarcase prin „briliantele” rețete de scris versuri, publicate în toate foile pentru politică, literatură și comerț din Regatele unite, ceea ce-l salvase de la soarta de slujbaș mărunt în vreun birou de cercetare a apei de ploaie și a derivaților ei. Ca purtător de cuvânt, era bun: nu înflorea spusele stăpânului său, nu accepta întreruperi, iubea unanimitatea și era un dușman pe viață și pe moarte al oricărui disident. Orice deraiere de la politica manonlescauteană era sancționată cu o imaginație bună de folosit la altceva. Disidenții erau întotdeauna luați prin surprindere de efortul imaginativ al lui Nathaniel, care, mâhnit în toate adâncurile lui de faptul că Inchiziția și metodele ei de tortură nu mai erau permise de lege, încerca să suplinească acest gol cu tehnici moderne de eliminare a celor care mișcau în front. Vinovații rămâneau de obicei fără case, fără pensie, fără indemnizații de merit și burse, nu mai erau publicați și nici premiați, nu mai primeau subvenții pentru traducerea operei în limbi de circulație și nici pe lista colocviilor târzii nu mai aveau dreptul să figureze, bucurându-se, pe deasupra, și de multe alte sancțiuni inspirate din primele numere din „Munca de partid”, varianta roșie și foarte roșie.
Cunoscându-i, deci, numele și renumele, puținii scriitori rămași la turnir au încremenit, unii, în poziție de drepți (colonelul a încercat și un salut regulamentar, ca odinioară, la vizitele de lucru ale Plumbuitului), alții, lipiți de scaunul deja ud. Nathaniel i-a privit circular, cu greață, apoi a scos din mâneca superbului său kimono stacojiu, cu cocori de aur, un pergament și a dat citire următorului
„KOMUNICAT
Luând act, cu îngrijorare, de prezența în teritoriu a unor persoane care prin scrisul și comportamentul lor aduc atingere SCCSC și Președintelui ales în unanimitate și în conformitate cu legile în vigoare, comisia de cenzură a Președinției și Senatul poetic decid:
Articol unic: membrii SCCSC vinovați de organizarea ilegală a unui turnir, având drept scop destabilizarea literaturii și obținerea de foloase necuvenite, sunt suspendați din SCCSC și li se interzice orice activitate de scris-citit și publicat.
Totodată, vinovații își vor pierde drepturile bănești obținute prin mila Excelenței Sale, Președintele ales, precum și locuințele de patrimoniu care le-au fost repartizate după jurământul de credință.
În plus, scriitorii rebeli vor suporta rigorile legii, urmând să fie chemați în fața CIG (Comisia de Închidere a Gurii, Nota naratorului) și răsplătiți după faptele lor necugetate”.

Plânsetele, vaietele și promisiunile de „ tati, tati, nu mai fac, nu mă bate!” au fost absolut inutile. Nathaniel i-a privit pe miceueni tot circular, cu aceeași greață dintru început, apoi, cu sabia lui mică de samurai, a înfipt Komunicatul în masa prezidiului și a plecat cu pașii rari și măsurați ai oficialului conștient de valoarea proprie și de efectul ei asupra muritorilor de rând.
– Ne-am dat dracului, a suspinat colonelul. Ăsta e vestit pentru memoria lui fotografică, nici nu mai are nevoie de aparat, ca să ne înregistreze și să ne identifice după ce ajunge la el în birou.
Ceilalți scriitori prezenți au închis pentru o clipă ochii, amețiți de perspectiva de a pierde tot pentru o caricatură de turnir, dar conștienți că tocmai săvârșiseră greșeala vieții lor și că pedeapsa va fi mult prea mare pentru a fi suportată demn, ca strămoșii daci, care au preferat sinuciderea dezonoarei de a sta în patru labe în fața învingătorilor. Când și-au deschis ochii, au avut surpriza să constate că Bombonica și Stere Treimistere dispăruseră, lăsând pe masă, alături de Komunicat, următorul bilețel parfumat:
ADIO
și nu ne uitați. Vă iubim, dar mai mult ne iubim pe noi înșine și unul pe altul. Vă mulțumim că ne-ați adus împreună, la acest turnir, ca să avem de unde pleca, fiecare cu celălalt, fiindcă dragostea vine pe neașteptate, ca un hoț de inimi, ca un cerșetor de fericire, ca un zbor de îngeri. Nu vă lăsați ochii să plângă și nu vă blestemați mamele fiindcă în leagăn tot cu mâna stângă v-au dat să sugeți de la sân. Iubirea noastră este netemătoare, disprețuitoare de averi, căci îndrăgostiții nu-și pupă boii și pământurile în bot, îmbătrânind cu ele cu tot.
Nu ne căutați, căci norii ne vor ascunde, păsările ne vor lua pe aripi, cerul ne va hrăni cu ambrozie și nectar și vom avea nuntași brazi și păltinași, păsărele mii și stele făclii”.

– Să știi că turbații ăștia au de gând să se sinucidă, ca să intre pe degeaba în istoria criticată a literaturii, a zbierat colonelul, după citirea bilețelului roz.
– Nu cred, l-a temperat Minea Morcovici. N-au avut cuvintele la ei și s-au folosit de niște resturi nedigerate de la lecturile suplimentare din clasa a patra. Bombonica nu se sinucide cu una cu două, că are picioarele bine înfipte în pământ și mușchi de halterofil. Asta bate trei huidume cu un singur deget, nu-i trec ei prin cap delicatețuri de mimoză ofilită. Iar Stere Treimistere… nici când a fost beat-mort nu s-a gândit să moară, ci să se ridice din șanț și să bea din nou. De altfel, îndrăgostiții lui Coșbuc au spus clar că se duc să se implementeze unul într-altul, înțelegi ce vreau să spun, restul e poezie de proastă calitate.
Că Minea Morcovici avusese dreptate să fie sceptic în privința foștilor candidați la tronul poeziei și prozei din regat, au demonstrat-o evenimentele de după turnir sau, mai curând, lipsa de evenimente. În mass-media n-a apărut nici o știre despre sinucideri poetic-regizate. Pe cei doi nu i-a dat nimeni dispăruți, nu i-a căutat poliția, nu i-au mai pomenit rudele, prietenii sau vecinii, mai ales că nici nu aveau așa ceva. Erau două singurătăți care se uniseră într-una singură, faptă de care opinia publică n-avea motive să se sinchisească.
Foarte curând, și scriitorii de la turnir au uitat cu desăvârșire de felul rușinos în care au rămas fără probe, fără candidați și fără bani, din vina lor, din prea mare vina lor.
Au stat ascunși, cu gura închisă și urechile ciulite, tremurând de teama represaliilor manonlescautene. Au stat așa zile la rând, până când le-a șoptit o viorea că Excelența Sa a râs ca un nebun auzind de isprava cu turnirul din Miceu și i-a tras certare cu amenințări lui Nathaniel că face pe samuraiul cu toate panaramele bune să joace în „Stan și Bran – remake”. Așa că „panaramele” cu pricina, aflând pe căi oculte cât de bine l-au distrat pe Excelența Sa, au căpătat curaj și au ieșit la suprafață, pentru alte și alte isprăvi comice.

Cuvânt de încheiere

Iubite cititorule, această carte în două părți s-au nevoit a o scrie bunica mea, Smaranda Sandu, căsătorită Vasile (pe care n-am cunoscut-o, deoarece a decedat la nașterea mamei), și Simion Mărunțeanu – un poet al cărui bust în mărime naturală a înlocuit statuia soldatului necunoscut din fața primăriei.
Am descoperit târziu cele două manuscrise, într-o ladă din podul casei moștenite de la cel mai iubit poet al comunei. Le-am cules în calculator constatând, cu mâhnire, că bunica mea nu a respectat testamentul lăsat ei de Simion și nu a continuat „Letopisețul” acestuia.
Poate crezi că ar fi trebuit să duc eu la îndeplinire ceea ce nici bunica, nici mama, n-au fost în stare. Din păcate, m-am născut fără pic de talent literar. Compunerile mele școlare erau cele mai slabe din clasă și, dacă n-aș fi fost olimpică la matematică, domnul de română nu mi-ar fi dat niciodată cinciul acela necesar promovării.
Am încredințat Editurii cartea moștenită, astfel că paginile scrise acum câteva decenii vor ajunge, în sfârșit, să vadă și altă lumină în afara celei chioare din podul casei.
Cum nu mă pricep la încheieri sofisticate, îți doresc să fii sănătos și să te bucuri de viață, oricum ar fi ea!

Simina Ioana Celmare

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share