Scriitori de azi -Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (8)


Pe mine m-ai omorât/ Dar cu calul ce-ai avut?

Ioan Caplat, șeful de post din Mărunțești, nu-și vedea capul de treburi. Confuz fiindcă fusese trezit din somn, la ora trei din noapte, de un primar furios, când doar ce se băgase în pat și ațipise, încerca să se dezmeticească și să-și facă datoria de polițist. Nu era ușor, fiindcă în comună se întâmplaseră niște chestii nemaiauzite, cu scriitori morți sau dispăruți, adică dezastru în toată regula, și oricine se putea aștepta la anchete, plus tămbălău mediatizat pe toate canalele de televiziune, în mediul online și în ziarele de scandal.
Primele descoperiri macabre fuseseră făcute de însuși edilul comunei. După ce cazase patru doamne scriitoare acasă la el, Ioan Celmare se întorsese la căminul cultural, să vadă cum poate să-i ia de acolo și pe domnii scriitori, care băuseră, mâncaseră și recitaseră destul, așa că era cazul să mai și doarmă puțin, înainte de a fi expediați în capitală. În sala de protocol nu mai era însă decât Manea Carcalet, țeapăn, cu o lacrimă pe obraz și cu paharul în mână, așa cum îl surprinsese îngerul morții. Ceilalți scriitori dispăruseră, ca și angajații de la firma de catering, care lăsaseră pe mese mormane de resturi, pahare, sticle goale, farfurii și tăvi de inox. „Pe puturoșii ăia de la catering îi taxez eu cumva că au lăsat mizeria asta aici, dar unde, Doamne, iartă-mă, au dispărut atâția poeți și prozatori? Nu-i lucru curat!”. Transpirase atât de mult, încât îl ustura fața, și-și mai simțea și vezica dureros de plină, așa că a amânat gândurile și cercetările de la fața locului, ca să dea mai întâi o fugă la toaletă, pentru un refresh rapid. N-a avut parte de el, fiindcă a uitat de toate cele ale lui, când l-a descoperit pe Mitea Kalașnicov mort pe tron cu pantalonii în vine. „A făcut atac de cord, săracul! Sau ulcer perforat, că tot umbla ca nebunul după Dicarbocalm, de parcă poeții pleacă la manifestări culturale cu trusa de prim-ajutor după ei! Să-l las așa cum l-am găsit, ca să sun la 112, ar fi îngrozitor din partea mea. Este vorba despre un mare scriitor al neamului, nu de nenea Tănase, porcarul comunei, găsit și el, acum trei ani, mort în budă, cu pantalonii plini de murdărie și bâzâit de muște verzi. Ar avea de ce râde dușmanii din regat, aflând cum s-a dus regentul la întâlnirea din rai (sau din iad, mai degrabă la aceea, că n-a fost tocmai sfânt în viața lui) cu Mamin, fostul lui șef și prieten de pahar și poezie”. Aceste gânduri, la care se adăuga și o stare de disconfort inimaginabilă, l-au determinat pe Ioan Celmare să sune întâi și-ntâi la Ioan Caplat. Împreună urmau să cosmetizeze puțin ipostaza lipsită de noblețe a lui Kalașnicov și apoi să cheme legiștii și procuratura.
Ioan Caplat a suferit mult, i-au curs și lacrimi, și-a șters și nasul în repetate rânduri și chiar a și vomat de câteva ori, dar, în final, Mitea Kalașnicov a fost șters cu niște șervețele umede, încheiat frumos la pantaloni, ridicat de pe tron și cărat în sala de protocol. Acolo s-au chinuit să-l așeze pe un scaun (se instalase deja rigor mortis și numai cine n-a încercat nu știe cât de greu se așază artistic un corp cu proteinele coagulate în mușchii lui) și să lase în dreptul poetului numai o halbă cu destulă bere în ea: „Cât să nu se spună că a murit de beat, săracul de el, de ce moarte urâtă a avut parte, îți vine să râzi și să plângi!”.
Primarul nu suferea la fel de mult ca Ioan Caplat. Nu-l iubise deloc pe Mitea, se folosise de relațiile și de talentul lui, în mod reciproc avantajos, de altfel, așa că nu avea de ce-l jeli. L-a lăsat pe polițai s-o facă și a ieșit afară, la aer, ca să-și pună ordine în gânduri și să vadă pe cine cheamă mai întâi să constate decesul la fața locului. „Îl sun pe medicul legist din Miceu, că nu-i moarte prin violență, ca s-o ancheteze procuratura”. N-a mai apucat să facă ce intenționa, fiindcă pe uliță s-a auzit un tropot de copite și apoi, spre marea disperare a lui Ioan Celmare, un grup, de care n-ar fi vrut să aibă parte în toată viața lui de primar, s-a oprit în fața căminului cultural: doi tineri, un cal și un cadavru târât de acesta din urmă.
– Așa l-am găsit, dom` primar, abia la marginea comunei l-am putut opri pe Tizu lui don Mateo, care-l târa după el pe domnul scriitor Guriță Peniță. Domnul scriitor e tăiat la gât cu un cuțit, vedeți și dumneavoastră că nu e calul vinovat.
„Cum să fie calul vinovat, tâmpitule?”, a zbierat Celmare în gând la el, „calul nu are minte, ca omul, să știe că nu-i frumos să-i ucizi pe scriitorii neamului și nici mâini, să țină în ele un cuțit!”. De obicei, discursurile confecționate de vocea interioară a primarului din Mărunțești erau mai lungi și mai întortocheate, dar noaptea nedormită și perspectiva sumbră de a avea parte de un scandal nemaipomenit în comună l-au determinat pe Ioan Celmare să lase baltă discursurile mentale și să ia măsuri de urgență. A trimis-o pe Smaranda acasă la ea și i-a cerut lui Vasile M. Vasile să lege calul de un corcoduș stingher, după care să dea o fugă până la Merlin, fost vrăjitor la curtea regelui Mamin și actualmente profesor de chimie la școala din Mărunțești.
Parcă știind dinainte ce avea să i se ceară, Merlin a apărut cu bagheta lui magică în buzunarul larg al dusterului și n-a comentat când primarul i-a cerut să facă dispărute, prin magie, urmele ospățului din sala de protocol a căminului cultural. „Când vin presa, legiștii și procuratura, să nu găsească firimitură de pâine și strop de vin pe nicăieri. Tu fă să apară pe mese numai sticle de suc, apă minerală, fursecuri cu ciocolată și câteva cărți de poezie. Îți decontez efortul energetic de îndată ce se potolește scandalul”.
Din păcate, scandalul abia începuse. Două căruțe cu pat de cetină și coviltir plin de flori artificiale au apărut pe ulița mare, iar primarul, în ciuda eforturilor sale, n-a reușit să afle de la cei doi ciocli rurali, beți morți pe capră, unde sunt cei zece poeți și critici literari plecați cu damigenele pline în pelerinaj la mormântul lui Dumitru Pricop. Vasile M. Vasile a primit cheile de la mașina primarului și un alt ordin, să dea o fugă la cimitirul „Bine ați venit” și să descopere ce s-a întâmplat cu scriitorii plecați acolo în miez de noapte, pentru poezie și rugăciune. Tânărul n-a părut deranjat de faptul că devenise omul bun la toate al unui primar pe care nu dădea nici doi lei, așa că s-a urcat fără să cârtească în gipan, a luat-o cu el și pe Smaranda (fata, nesocotind ordinele primarului, nu plecase la culcare) și s-a făcut nevăzut.
Ioan Celmare, rămas singur, și-a șters nădușeala de pe frunte, a oftat din greu și s-a apropiat de cal, păstrând totuși o distanță prudentă, căci Tizu era cam iute de copită și umpluse de mai multe ori dispensarul cu proști care se apropiaseră prea mult de el, fie ca să-l mângâie, fie ca să-l fure.
– Ce-ai făcut, bălanule, te-ai amestecat în crime, toată apa Râmului n-o să-ți poată spăla vina și rușinea! Unde este stăpânul tău, cum de te-a lăsat el liber – sau poate că nu te-a lăsat, că nici el, ca stăpân, nu se poate apropia de tine? Cine te-a îmblânzit într-atât încât să pună șaua pe tine și de șa să lege un cadavru? Păcat că n-ai glas, bălanule, să spui, la răsăritul zorilor, în fața procurorilor, cine te-a dezlegat și te-a blestemat cu faptă urâtă, de lege pedepsită?
Dându-și seama că a început să compună versuri într-un moment mai mult decât neprielnic efuziunilor lirice, Ioan Celmare s-a întors cu spatele la cal. Rău a făcut, fiindcă s-a trezit față în față cu Ioan Caplat, șef de post, poet și prozator de elită – asta prin bunăvoința fostului regent, proaspăt decedat.
– Tu pe unde umbli, de nu te găsesc atunci când am nevoie de tine?
– Am tras o fugă la primărie, frate, să vezi acolo nenorocire! Asta de aici e nimica toată.
Relatarea succintă a polițistului l-a îngrozit și mai tare pe cel mai gospodar om al comunei. Asculta și nu-i venea să creadă că, tocmai în Mărunțești, s-a găsit minte criminală capabilă să-i spânzure pe Cornelius Prigoriță și pe apocalipticii lui și să-i lase atârnați de crengile unor tei plantați cu ani și ani în urmă în fața primăriei.
– Ești sigur că nu s-au sinucis?
– Sută la sută, nu, deși cam toți au arătătorul, mijlociul și degetul opozabil tăiate.
– Cam toți… sau toți?
– Cam toți, Ioane, că domnul Cornelius are ambele mâini tăiate, deci n-avea cum să se spânzure singur. Și, la cât sânge am găsit pe jos, domnii scriitori mai întâi au fost tăiați și pe urmă spânzurați.
„Bine că vorbești și tu în rime, tâmpitule! Te-a împins păcatul să te duci pe întuneric la primărie, nu puteai aștepta să răsară soarele! Chiar, de ce s-o fi dus dobitocul acolo, când eu eram aici și mă dădeam de ceasul morții cu pelerinajul și cu scriitorii lipsă din căruțele cu ciocli?”.
– Am primit un mesaj anonim, ți-l arăt, dacă vrei, că e probă și probele nu se șterg, constituind contravenție legal pedepsită. Dar numărul de telefon e sub acoperire și nu l-am putut identifica, dacă e de pe cartelă, am belit-o, caută orbu`, scoate-i ochii.
„Limbaj de scriitor, ptiu! Pe acesta l-a făcut mă-sa pe întuneric, la beție, iar eu l-am făcut șef de post în aceleași condiții, ca să n-am parte de un ajutor calificat în caz de necesitate!”.
Să-i lăsăm, însă, iubite cititorule, pe cei doi oameni de seamă ai comunei Mărunțești să facă pe detectivii și, în așteptarea oficialilor chemați prin 112 – serviciu de urgență – să încerce o anchetă sumară a cazurilor de omor calificat, iar noi să vedem ce s-a întâmplat cu protagoniștii de drept ai acestui roman, respectiv cu Smaranda și Vasile M. Vasile.
Când tinerii au ajuns la cimitirul „Bine ați venit!”, soarele se străduia să răsară și să alunge umbrele și câinii vagabonzi din pragul cavourilor de lux, unde se culcușeau de obicei. Poet boem, generos cu veleitarii în timpul vieții și exploatat de ei și atunci, dar și, mai ales, după trecerea la cele veșnice, Dumitru Pricop nu avusese însă parte nici de cavou îmbrăcat în marmură, nici de bust din bronz, ci doar de un mormânt simplu, fără grilaj, întotdeauna plin de flori. Desigur, printre cei care veneau cu lumânări și violete de Parma la ghiveci nu se afla niciodată Manea Carcalet, chit că-și arogase, la început, dreptul de executor testamentar liric al poetului dispărut. Dacă n-ar fi intervenit opinia publică, reprezentată de câțiva prozatori viguroși, cu memorie și hotărâți la mânie, Carcaletul ar fi dispus cum ar fi vrut mușchii lui de moștenirea poetică a primului postmodernist din istoria de marmură a literaturii din regat. Respectivii reprezentanți ai opiniei publice nu s-au certat pe față cu falsul executor, nu l-au atacat în gazete și, în general, s-au străduit să nu-i facă publicitate celui care trăgea necuvenite foloase de pe urma unui poet care nu se mai putea apăra singur. Nu: opinia publică de care facem vorbire a procedat cu tact, pe ascuns, rezultatul fiind două săptămâni de spitalizare a Falfabetului, după o mamă de bătaie soră cu moartea, pe care n-a știut niciodată cine i-a tras-o. Spre lauda lui, Carcaletul a înțeles mesajul și s-a lăsat păgubaș, nu definitiv și nu în totalitate, căci a dat numele de Dumitru Pricop unui premiu decernat cu mare tamtam la Festivalul de literatură pentru copii, „Gândăcelul de aur infinit”. Opinia publică n-a mai reacționat, ceea ce a fost un lucru de bun augur pentru afacerile literare ale Falfabetului.
Vasile M. Vasile adora poezia lui Dumitru Pricop, știa pe de rost nenumărate versuri și găsea întotdeauna timp să aprindă o candelă mică și roșie la mormântul poetului său iubit. Călare pe calul câștigat prin pariu de la don Mateo, prefera zorii de zi, aburul cețos-auriu care învăluia crucile de piatră, tânguirea sonoră a ierburilor cățărate pe morminte, adică acele momente când cimitirul nu se umpluse încă de fum de tâmâie și babe venite să-și jelească neamurile duse la Domnul. De data aceasta, tânărul n-a mai stat să viseze, mai ales că prezența Smarandei îl împiedica să filosofeze pe marginea intrării în neființă. Era confuz, ușor înfierbântat, îi venea să fugă, dar și să stea pe loc, să râdă și să plângă, să vorbească și să tacă. Le-ar fi făcut pe toate, dacă n-ar fi ajuns la mormântul Poetului mult prea devreme.
– Doamne Dumnezeule, ce-i cu statuile astea pe mormânt? Alaltăieri, când am trecut pe aici, nu erau, a zis Smaranda cu glăsciorul ei cristalin.
– Nici ieri dimineață nu erau, că am fost să aprind candela aceea, o vezi? Cea roșie, nici n-a ars în totalitate, o fi venit vreo adiere de vânt și a stins-o.
Mormântul fără grilajul tradițional din fier forjat era apărat de zece statui, dispuse pe toate cele patru laturi. Zece statui în mărime naturală, în poziție de drepți, cu mâna la tâmplă, salutând reglementar veșnicia, păzeau crucea de piatră cu numele Poetului dăltuit în ea. Zece statui, semănând perfect cu cei zece scriitori plecați la miezul nopții în pelerinaj. Zece statui, fiecare cu câte o pisică de piatră încolăcită la picioarele bine înfipte în bordura de ciment. Zece statui.
Vasile M. Vasile și Smaranda erau nu numai tineri, ci și inteligenți. Au înțeles repede că aveau în față efectele unei fapte de magie și, departe de a se întreba cine este făptuitorul, au preferat câteva gesturi pioase, dar practice: au îndepărtat damigenele goale și paharele de pe mormânt, au strâns chiștoacele de Pall Mall și Kent, apoi și-au scos telefoanele, au făcut câteva duzini de fotografii și, după ce au aprins din nou flacăra din candele, au părăsit în grabă cimitirul, ca să-i raporteze primarului ce-au găsit la fața locului.
– Săracul dom` primar, vai de funcția lui, când vor începe anchetele!
– Îmi place că ești miloasă.
– Lasă, că nici cu tine nu mi-e rușine. Și tu îi compătimești pe toți oropsiții, am văzut eu cum te porți cu Dănuț al lui don Mateo.
– Adică: ce mi-e Dănuț, ce mi-e primarul?…
– Nu fi malițios, știi că n-am vrut să-l jignesc pe domnul Celmare. Așa a venit vorba.
Drumul de întoarcere la căminul cultural din Mărunțești nu avea cum să rămână simplu și banal, lipsit de evenimente și cumva poetic, din cauza răsăritului de soare și a faptului că în mașină stăteau doi tineri singuri. Vasile M. Vasile, proaspăt șofer, conducea prudent, motiv pentru care, atunci când și-a luat ochii de la Smaranda, a putut observa un element nepotrivit în peisaj.
– Tu vezi ce văd eu? Sau am vedenii? Când au înflorit iar macii ăștia, că vremea lor a trecut de când hăul?
Desigur că n-avea vedenii. Pe tot cuprinsul unui teren pe care minorii comunei băteau de obicei mingea, apăruse peste noapte un splendid lan păzit de maci. Spre marginea lui, într-un gol sub formă de inimă, se odihnea Felix, tandru și rece, cu două poete-majorete, una în dreapta și alta în stânga sa. Poetul și prozatorul care găsise o modalitate viabilă de a spulbera epicul tradițional, dând romanului structura unui text dramatic, cel care transformase scrisul într-un demers terapeutic recuperator, cu scopul unui catharsis prin scris, prin artterapie intenționând descoperirea „Graalului interior”, își găsise mult prea devreme somnul de veci. Nu se mai putea lupta cu dificultatea de a separa autenticul de fals, aparenţa de realitate, textul apocrif de cel original, operaţie cu atât mai anevoioasă, cu cât, în regatul maminian și în sanatoriul „Crenguța” al lui Miki, psihiatrul nostru drag, era preferat palimpsestul şi spectacolul lingvistic. Furat de stilul în care somptuoasele perioade, eleganţa, cursivitatea şi sobrietatea alternează cu argoul, ironia şi exprimarea „băşcălioasă”, şi unde scenele tensionate, centrate pe analiza psihologică a încordării dintre personaje şi lume, sunt în majoritatea cazurilor urmate de relatări burleşti, (oximoronul şi hiperbola, utilizate din plin, conturând un univers absurd), cititorii lui Felix cam pierdeau din vedere cealaltă scriere, ascunsă sub teatrul umbrelor şi-al aparenţei, iar acum îl pierdeau și pe Felix, care-ar mai fi putut scrie mult și bine romane postmoderniste.
– Bietul Felix! Mie îmi plăcea cum scrie, a suspinat Smaranda, dar a trebuit să-și șteargă repede lacrimile și să coboare din mașină, fiindcă primarul stătea pe gazonul din fața căminului cultural și-i făcea tot felul de semne de neînțeles lui Vasile M. Vasile.
Când a văzut fotografiile de la cimitir și din lanul păzit de maci, Ioan Celmare, învins de situație, a căzut în iarba măruntă și moale, s-a tăvălit și a mușcat din ea, apoi, într-un târziu, cu urme de clorofilă pe față, s-a ridicat anevoie și s-a străduit să-și vină în fire.
– Doi morți în căminul cultural, plus șase spânzurați în părculețul de la primărie, opt; plus domnul Guriță, nouă; plus zece statui, 19; plus trei în câmpul de maci, 22. Mă duc acasă la mine, să văd ce fac doamnele: 26. Mai lipsesc 18 scriitori, căutați-i voi, până apar organele de control. Ne întâlnim la primărie, din jumătate în jumătate de oră. Pentru lămuriri suplimentare, sunați la Ioan Caplat, că mie mi s-a descărcat bateria la telefon.
Smaranda, cu bunul ei simț tineresc, nu înțelegea mai multe lucruri: în primul rând, de ce întârziau atât de mult criminaliștii și echipajele de la 112, pe care primarul pretindea că le chemase cu ore bune în urmă; în al doilea rând, nu înțelegea de ce trebuie să-i facă ea (cu Vasile M. Vasile, desigur) munca lui Ioan Caplat, șef de post și polițist cu vastă experiență infracțional-poetică; în al treilea rând, de ce Merlin stătea în fața căminului cultural și vântura aerul cu bagheta, în loc să se ducă la el acasă, în laborator, și să aibă grijă de retortele și alambicurile lui, care nu o dată îi puseseră pe pompierii comunei la muncă. Mai erau și alte lucruri pe care nu le înțelegea, printre ele numărându-se, de exemplu, modul bizar în care atâția scriitori ai neamului își dăduseră ultima suflare într-o comună uitată de lume. Don Mateo, apărut între timp, cam buimac de nesomn și cu o frumoasă legătură la gât, portocalie cu potcoave de cal imprimate în țesătură, îi împărtășea neînțelegerea.
– Tizu e un cal special, nu acceptă pe oricine în preajma lui. Nu mă acceptă încă nici pe mine, deși am dat bani frumoși pentru el geambașului din Mislău, numai eu știu cât de greu am negociat, ca să obțin… ce?! Un armăsar implicat într-o faptă criminală. Pe transpiratul ăsta gras…
– Nu-l jigniți! A fost un mare scriitor!
– Smărăndițo, o fi fost el mare scriitor, dar pentru mine tot un porc transpirat rămâne, mă mir că nu l-a omorât calul înaintea criminalului care i-a tăiat gâtul.
Tânăra nu l-a mai ascultat pe don Mateo, căruia îi plăcea, de altfel, să vorbească și singur sau numai cu pereții, așa că l-a lăsat în plata Domnului și a plecat cu Vasile M. Vasile, ca să ducă la bun sfârșit sarcinile trasate de primar.
După o plimbare nu tocmai idilică pe ulițele unei comune abia trezite din somn, cei doi tineri din Mărunțești au ajuns la casa vrăjitoarei Carmen, cea de care se temeau toți, dar nu într-atât, încât să n-o viziteze pe ascuns, din diverse motive neortodoxe, ori să nu caște ochii peste gard.
La o privire peste gard, casa vrăjitoarei nu prezenta nici cel mai mic interes: cu izolație de „scârțâitoare” vopsită în lavabil mov, cu acoperiș roșu lindab și termopane, semăna perfect cu alte zeci de case de pe cuprinsul așezării păstorite de Ioan Celmare. Gurile rele spuneau că nici înăuntru nu e cine știe ce mister și atmosferă de film horror. Dacă nu ar fi fost faptele și renumele ei de vrăjitoare, Carmen ar fi fost greu de reperat în mulțimea babelor mergătoare la biserică.
Vasile M. Vasile a fost primul care a simțit că, sub aparența de normalitate, se întâmplă ceva nelalocul lui, bizar și înspăimântător, în bătătura vrăjitoarei. Și nu casa reabilitată cu fonduri din prostia locală era vinovată pentru fiorii care-i cutreierau pe cei doi tineri, ci grădinița din fața casei. Acolo, o mulțime de pitici din ipsos, viu colorați, fiecare cu câte un teanc de cărți în mâini și cu rânjetul întins până la urechi, strivea buruienile de leac pe care le cultiva baba.
– Nouă de-o parte, nouă de alta, exact 18. Nu cumva cam tot atâția scriitori lipseau de la apelul lui dom` primar?
– Să nu fim morbizi. Să nu ne repezim la concluzii, ar fi prea de tot, prea absurd, prea…
– De acord cu tine, nu-i exclus să dormim și să visăm toate astea. Dar eu, dragule, nici în cel mai intens coșmar n-aș vedea-o pe Carmen, vrăjitoarea, moartă în rochie de sac, legată pe un rug gata să fie aprins, în mijlocul unor pitici de grădină.
– Albă ca zăpada și cei 18 pitici, comedie funestă.
– Ce faci, literatură pentru copii bătrâni?
– Nu, Smarando, glumeam și eu…
– Glumeai macabru. Ție nu ți se pare că, de câteva ore, am intrat parcă într-un univers paralel? Asta nu-i comuna în care m-am născut, e balamuc exact ca în scrierile lui Miki, psihiatrul nostru drag, de la sanatoriul „Crenguța”.
– Acum cine-i morbid?
Conversația a decurs în același mod pașnic, pentru că cei doi tineri erau cu capul pe umeri și detestau istericalele. Când s-au săturat de anchetat cazul (chit că, refuzând din start violarea domiciliului, doar din privitul peste gard nu aveau prea multe informații pe care să se bazeze), au făcut iarăși o duzină de fotografii și au plecat la primărie, să raporteze ce-au găsit pe teren.
Comuna începuse deja să fiarbă. Liniștea ei matinală nu mai exista, fiindcă oamenii aflaseră că s-au petrecut lucruri înspăimântătoare, de parcă însuși diavolul ar fi găsit cu cale să iasă din adâncuri și să-și bată joc de autorități, punându-le pe jar. Ulițele erau pline de săteni cu somnul de frumusețe neterminat din cauza mascaților care, coborâți din dubele lor mohorâte, deschideau ușile cu piciorul, căutându-i pe scriitori în locuințele mărunțenilor. Agresivitatea organelor legii își găsea explicația în faptul că niciun criminalist din alaiul legal nu crezuse ceea ce spunea primarul, cum că scriitorii s-ar fi transformat în statui, că ar fi adormit somnul cel de veci într-un lan păzit de maci sau că s-ar fi transformat în sălcii plângătoare pe malul unei piscine de la Dedeman. Fiindcă, după cum se spunea la radio-șanț, Ioan Celmare, mergând la el acasă pentru a vedea ce fac doamnele scriitoare cazate în vilă, n-a mai găsit acolo decât patru sălcii apărute peste noapte, înmuindu-și pline de tristețe pletele verzi în apa neschimbată de trei zile a mai sus pomenitei piscine.
Dacă în privința lui Cornelius Prigoriță și a celor cinci apocaliptici ai săi nu se îndoia nimeni că a fost o execuție în stil mafiot, ca și la Guriță Peniță, de altfel, în cazul celorlalți dispăruți, anchetatorii refuzau să creadă versiunea primarului, conform căreia, pe cuprinsul comunei, într-o singură noapte, s-ar fi desfășurat o amplă acțiune magică de tip sacrificial, prin care Uniunea Celor Care Scriu Continuu ar fi fost văduvită de 44 de scriitori-martiri. Această obtuzitate își avea temeiul ei, fiindcă niciun om cu toate țiglele pe casă (sănătos la cap, în limbaj mărunțean) nu putea accepta povești de adormit copiii, cu vrăjitoare, transformări miraculoase și lanuri păzite de maci după jumătatea lunii august, când încep să se coacă strugurii în vie, nu grânele deja secerate. Scriitorii erau ascunși pe undeva, de aceea mascații luaseră toate casele la control metodic, din pivniță până-n pod, pentru găsirea marilor dispăruți din lume și din literatura ei.
La vederea mascaților, Vasile M. Vasile și-a dat seama că nu se poate duce să-i raporteze primarului că, din punctul lui de vedere, efectivul de scriitori morți era complet, după cum o demonstrau și fotografiile cu cei 18 pitici din grădina de vară a vrăjitoarei Carmen. De asemenea, nu-i putea sugera că Merlin ar trebui cercetat penal sub învinuirea de omor magic calificat. Nu l-ar fi crezut nimeni, nici măcar Ioan Celmare, oricât de mult și-ar fi dorit acesta din urmă să se găsească o explicație care să-l scoată curat ca lacrima din noul și imensul scandal mărunțean.
Pe de altă parte, Vasile M. Vasile și-a adus aminte de capul doamnei Micolle, augusta sa mamă, ascuns în pivniță, după niște butoaie de vin. Considerând că n-ar fi bine dacă mascații l-ar găsi în cercetarea lor minuțioasă, a convins-o pe Smaranda că e preferabil să nu se amestece în anchetă de bunăvoie, ci să se retragă și să aștepte să fie chemați. Fata, după o noapte nedormită, ar fi fost de acord și cu idei mai proaste, cu condiția ca ele să presupună liniște și somn, așa că l-a lăsat pe iubitul ei s-o conducă până în fața porții și apoi să se retragă acasă la el, pentru recăpătarea energiei risipite printre morți și poeme nocturne.
Vasile tatăl tocmai castra un Shih-tzu adus în paner de-o mimoză locală și nu părea deranjat nici de urletele potăii, nici de lacrimile stăpânei, nici de scandalul de pe uliță, nici de aspectul șifonat al fiului său, ajuns acasă cu mult după răsăritul soarelui.
– Mănâncă ceva și culcă-te. Am auzit că te-ai ținut toată noaptea de fotografii prin cimitire. Am să-ți confisc telefonul acela într-o bună zi, că te bagă în bucluc.
Vasile M. Vasile n-a comentat, mai ales că erau și persoane străine de față. I-a făcut cu ochiul tatălui său și nu s-a dus să mănânce și să se culce, ci a coborât în pivniță, să vadă cum poate face de negăsit capul doamnei Micolle. În timp ce cobora treptele, și-a dat seama, după bubuiturile care răsunau în urma lui, că mascații intraseră deja în locuință și stăteau la o conversație fulger cu Vasile tatăl și cu clienții lui, ceea ce însemna că nu mai avea timp de finețuri filiale, ci trebuia să găsească o rezolvare în exact o fracțiune de secundă. De fapt, nici nu i-a trebuit mai mult, căci, în clipa când a scos capul dat cu bronz din cutia de carton și l-a strâns cu toată forța în mâini, capul s-a măcinat singur și s-a depus într-o grămăjoară aurie pe pardoseala de piatră a pivniței. Odată cu ultimul fir care a alunecat printre degetele tânărului, ușa grea a pivniței a fost izbită de perete și un fascicul de raze a luminat, alături de becul chior din tavan, incinta.
– Bă, tu ce faci aici? – s-a auzit vocea groasă a unui mascat, probabil foarte obișnuit cu descinderile în casele de interlopi și, într-o mult prea mică măsură, cu cele din pivnițele de poeți în devenire.
– Beau și eu niște vin, dom` ofițer.
– Tac-tu știe?
– Mă omoară dacă află, vă rog frumos să nu-i spuneți!
– Beți de la prima oră, `re-ați ai dracu de țigani. Ia vezi, mă, dacă e ceva suspect în incintă.
Vasile M. Vasile și-a învins protestul sincer în fața mârlanului care nu știa să se adreseze unui intelectual și i-a lăsat pe posesorii de măști, puști și lanterne să se umple de pânze de păianjen și să ridice în aer mii și mii de firișoare zglobii de praf, pline cu acarieni vinovați. Cum nimic nu părea în neregulă și nici un schelet de scriitor nu a fost depistat ca umplând vreun colț sau vreun raft, oamenii legii au plecat în pas alergător, fără să-l mai învrednicească pe Vasile M. Vasile cu alte și alte cuvinte din repertoriul mascaților de pretutindeni.
– Biata mama! Acum îmi pare rău că am scăpat de ea, mai ales că, după cum i se mișcau buzele sub scotchul cu care erau pecetluite, ar mai fi avut ceva să-mi transmită. Mă rog, poate s-o facă și prin intermediul visului, că oricum nu trece noapte fără să mă viziteze.
Vasile M. Vasile ar mai fi continuat monologul interior, dacă din capătul treptelor nu s-ar fi auzit glasul fioros al tatălui:
– Ce-ai făcut, mă, cu capul, de nu l-au găsit ăia? Și ieși odată de-acolo, că râdeau țăranii mascați că în Mărunțești lumea bea de la naștere până la moarte și chiar și după aia. Țărani, ce vrei, țărani strămutați prea rapid de la noroi la asfalt, nici n-au avut timp să-și obișnuiască piciorul cu încălțămintea.
Bombănelile lui Vasile tatăl au continuat chiar și după ce fiul său a ieșit din pivniță și i-a făcut un rezumat al celor întâmplate, dar noi, iubite cititorule, să ne îndreptăm atenția spre celălalt capăt al comunei Mărunțești, acolo unde, în biroul său de primar, Ioan Celmare mai avea foarte puțin până la un explicabil atac de cord. Răspunsese la atâtea întrebări, încât, la un moment dat, auzindu-se, și-a dat seama că nici el însuși nu mai înțelege sensul cuvintelor care-i ies din gură, în timp ce mintea îi stă în altă parte, fixată obsesiv în jurul cifrei 44. „44 de sfinți martiri. Ba nu, de mucenici. 44 de pahare. Colaci cu forma infinitului. 44 de pufoși cu nucă și miere. Nu. 44 de poeți. Nu. Poeți și prozatori. Nu. Poeți, prozatori și critici pufoși. Rumeniți. Miere și nucă deasupra. Fără muște. Mucenicii nu prind muște. Musca țețe, te înțeapă, dormi somnul de veci. Nu. Musca verde. Aia stă afară, suge nectarul din flori și bâzâie pe bujorii de la cimitir și pe cadavrele de câini morți sub cruci. Nu. Fără câini, fără muște, fără cruci, fără cimitir. Numai mucenici. Apocaliptici spânzurați, statui umblătoare, majorete în lanul de grâu păzit de maci. Dacă eu tac, tu mâine n-ai nici un drept să taci. Când am scris poezia asta? Aș zice că-i a mea, dar nu sunt sigur”.
Delirul celui mai gospodar om din Mărunțești ar fi continuat, dacă, încercând să se ridice de pe scaun, edilul nu și-ar fi pierdut cunoștința, ceea ce a determinat intervenția în forță a paramedicilor de la Smurd, prezenți în număr mare la evenimentele comunale. Ioan Caplat, șeful de post, care-și păstrase mintea întreagă, a avut o reacție de răspuns uimitoare în acele momente grele pentru cumnatul și amicul său de pahar și poezie: i-a sprijinit capul cu dragoste frățească, i-a șters lacrimile, balele și i-a închis gura, astfel că zecile de blitzuri au surprins numai suferința de pe chipul primarului, nu și decăderile lui fiziologice.
După ce primarul comunei a fost cărat cu targa într-o ambulanță, în vederea transportării lui la spitalul din Miceu, ancheta și-a urmat cursul firesc, anchetatorii stabilindu-și, pentru mai multe zile, statul major în Mărunțești.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share