Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (6)


La calul bălan/ și șaua-i verde

Ioan Celmare a primit cu destulă tristeţe vestea că scriitorii invitaţi la Mărunţeşti vor ajunge peste măsură de târziu, din cauza unui accident de circulaţie de pe urma căruia doar şoferul se înălţase puţin la Domnul. Cum autocarul şi scriitorii erau totuşi în stare acceptabilă, Poliţia rutieră, impulsionată şi de Ioan Caplat (poet şi poliţist cu frumoase relaţii în structurile Ministerului de Interne), terminase relativ repede şi eficient cercetările, astfel că, înlocuindu-se decedatul Filip cu un lucrător MAI, existau speranţe ca scriitorii să ajungă la destinaţie înainte de lăsarea serii.
Gospodar desăvârşit, Celmare nu s-a lăsat depăşit de evenimente. A reuşit să-i calmeze pe iubitorii de literatură adunaţi în sala fostului și actualului cămin cultural: i-a aburit cu un microrecital din poezia contemporană, realizat de tinerele speranţe ale Mărunţeştilor, apoi, pentru ca bucatele pregătite să nu se altereze din cauza căldurii, i-a poftit pe cetăţeni la masă. Toată lumea a băut, a mâncat, a pomenit cu respect numele celor încă aflaţi la mare depărtare de comună şi, într-un final, cititorii şi creatorii populari au plecat acasă pentru o siestă binemeritată, urmând ca, mai pe seară, să se întoarcă la manifestarea culturală promisă.
Printre recitatori se afla şi un tânăr de 20 de ani, Vasile M. Vasile, despre care se spunea că ar fi urmaşul lui Mamin, sânge din sângele fostului rege al poeziei, prozei şi criticii literare din Miceu. Intrat prin adopţie într-o familie de intelectuali rurali (tatăl – medic veterinar, mama – tehniciană în acelaşi domeniu), Vasilică se remarcase, încă de mic, printr-o sensibilitate deosebită faţă de animale şi poezie. Era singurul copil din comună pe care nu-l lătrase niciodată niciun câine: dimpotrivă, la vederea lui, parcă vrăjiţi, lătrătorii se gudurau închizând ochii de plăcere. Curcanii nu-şi înroşeau mărgelele mânioşi, gânsacii n-aveau treabă cu turul pantalonilor lui scurţi din material înflorat, iar puii de găină se ţineau după el ca după cloşcă. Asta ca să nu mai vorbim despre celelalte vietăţi crescute de gospodari şi cu care băiatul a fost întotdeauna în strânse relaţii de prietenie şi bună vecinătate.
Mai mult decât atât, încă de pe la doi-trei ani, Vasile M. Vasile îşi demonstrase şi o altă aptitudine demnă de a fi luată în seamă: era capabil să pună un diagnostic precis oricărui animal bolnav adus de săteni în căruţă, cu maşina ori în coşuleţ, pentru un consult veterinar. Lumea luase act de acest talent cumva pe neaşteptate, într-o frumoasă zi de vară. Vasilică, îndemnat de părinţii care-l voiau cât mai sociabil, se juca în vecini cu Dănuţ, un mucos de aceeaşi vârstă cu el, dar cam idiot, motiv pentru care ai lui nici nu-l lăsau să iasă din curte. Cum nu cred că iubitul cetitor este interesat de jocurile pline de farmec ale copiilor de pretutindeni şi, prin urmare, şi din comuna Mărunţeşti, am să spun doar că nu era vorba despre Kids games, Sliding cubes, Pinata Hunter ori Apocalypse Basketball, ci de un Lego ale cărui piese Vasilică le scotea tot timpul, răbdător, din gura lui Dănuţ; abia după ce le ştergea de salivă cu poala tricoului, reuşea să le asambleze, ceea ce-i provoca amicului de joacă un râs (nu, nu isteric, dar pe-aproape). Tatăl lui Dănuţ, Matei Pufulete, căruia toată lumea îi spunea, din cauza stilului său de viaţă, don Mateo, era un om bun, serios şi cam autoritar. Mai mult orăşean decât ţăran, lucrase o vreme în Miceu, ca asociat al patronului de la „Mobilă şi durere”. Afacerea cam intrase însă în faliment, odată cu moartea tragică a lui Mamin, astfel că don Mateo a fost silit să se întoarcă în Mărunţeşti cu o sumă oarecare de bani, ceea ce i-a permis să cumpere coşmelia unei bătrâne fără nicio rudă, bolnavă şi cam într-o ureche. Gurile rele spuneau că, de fapt, ruina de casă şi, mai ales, terenul din jurul ei, fostul orăşean le-ar fi obţinut cam cu japca, în schimbul promisiunii de a avea grijă de bătrâneţile femeii. Dacă a existat ori nu o astfel de promisiune, nimeni n-ar putea spune însă precis, pentru că femeia s-a dus la Domnul înainte să cadă la pat şi să fie îngrijită cu devotamentul promis. Înmormântarea, tristă şi fastuoasă, pomenile şi doliul purtat ostentativ, vreme de un an întreg, au avut menirea de a-i convinge până şi pe cei mai sceptici că don Mateo nu şi-a bătut joc de biata babă, cu scopul de a pune mâna pe bruma ei de avere. Concomitent cu doliul şi cu pomenile, fostul admirator al lui Mamin a reuşit să construiască, în locul coşmeliei, barul „Sex in the village”, foarte apreciat, la început, de tineretul iresponsabil al comunei, oricând dispus să-şi piardă timpul la un biliard, la un joc mecanic ori la un cocteil preparat ca-n filme de nevasta lui don Mateo, o venetică şomeră în defunctul domeniu al alimentaţiei publice din Miceu. După naşterea lui Dănuţ şi mai ales după ce controalele medicale scumpe şi minuţioase au demonstrat că bietul copil avea retard mintal, barul a fost transformat într-un fel de „Saloon” rural, suficient de plictisitor încât să nu mai fie frecventat de copii (acesta era şi scopul, căci un preot la care se dusese Any, nevasta lui don Mateo, pusese pe seama barului blestemul handicapului de intelect al progeniturii). Deschis la minte, plimbat prin Occident şi mare amator de filme western, don Mateo a naturalizat în comună un fel de „Saloon”, admirat de el într-un film cu John Wayne (de fapt era un remake grosolan cosmetizat, în care nici nu mai juca John Wayne, dar nu aceasta contează): prispă, uşi de lemn care se deschid cu piciorul, postere cu Charles Bronson, Giuliano Gemma şi Clint Eastwood pe pereţi, doi actori bătrâni care recitau, seară de seară, fragmente din „Levantul” lui Mircea Cărtărescu, plus o pensionară a teatrului liric din Miceu, cu un bogat repertoriu de romanţe şi arii din opere şi operete (ea a fost motivul principal pentru care, în noul „Saloon”, n-a mai pus piciorul niciun tânăr din Mărunţeşti).
În „Saloon” nu se serveau băuturi spirtoase, ca o concesie făcută liotei de preoţi de la care Any aştepta dezlegarea blestemului abătut peste casa ei; bere, câteodată vin, ceai şi Coca-Cola ori Fanta constituiau oferta, şi ar fi fost de mirare ca barul (cârciuma, hanul sau cum vreţi să-i spuneţi) să reziste în asemenea circumstanţe; probabil că s-ar fi închis din motive de faliment rapid, dacă don Mateo, cu o inteligenţă de care el însuşi se mira uneori, n-ar fi găsit nişte metode de atragere a clienţilor. În primul rând, a angajat nişte foşti lucrători în construcţii şi i-a pus să dărâme gardul de jur împrejur, să scoată pavelele din faţa intrării, să reteze cei câţiva salcâmi care făceau umbră de pomană şi să sape în locul unuia o fântână cu uluc, special proiectată pentru adăparea cailor. Terenul din jur a fost nivelat bine, s-au trântit peste el două căruţe de nisip şi una de pietriş, plus că, pentru impresia artistică, au mai fost aduse şi câteva capete retezate de buşteni, dispuse în cerc, închipuind o nouă şi lipsită de pretenţii poiană a lui Iocan. Amestecul de stiluri (western & Moromete story) nu a deranjat pe nimeni, comuna Mărunţeşti fiind obişnuită cu tot felul de amestecuri. Şi, ca să fim sinceri, nu „Saloon”-ul în sine, cu toate ciudăţeniile lui, i-a atras pe clienţi să vină buluc, ci armăsarul neasemuit de frumos, pe care don Mateo l-a adus el ştie de unde. Un roib atât de elegant, bine îngrijit, lucios şi cu o coadă lungă de mătase, nu se mai văzuse niciodată pe uliţele comunei. Bărbaţii îi admirau crupa sănătoasă şi mişcările parcă dansate, în timp ce femeile, mai slabe de înger, oftau, scăpându-şi cu fereală privirile pe sub burta calului, faptă ce nu scăpa atenţiei maliţioase a puşlamalelor gata oricând să facă glume proaste şi obscene. Zi de zi, la ore fixe, aşteptate cu nerăbdare de toată suflarea comunei, don Mateo trecea călare spre „Saloon”, îmbrăcat în costum de blugi, încins cu o curea lată în care sta înfipt tocul de piele al telefonului mobil şi purtând pe cap o celebră pălărie Stetson, special comandată de la „Paris Hatters”, reprezentanţa Miceu. Ajuns la „Saloon”, descăleca, lega armăsarul de bara lucioasă de lemn, îi turna apă în uluc, apoi se îndrepta agale spre intelectualii comunei, aşezaţi deja pe buturugi şi aşteptându-l să pună împreună ţara la cale.
În ziua când comuna a luat act de însuşirile deosebite ale copilului Vasile M. Vasile, don Mateo se pregătea să plece la „Saloon”, conform înţelegerii cu Any (lucrau cu schimbul, deoarece Dănuţ nici nu putea fi lăsat singur, nici nu putea fi scos să se joace frumos în „poiana lui Iocan”). S-a uitat chiorâş la mucosul lui dom` doctor, care-l trăgea de turul blugilor, repetându-i „nenea, nenea, calul tău are buba, buba, buba”. Obişnuit cu efectele coeficientului de inteligenţă scăzut, „nenea” s-a abţinut să-i tragă un şut în fund (era totuşi vorba de băiatul lui dom` doctor!) şi s-a mulţumit cu un „fugi, bă, tâmpitule, la joacă, şi vezi să nu daţi iar foc la paie, că vă spânzur!”, după care şi-a văzut liniştit de treburi.
Din păcate, don Mateo a trebuit să înveţe un lucru simplu şi clar: adevărul nu stă în gura celor mari şi puternici, ci în gura celor mici şi slabi, pe care Domnul îi are în grija Sa. Frumuseţea de roib, sănătos tun, fala proprietarului şi a întregii comune, a murit chiar în acea zi nenorocită, prăbuşindu-se, din senin, lângă fântâna cu uluc. Don Mateo nu şi-a înecat amarul în băutură, ca orice ţăran prost; dimpotrivă, l-a chemat pe Costel Bostan, poet şi camionagiu în comună şi, cu ajutorul câtorva bodigarzi pensionari, care-şi pierdeau zilnic timpul pe la „Saloon”, a urcat calul în camion şi nu s-a oprit decât la cabinetul veterinar.
– Dom`le, a dat să refuze Vasile tatăl, eu sunt veterinar, nu medic legist. Nu fac disecţie, nici să mă plăteşti dublu.
– Triplu. Te plătesc triplu sau te dau în judecată, fiindcă fiu-tău e de vină. El mi-a deocheat calul. S-a uitat câş azi dimineaţă la el şi mi l-a deocheat. Acum, uite, e mort şi te dau în judecată dacă nu-i faci disecţie să ştiu dacă a murit de boală ori de alte prostii.
Vasile tatăl era prea priceput în meseria de veterinar, ca să nu se teamă de primele semne ale turbării; îndată ce-a constatat că don Mateo are ochii injectaţi şi face spume la gură, nu s-a mai certat cu el, ci s-a grăbit să pregătească cele necesare pentru spintecarea calului.
Operaţia în sine nu era complicată, dar rezultatul ei i-a îngrozit pe toţi cei prezenţi, vestea ducându-se apoi, hăăăt-departe, dincolo de marginile comunei Mărunţeşti: în burta armăsarului s-a găsit un fetus mort – jumătate cal, jumătate om, ceea ce i-a determinat pe săteni să dea explicaţii care de care mai fanteziste. Unii credeau că de vină e Carmen vrăjitoarea, o babă surdo-mută, de care se fereau toţi, din cauza ochilor ei negri-arzători şi a faptului că putea intra în gândul omului, făcându-se acolo auzită, şi ascultată, şi îndemnând numai la rele. Baba, spuneau unii, ar fi în stare să se împerecheze şi cu diavolul (dacă n-o făcuse deja), darmite cu un cal. Şi cât de greu poate să fie ca una ca ea, care umblă numai cu diavolul, să lase un armăsar gravid?
Alţii credeau că e un semn de sus, fiindcă viţeii cu două capete, purceii cu două penisuri, raţele patrupede, broaştele cu cinci picioare şi copiii cu şase degete, ca să nu mai vorbim de armăsarii gravizi, sunt dovezi că sfârşitul lumii e aproape; „Pocăiţi-vă-ţi, nenorociţilor!”, ţipa Iacobuță cel fonf, târându-şi piciorul beteag pe uliţe, „Pocăiţi-vă-ţi, că vine secerişul şi veţi cădea ca spicele, spre îndestularea corbilor şi a porumbeilor!”. Fireşte, nimeni nu-l lua în serios, fiindcă el zbiera la fel după orice accident de circulaţie şi după cea mai neînsemnată ceartă, urmată de bătaie, între doi sau mai mulţi locuitori din Mărunţeşti.
Cei mai culţi, care citiseră, printre altele, „Legendele Olimpului”, în adaptarea lui Alexandru Mitru, regretau că micul centaur nu rezistase în burta tatălui său. „Miturile au întotdeauna un sâmbure de adevăr. Căci ce este un centaur? O forţă uriaşă, simbolul legăturii dintre om şi animal. Excelent călăreţ, excelent luptător, el nu-şi îmblânzeşte instinctele, ci se lasă posedat de ele. Un centaur te face să te gândeşti la dorinţe, la violenţă, brutalitate, adulter, răzbunare, dar numai proştii nu pricep că el, de fapt, reprezintă şi lupta dintre bine şi rău, lupta contrariilor, măi dragă, moderaţie versus exces, răzbunare versus iertare, credinţă versus necredinţă”. Bătrânul profesor de istorie şi cei câţiva iubitori ai legendelor Olimpului se străduiau degeaba să fie crezuţi. Sătenii renunţaseră de mult la mituri. Când nu reuşeau să găsească o explicaţie care să nu fie tâmpită, se mulţumeau să ridice din umeri.
Deşi avea inima zdrobită, don Mateo a fost foarte atent la tot ce a discutat lumea. Altul, în locul lui, ar fi renunţat pentru totdeauna la ideea de a avea un cal; nu şi tatăl lui Dănuţ, care a înţeles rapid că trebuie să valorifice situaţia: ceea ce a şi făcut. În primul rând, a îngropat roibul creştineşte (l-a îmbătat pe părintele Andrei şi l-a convins să citească nişte rugăciuni la groapa din fundul grădinii, unde băgase, întru odihnă veşnică, armăsarul şi jumătatea de om pe jumătatea de mânz nenăscută); pe urmă, după un scandal cu bătaie şi ameninţare de divorţ, a convins-o pe Any să renunţe la austeritatea mănăstirească a „Saloon”-ului, a dat jos de pe pereţi posterele cu cowboys, i-a concediat pe recitatorii din „Levant” şi pe cântăreaţa de romanţe, a băgat băutură serioasă în locul ceaiurilor şi al răcoritoarelor leşinate, apoi, cu multă inteligenţă comercială, a comandat o firmă luminoasă pe care scria „Centaur Fun Club”.
Pe lângă toate aceste schimbări, care aveau să-i asigure o binemeritată avere în viitor, don Mateo s-a decis să cumpere alt cal, şi mai mare, şi mai frumos, ca să facă în ciudă duşmanilor. Dar, fiindcă tot păţitul e priceput, şi-a pus în gând să nu mai plece la herghelia de la Mislău singur, ci însoţit de Vasile M. Vasile, copilul capabil să vadă dacă un cal are „buba” sau nu. Iniţial, Vasile tatăl nu a fost de acord să-şi lase băiatul în grija unui dobitoc (în secret, aşa credea că este don Mateo, un dobitoc în care nu poţi avea încredere), dar patronul de la „Centaur Fun Club” a insistat atât de mult, iar suma oferită pentru „împrumutul copilului” a fost atât de ademenitoare, încât, în final, nu numai că cei doi au plecat la Mislău, dar s-au şi întors teferi, cu o minunăţie de cal în remorca de la gipan.
Acesta a fost începutul concurenţei – neloiale, i-ar spune unii – dintre tatăl veterinar şi fiul înzestrat cu darul diagnosticului corect. De fapt, cei doi s-au completat de minune până în momentul în care minorul a dat de gustul cărţilor de anatomie. În timp ce colegii lui de clasă cântau „o-i, oi, m-e-r-e, mere”, Vasilică citea deja, pe ascuns, despre anatomia şi fiziologia organelor interne, dintr-un tratat pe care-l descoperise în bibliotecă. Nu conta că era un tratat de anatomie umană, fascinaţia era aceeaşi, iar efectul ei nu s-a lăsat aşteptat. În loc să spună în continuare „porcul are buba aici” sau „viţelul are buba dincolo”, Vasilică se sclifosea întrebuinţând un jargon medical, spre indignarea sătenilor şi a lui Vasile tatăl. Dacă între tată şi fiu nu s-a ajuns totuşi la un conflict real, aceasta s-a datorat faptului că fiul se mulţumea să pună diagnosticul şi nu încerca să şi trateze bolile. Familia a răsuflat uşurată, asta i-ar mai fi lipsit, să se adune lumea şi televiziunile în curte ca la icoanele făcătoare de minuni.
Despărţirea lui Vasilică de bolile animalelor aduse la cabinetul veterinar s-a produs pe neaşteptate, datorită lui Mitea Kalaşnicov. Regentul din Miceu a venit într-o zi în comună, purtând pe umeri un rucsac burduşit, şi a cerut să vorbească între patru ochi cu Vasile tatăl, care tocmai terminase, atent supravegheat de fiul său, o operaţie de castrare a unui câine de pripas. Ioan Celmare, primarul, ţinea să introducă în comună standardele Uniunii Europene, aşa că orice potaie era adunată, curăţată, sterilizată la cabinetul veterinar şi dată spre adopţie, de obicei, sătencelor rămase fără sprijin la bătrâneţe. Fireşte, acţiunea aceasta umanitară îl costase mult pe poetul-primar, şi nu trebuie să ne gândim doar la fondurile alocate (oricum erau obţinute prin proiect internaţional, deci moca); obligate să adune tot felul de lighioane în curtea lor, babele îl afuriseau în surdină, unele pretindeau că ţin bileţele cu blesteme sub candela aprinsă, iar altele mărturiseau că i-au plătit vrăjitoarei Carmen să-i facă ea ce i-o face iubitorului de câini vagabonzi. Nu se ştie care metodă a fost mai eficientă, cert este, însă, că lui Ioan Celmare îi apăruse o eczemă uriaşă pe faţă, eczemă pe care nici un medic dermatolog nu reuşise să i-o vindece.
Mitea Kalaşnicov a aşteptat răbdător ca Vasile tatăl să se spele pe mâini şi să-l trimită pe ăla micu să se joace în vecini, cu Dănuţ. N-aş putea să-ţi spun cu precizie, iubite cetitor, ce anume au discutat cei doi, fiindcă nu-mi place să trag cu urechea pe la uşi. Aş zice totuşi că a fost ceva de importanţă vitală pentru toată lumea, deoarece, atunci când convorbirea s-a terminat şi oaspetele a fost condus până la poartă, faţa lui Vasile tatăl era galbenă ca făclia de galbenă ceară, iar a lui Mitea vestea apropierea atacului de apoplexie.
Chemat de la joacă de maică-sa (Vasile tatăl plecase dinadins la „Centaur Fun Club”, chit că nu era un băutor serios), prietenul lui Dănuţ a primit cu nedumerire rucsacul lăsat anume pentru el de Mitea Kalaşnicov (fireşte, copilul habar n-avea cine este acest personaj). Fiind un copil cuminte şi binecrescut, n-a comentat când a fost trimis în camera personală, să deschidă acolo cadoul. Şi, spre lauda lui, nu numai că n-a comentat ordinele, dar nici nu s-a isterizat, ca fetiţele din clasa întâi, când a descoperit în ce consta ciudatul cadou: o tavă de inox foarte curată şi un cap dat cu bronz şi învelit în folie de plastic. Vasilică a făcut ceea ce trebuia, în sensul că a aşezat tava pe măsuţa de scris, a scos capul din folie şi, după ce l-a aşezat exact în mijlocul tăvii, a ascultat discursul femeii (căci capul aparţinuse unei femei):
– Copil frumos, te-am părăsit de mult,/ cândva, în al regatului tumult,/ te-aş fi iubit nespus, se înţelege,/ dar tatăl tău era poet, şi rege,/ şi egoist, cum sunt mai toţi bărbaţii,/ se beţivea-n cetăţi cu toţi turbaţii,/ poeţi rataţi şi prozatori de-un leu/ şi-l aşteptam tot singură mereu,/ să termine cumva cu muritorii/ care se mint şi cred că-s scriitorii/ aleşi din neam să stea mereu călare/ pe râu şi ram, cum zice-o vrăjitoare/ sătulă să citească doar prostii/ expuse-n timp prin cele librării”…
Din fericire pentru Vasilică, discursul versificat a fost întrerupt de ditamai piatra aruncată de nu se ştie cine pe fereastra deschisă. Cât timp băiatul, ca trezit din somn, a dat fuga să vadă cine-i agresorul (şi a constatat că nu era decât Dănuţ, care-i făcea semne disperate să coboare), capul a suspinat, apoi a închis ochii şi şi-a lipit buzele, arătând ca o jucărie căreia i s-au consumat bateriile.
Băiatul s-a comportat apoi foarte înţelept pentru vârsta lui fragedă: mimând că are de gând să doarmă (cu un gest pe care Dănuţ era capabil să-l înţeleagă), a scăpat de următoarele pietre pe care tovarăşul de joacă intenţiona să le arunce cu încăpăţânare; pe urmă a închis fereastra, a coborât jaluzelele şi s-a apropiat tiptil de cap, aşezându-şi podul palmei pe el. În câteva secunde, lui Vasilică i-au fost transmise toate informaţiile stocate în capul de bronz şi pe care iubitul cetitor le cunoaşte, dacă şi numai dacă a avut răbdarea să parcurgă volumul întâi, intitulat „Mamin”, al acestei cărţi, şi nu a sărit direct la „Moștenirea lui Mamin”, din motive de timp liber foarte puţin destinat lecturii.
Trebuie să mărturisesc (şi încă plin de admiraţie pentru personaj!) că, în ciuda celor zece ani pe care-i număra (la valeur n`attend point le nombre des années, cum bine-a zis Pierre Corneille), copilul Vasile M. Vasile nu s-a speriat când şi-a văzut creierul inundat cu fapte şi poveşti de la curtea regelui Mamin; a înţeles brusc cine este şi care-i menirea sa pe această lume şi, fiu (deja) demn al tatălui său, a procedat exact ca răposatul rege, în momentele când simţea că trebuie să cugete intens şi în linişte: a lipit cu scotch buzele capului retezat al doamnei Micolle (căci al ei era capul, dacă cetitorul are amabilitatea să-şi aducă aminte) şi l-a întors cu faţa la perete. Apoi s-a aşezat pe pat şi a început să mediteze – nu, nu ca un filosof, ci ca un copil precoce care trebuia să-şi pună în ordine o cantitate mult prea mare de informaţii primită deodată.
Şi, în timp ce Vasilică îşi ordona/clasa informaţiile, tatăl său adoptiv, ajuns la al cincilea pahar de tequilla, trecuse de la remuşcări la acel lirism de cârciumă care-i înmoaie până şi pe cei mai duri; cu braţul petrecut după gâtul lui Ioan Celmare, cânta „Să ne iubim, cât suntem încă tineri/ Şi părul tău mai este castaniu”, spre hazul mocnit al câtorva puşlamale tinere, care-şi făceau veacul la „Centaur Fun Club”-ul lui don Mateo.
– Tu ce zici, ăştia-s… ştii tu, băieţi veseli?
– N-aş crede. Sunt însuraţi, au copii, au şi-o vârstă…
– Parcă asta contează, când e vorba de vicii ascunse?
– Fugi, bă, d-acilea, tu vezi perverşi peste tot. Ăştia-s doi ţărani pe care tequilla i-a scos din minţi. Dacă nu ştii să bei, de ce nu te mulţumeşti cu un pahar de vin curat?
– De unde vin curat, mă, de unde? Că don Mateo o să fie în curând numit Botezătorul…
– Chiar pune apă în vin?
– Categoric. Şi nu numai în vin, botează orice băutură, că aşa se procedează în cârciumi, din moşi-strămoşi…
Dialogul celor două puşlamale a continuat pe aceeaşi temă, dar Vasile tatăl şi Ioan Celmare n-au auzit nici măcar un cuvinţel, năuciţi de băutură şi de descoperirea pe care tocmai o făcuseră: se iubeau, se iubiseră dintotdeauna, în secret, între ei exista acea atracţie profundă ce iese la iveală doar în preajma sufletului-pereche. Se priveau cu ochii umezi de dragoste şi îi dădeau zor cu băutul şi cântatul, până ce amândurora li s-a rupt filmul şi don Mateo a fost silit să cheme grupul de bodigarzi pensionari, pentru a-i ridica pe cei doi de la locul faptei.
După somnul la umbră şi răcoare (fuseseră duşi în cămara de iarnă de la „Centaur Fun Club” şi întinşi pe jos, pe două pături vechi), cei doi s-au dezmeticit în moduri diferite. Dacă lui Vasile tatăl îi era greaţă, sete, îl durea capul şi nu mai simţea nimic pentru sufletul său pereche, Ioan Celmare, mai obişnuit cu tăria, n-avea decât un freamăt interior cauzat de vecinătatea celui de care se îndrăgostise brusc şi, credea el, iremediabil.
Trebuie spus totuşi că în comuna Mărunţeşti, până şi „iremediabil” este un termen relativ ca sens şi semnificaţie. Toată nebuneala poetului şi primarului Ioan a durat vreo două luni, culminând cu o paradă gay, pe care toată lumea a considerat-o cel mai reuşit carnaval din istoria comunei.
După ce s-a convins că Vasile veterinarul nu mai corespunde la amorul său nebun, poetul Ioan a chemat în sala mare a primăriei un grup de cetăţeni care-şi demonstraseră, de-a lungul vieţii, deschiderea spre o Europă a lipsei de inhibiţii. Prin urmare, Salmonel, Gogu, Rozu, Roşcatu, Săritu, Pontosu, Prostu, Butelie, Migu, Prohap, Nelu Sentinelu, Celulică, Hidosu, Puştiu, Doidinţi, Bostănel, Căpşunaru, Spaghetă, Bulion, Rânjitu şi încă vreo cinci-şase reprezentanţi ai sexului incert au fost prezenţi la cea mai importantă şedinţă din viaţa lor (de fapt, era prima şedinţă la care erau invitaţi să participe, până atunci opinia publică având grijă să-i excludă de la toate acţiunile cele de obşte). Când voia, primarul putea să-şi demonstreze eficienţa şi respectul faţă de timpul celorlalţi; prin urmare, pregătirea teoretică a paradei a durat puţin, fiecăruia i s-a trasat o sarcină („fă ce ştii, numai să iasă bine”), după care s-a trecut la fapte. În primul rând, au fost trimise invitaţii, în pliculeţe roz, parfumate, membrilor comunităţii gay din Miceu, şi nu pentru că ar fi murit cineva de dragul lor, ci pentru că numărul localnicilor pidosnici din Mărunţeşti era prea mic pentru o paradă atât de mare. S-au postat anunţuri pe reţelele de socializare (televiziunile au refuzat publicitatea, mai ales că suma oferită pentru aşa ceva era infimă) şi s-au împrăştiat fluturaşi cu avionul utilitar de la Direcţia Pentru Protecţia Plantelor. Au fost tipărite şi câteva zeci de afişe, dar ele au fost jumulite de pe stâlpi şi de pe garduri în chiar noaptea lipirii lor, cetăţenii cu pretenţii de moralitate considerând că nu se cuvine să se procedeze ca într-o campanie electorală. Fireşte, n-au fost uitate costumele, muzica (a fost invitată fanfara măturătorilor de străzi din Miceu, condusă de celebrul Batozan, căruia i s-a promis finanţarea proiectelor de ajutor social timp de un an) şi invitaţii de onoare.
Singurul obstacol real în acest proiect de deschidere europeană era, însă, părintele Cornel din satul Mărgineni (o parte importantă a comunei). Dacă părintele Andrei, parohul titular al comunei, n-avea cum să facă probleme, fiind plecat la un simpozion ecumenic în Grecia, trebuia găsit urgent ceva şi pentru părintele Cornel, de a cărui gură bogată se temeau toţi (inclusiv primarul). Soluţia a fost găsită de Ioan Caplat, pe care iniţiativa cumnatului îl distra cu asupra de măsură, mai ales că ea dusese la ruperea urgentă a relaţiilor de rudenie (consoarta lui Celmare, nedorind să fie arătată cu degetul, ca nevastă de homosexual, tocmai fugise cu un investitor italian, pripăşit prin comună şi prin patul primarului – când acesta nu era totuşi acasă – de multă vreme). Părintele Cornel iubea foarte mult poezia. Chiar scria – deşi încă nu se încumetase să le publice în volum – mici ode, psalmi şi rugăciuni poetice, multiplicate la imprimantă şi distribuite doar intelectualilor din parohie. Ioan Caplat intrase din întâmplare în posesia unui produs liric marca PC (era ceva cu „Doamne, mi s-au înmulţit vrăjmaşii / Au ce au cu sufletu-mi cel veşnic/ Şi cum ceara-mbracă orice sfeşnic/ Mă îmbracă în săgeţi arcaşii/ Răului din lumea cea smintită” şi aşa mai departe) şi se minunase, considerând, cu generozitate, că este loc sub soare pentru toţi, inclusiv pentru un preot-poet. Chiar discutase în acest sens cu Merlin, un poet-vrăjitor care trăise mult timp la curtea regelui Mamin şi care, dezamăgit de ceea ce se întâmpla în regat după moartea celui mai iubit poet, prozator şi critic literar al Miceului, se transferase pe o catedră de chimie la Şcoala cu clasele I-VIII din Mărunţeşti. La Merlin, deci, a căutat Ioan poliţaiul o soluţie pentru îndepărtarea părintelui Cornel din localitate, măcar în ziua paradei gay (de care părintele ştia, deşi încă nu începuse să tune şi să fulgere: probabil că intenţiona s-o facă la predica de duminică).
Cum Merlin păstrase frumoase legături de prietenie cu vrăjitorii din Nord, poeţi ai pietrelor şi-ai duhurilor din păduri şi din sticle, n-a fost cine ştie ce dificil să ia legătura cu Jorj Mătrășeanu şi să-l determine pe acesta să-i dea un telefon de curtoazie părintelui Cornel, pentru a-l invita la Festivalul Internaţional de Cântări Liturgice. Data la care urma să se desfăşoare lucrările acestui Festival coincidea în mod fericit cu data la care fusese fixată parada, aşa că părintele, de vreme ce era plecat, n-avea cum pune beţe în roate grandioasei manifestări iniţiate de primar.
Odată obstacolele îndepărtate, primarul s-a aruncat febril în organizarea a ceea ce el numea „expresia dezinhibată a intrării în Europa” („pe din dos”, completau cârcotaşii). Şi-a comandat un costum de femeie-ofiţer în fosta armată sovietică, dar, în locul chipiului reglementar, a preferat o beretă à la Che Guevara, roşie, cu panglici de satin, care-i acoperea creştetul chel, lăsând în voia vântului zburdalnic doar cârlionţii rebeli care înconjurau, ca o cunună de raze, faţa dolofană a celui mai iubit fiu (ar trebui, oare, să scriu „fiică”?) al comunei. Intenţiona să-i îmbrace în femei-soldat pe Rozu, Doidinţi, Spaghetă şi pe Celulică, dar s-a izbit de refuzul lor politicos: „fetele” aveau deja costume de french can-can de la cabaretul „Chatte noire” din Miceu şi nici prin gând nu le trecea să renunţe la danteluţe şi volănaşe, la pantofii cu toc şi la ciorapii cu plasă, mai ales că strânseseră suficient din dinţi şi din ochi la operaţiunea de epilare a picioarelor, a subsuorilor şi a bărbii. I-au făcut o rezervare la cosmeticiană şi lui Ioan Celmare, numai că acesta n-a acceptat, pe motiv că problema cu mărarul de pe picioare putea fi rezolvată simplu şi fără dureri, cu nişte ştrampi kaki din bumbac. Restul – respectiv subsuorile şi barba – putea să rămână în starea lui naturală şi foarte potrivită cu uniforma de Katiuşă.
A fost o paradă minunată, într-o zi minunată. Soare, cer senin, fanfara măturătorilor cântând marşuri vesele („Pe lângă plopii fără soţ”, „Eu te-am iubit, Paraschivo”, „Ecaterino, vedea-te-aş moartă”, „Fetiţe dulci din Mărunţeşti” etc.), apoi „fetiţele”, rujate, cu peruci blonde, fâţâindu-şi dosul în mătăsuri înflorate şi trimiţând dulci sărutări golanilor care fluierau după ele de la marginea uliţei. În faţa plutonului de travestiţi mărşăluia primarul, cu mâna la beretă, salutând pe de-alde gură-cască de pe garduri, în timp ce ariergarda era completată de puşlamalele minore ale comunei şi de câinii comunitari dinadins eliberaţi din curţi de babele obligate prin OP 33 pe anul în curs să-i adopte. Cei trei poliţişti din subordinea lui Caplat, călare pe motocicletele lor străvechi, asigurau, aproape leşinaţi de râs, paza şi protecţia manifestanţilor, mai ales că şeful lor, nevrând să se certe cu nevasta, avusese grijă să plece din localitate, cu nişte treburi urgente, în chiar preziua paradei.
Iubite cetitorule, trebuie să-ţi spun că, după manifestaţie, Ioan Celmare le-a făcut o surpriză de proporţii cetăţenilor din Mărunţeşti: i-a invitat pe toţi în piaţa primăriei, la o porţie de mici udată cu nenumărate halbe de bere. Sub influenţa alcoolului şi a muzicii de promenadă intonate de fanfara măturătorilor, buna dispoziţie şi spiritul de toleranţă au pus stăpânire pe locuitori, care au dansat, au râs şi s-au pupat, uitând cu desăvârşire de scandaloasa purtare a primarului. Primarul, pe de altă parte, ca trezit din somn şi simţind brusc o greaţă imensă faţă de travestiţii care chicoteau în jurul lui, i-a somat să plece acasă şi să revină spălaţi, fără peruci şi îmbrăcaţi decent, el însuşi fiind primul care a executat acest ordin.
Cumva ruşinat şi având conştiinţa tulbure că din cauza lui s-a întâmplat tot circul din comună, Vasile veterinarul n-a mai ieşit câteva zile din casă, sub pretextul unei boli oarecare. De fapt, chiar se simţea bolnav, slab, neajutorat. Nu ştia cum să rezolve problemele ivite în familie, din momentul în care Mitea Kalaşnicov avusese nefericita inspiraţie de a le face o vizită. Nu ştia cum să procedeze cu băiatul, cum să-i explice, ca de la bărbat la bărbat, condiţiile şi împrejurările adopţiei. Era convins că Vasilică aflase mult prea devreme cine este şi ce ereditate poartă în cârcă. „Să-l mai fi lăsat, domnule, măcar până la 14 ani, nu-i faci aşa un dar macabru unui copil de zece ani. Auzi, să-i aduci capul tăiat al mamei sale (mă rog, nu ea l-a născut, ci tatăl său, dar tot mamă se cheamă că-i este), să-i aduci capul ăsta oribil, dat cu bronz şi gata să spună tot felul de prostii, cu care să umple mintea bietului băiat, e ceva care te lasă interzis. Din păcate, nu pot face nimic, dar absolut nimic, Mitea Kalaşnicov e prea puternic, cum naiba să mă pun cu el?”.
Monologul interior al lui Vasile tatăl ar fi continuat şi cine ştie cum s-ar fi sfârşit, dacă Vasilică n-ar fi apărut brusc în cameră, cu un zâmbet maliţios pe buze:
– Tată, nu-ţi face griji, ştiu tot. Nu mi-e frică de un cap dat cu bronz. I-am lipit buzele cu scotch, ca să nu mai trăncănească şi, dacă vrei, îl ducem în magazia de lemne, pe raftul cu sticlele de gaz.
Fireşte că Vasile tatăl nu a fost de acord cu această măsură extremă. De comun acord cu fiul, a băgat capul doamnei Micolle într-o cutie mare de carton, pe care a legat-o şi a coborât-o în pivniţă, ascunzând-o după nişte butoaie de vin.
Din ziua aceea, copilul şi-a demonstrat, însă, alte abilităţi uimitoare: putea vorbi cu morţii, s-a apucat de compus poezii şi era capabil să-i citească oricui gândurile. Comuna a aflat destul de repede că băiatul domnului doctor se ocupă cu prostii şi, la început, s-a dat peste cap să-l cheme la căpătâiul decedaţilor, ca să le afle dorinţele de pe urmă. Fireşte, pe un asemenea teren minat s-ar fi cuvenit să meargă în vârful picioarelor, dar cei din Mărunţeşti erau oameni dârji, dintr-o bucată, care nu-şi pierdeau vremea cu fleacuri şi cu mofturi.
Şi l-au chemat, şi l-au chemat, şi l-au tot chemat, iar Vasilică a tot primit să stea pe lângă cei fără suflare şi să transmită, prin viu grai, ceea ce ei nu reuşiseră să comunice în scurta lor trecere prin această lume. Totul până într-o zi. Tocmai murise tânăra nevastă a unui sexagenar, Ionel Huluţă pe numele lui. Jale mare, puzderie de neamuri, prieteni, cunoscuţi şi un soţ neconsolat, care nu reuşeau să priceapă cum poate muri pe neaşteptate o femeie de nici 20 de ani, frumoasă, iubitoare şi la locul ei, care gătea dumnezeieşte doar hrană curată, sănătoasă, fără E-uri. Atunci când l-a chemat pe Vasilică să recepteze şi să transmită ultimul mesaj al decedatei, Ionel Huluţă, din cauză că durerea îi luase minţile, nu s-a gândit că ar fi fost necesară ceva mai multă discreţie. Putea, de exemplu, să trimită publicul să mai stea şi prin curte, la un pahar de vin şi la o vorbă de duh, cum se obişnuieşte la priveghi, iar el să rămână doar în compania moartei, a lui Vasilică şi a tatălui veterinar (acesta refuzase de la bun început să-şi lase copilul singur în astfel de momente dificile chiar şi pentru un adult).
De faţă cu toată lumea, Vasilică a intrat în transă şi a început să turuie:
– Piei din ochii mei, satană! Ţi-au plăcut fetele mari, ai? N-ai vrut una începută, nu, trebuia să vii la şcoală şi să mă ameţeşti cu promisiuni de blugi, telefon mobil şi excursii în Turcia, doar ştiai ce sărăcie era la noi în casă şi ai profitat că tata nu mai aducea nici un leu, ca să mă încânţi tu cu tot felul de bulendre cum purtau toate proastele, că se duceau sâmbătă seara pe centură şi duminică dimineaţa veneau rupte de oboseală la biserică şi mirosind de-ţi mutau nasul a tot felul de şoferi cu valută şi ce ţi-ai zis, mai bine să mă închizi tu în casă, decât să mă scape ai mei cu fetele alea şi tu să nu te alegi cu nimic, dar te-am păcălit, he, he, credeai că are să-ţi fie bine, dacă nu mă laşi să termin şi eu opt clase şi să mă duc la liceu, poate chiar şi la facultate, doar eram premianta clasei şi doamna dirigintă mereu îmi zicea, fato, eu pe tine te pregătesc pentru olimpiadă, că eşti deşteaptă şi ai un viitor luminos în faţa ta, dar doamna, săraca, nu ştia că viitorul meu mă aştepta cu Loganul la colţul şcolii şi minţea că am să trăiesc ca o cucoană, într-o casă frumoasă, în care voi fi stăpână şi n-am să fac nimic, decât să mă joc pe calculator şi să-mi iubesc bărbatul, ceea ce nu s-a întâmplat, că am devenit o slugă proastă, întâi la mă-ta, până a dat Dumnezeu şi-a crăpat, şi pe urmă la tac-tu, tot aşa, ca să rămân cu tine şi să te aud cum urli de durere când făceam două dungi la cămaşă ori la pantaloni, de parcă altă treabă n-aveam decât să-ţi spăl şi să-ţi calc eu ţie hainele de bişniţar care plecai luni dimineaţa şi veneai vineri cu bani şi cu draci că toate îţi puţeau în casă şi eu mă speteam să-ţi fac toate mofturile, de parcă erai prinţ”…
În timp ce „publicul” râdea pe înfundate de ceea ce auzea din gura lui Vasilică, lui Vasile tatăl îi venea să intre în pământ de ruşine; cum ştia că nu-l poate întrerupe pe băiat, fiindcă ar fi fost prea periculos pentru sănătatea acestuia, l-a apucat de braţ pe Ionel Huluţă, care, la auzul reproşurilor transmise de răposată, intrase într-un fel de comă: nu mai clipea, nu mai plângea şi probabil că nici nu mai gândea, lucru periculos, fiindcă oamenii aflaţi în această stare sunt imprevizibili. Din ceea ce Vasilică nu contenea să turuie se înţelegea, oarecum confuz, că moarta nu-i fusese deloc fidelă soţului cu de trei ori vârsta ei; lăsată singură acasă, femeia îşi găsise consolare în braţele unui cetăţean pe care nimeni nu se simţea capabil să-l identifice, fiind el numit fie „sweety”, fie „pumpkin”, fie, mai pe înţeles, „iubire” şi „iubiţel”. Se pare că nici iubiţelul nu se deosebea prea mult de sexagenarul legitim, deoarece se evaporase din clipa în care aflase că va fi tată. Biata Angela (aşa o chema pe tânără), sedusă şi abandonată, gravidă şi ştiind precis că nu-i poate pune în cârcă lui Huluţă fructul păcatului ei (legitimul era steril şi, în majoritatea cazurilor, neputincios, începea o chestie şi nu reuşea niciodată s-o termine), a căutat o soluţie pentru a ieşi basma curată. Cum nu-şi permitea un avort sub îngrijire medicală, a preferat unul spontan, la domiciliu, realizat prin efort personal, cu o andrea fatală.
Catastrofa s-a produs imediat după aflarea acestui ultim adevăr: Ionel Huluţă a început să tremure şi să urle, apoi a scos certificatul de deces (pe care era trecut „stop cardiac”) şi a început să-l rupă cu dinţii.
Vasile veterinarul n-a stat să vadă ce se mai întâmplă şi nici n-a simţit nevoia, ca un familiarizat cu efectele turbării, să dea o mână de ajutor. I-a lăsat pe cetăţeni să sune după Smurd şi să se descurce cu nebunul, iar el şi-a luat copilul (care ieşise din transă şi privea cu nefirească şi lacomă curiozitate scena) şi a plecat acasă. Din ziua aceea, nimeni nu l-a mai invitat pe Vasilică la căpătâiul morţilor, ceea ce a avut un efect benefic asupra dezvoltării armonioase a copilului. Nu-i vorbă, tatăl nu a putut sta liniştit, fiindcă surprizele nu aveau cum lipsi din evoluţia unui urmaş direct al regelui Mamin. O primă surpriză a fost pasiunea bruscă a copilului de zece ani pentru poezie. Fireşte, primele producţii („Râul cică-i blestemat/ C-a furat, în Joia mare/ Multe, cât nu poţi s-aduni/ Razele de soare// Şi-apoi razele acestea/ În bănuţi le-a transformat/ Şi cu toţi aceşti bănuţi/ Undele-a-mbrăcat”) aminteau, prin naivitatea lor, de oamenii începutului de drum, cum zicea fostul profesor de română al lui Vasile tatăl, citând, la rându-i, zicerile profunde ale unui laureat al defunctei epoci de aur. Etapa stângăciilor versificate a trecut, însă, relativ repede, şi nu a lăsat urme vizibile, aşa cum se întâmplă de fapt cu toate bolile copilăriei.
Vasilică a continuat să citească şi să scrie versuri, a terminat şcoala generală şi, ajuns în ultima clasă de liceu, avea deja în spate o experienţă lirică impresionantă, plus câteva premii la concursurile de literatură pentru elevi. Premii modeste – câte o menţiune, uneori chiar şi locul III, dar familia şi profesorii nici nu aveau pretenţie la mai mult, dacă ţinem cont de faptul că, încă din clasa a IX-a, tânărul intrase în etapa de creaţie postmodernistă şi nimeni nu-i mai înţelegea versurile, care-şi pierduseră nu numai limpezimea, ci şi rima, ritmul şi măsura, ceea ce li se părea de neînţeles admiratorilor lui Ienăchiţă Văcărescu şi Vasile Alecsandri.
Vasile tatăl era derutat. Prima creaţie aparţinând noii etape („Drum, mereu drum/ mereu acelaşi tic-tac/ monoton/ de spaţiu în luptă cu timpul/ umbră de om peste umbră/ de apă/ pasul meu netezeşte/ o urmă de roată”) avea, cât de cât, înţeles. Dar de următoarele nu s-a mai putut apropia, fiindcă îl depăşeau din toate punctele de vedere. A renunţat, aşadar, să mai controleze caietul de poezii al fiului şi s-a ocupat de alte probleme, care nu-i dădeau atâta bătaie de cap. Printre aceste probleme trebuie neapărat să-ţi pomenesc, iubite cetitorule, de cea care a adus destulă tulburare în familia Vasile: cum comuna Mărunţeşti nu avea încă un liceu, tânărul Vasile M. Vasile a fost silit să facă naveta în oraşul vecin, situat la aproximativ zece kilometri. Părinţii ar fi vrut să-l cruţe de efort şi să-i găsească o gazdă sau un loc la internat, dar tânărul poet nu se îndura să-şi părăsească mansarda şi, pe deasupra, să-l lase singur pe Dănuţ, cel mai bun şi mai inofensiv prieten din lume (în ciuda acatistelor, a farmecelor făcute de tot felul de babe şi a tratamentelor de specialitate, progenitura lui don Mateo rămăsese la fel de oligofrenă ca în prima sa zi de viaţă şi n-avea voie să iasă din curte fără însoţitor). Pentru navetă, Vasile tatăl i-a cumpărat fiului o frumuseţe de bicicletă „Pegas”, dar, din păcate, cadoul-surpriză nu a fost primit cu cine ştie ce entuziasm; atunci a venit cu soluţia unui abonament la microbuz, ceea ce a adus nori negri, reci şi trişti pe fruntea albă a poetului postmodernist. „Mă, vrei să-ţi cumpăr maşină? Îţi cumpăr, dar mai ai patru ani până la carnet, cine crezi că face pe şoferul pentru tine?”. „Nu vreau maşină, vreau un cal”, a răspuns Vasile M. Vasile, privind senin în ochii tatălui său adoptiv. Fireşte, acesta a rămas cu gura căscată, nevenindu-i să creadă că a auzit bine ce-a auzit. A fost sigur că puştiul îşi bate joc de el şi a plecat bombănind la dispensar, considerând că într-o săptămână, cât mai era până la începutul anului şcolar, Vasilică îşi va veni în fire. Dar tânărul poet nu numai că nu şi-a revenit, ci a găsit şi calea spre împlinirea visului său. Şi iată cum: don Mateo, printre altele, avea şi pasiunea pariurilor; un noroc chior îl ajuta să câştige întotdeauna, fie că era vorba de meciuri de fotbal, de prognoza meteo sau de situaţii intrate în atenţia publică (cine cu cine se cuplează pe ascuns în comună, conţinutul predicii duminicale a părintelui Cornel, care va fi componenţa noului guvern, ce gafe va mai face preşedintele ţării ş.a.m.d). De câteva săptămâni, considerând că nu mai are nevoie de consilierea lui Vasilică, patronul de la „Centaur Fun Club” îşi cumpărase alt cal (obişnuia să-şi schimbe caii cam la doi ani o dată); afacerea s-a dovedit una proastă, fiindcă, îndată ce s-a văzut în curtea lui don Mateo, calul a început să facă nazuri, să refuze şaua, orzul, apa şi pe stăpân în şa. Tehnicile de îmblânzire nedând nici un rezultat, singura soluţie părea fie revinderea calului, fie pariul – cine va reuşi să domolească animalul, îl va primi gratis. Ambele variante demonstrau, după cum bine spuneau cârcotaşii, că don Mateo nu voia de fapt să renunţe la patruped, ci intenţiona, mai degrabă, să-şi facă publicitate şi să sporească numărul de clienţi din bar. Din nefericire pentru planurile ascunse ale vecinului, tânărul Vasile M. Vasile i-a lăsat mai întâi pe toţi cetăţenii comunei să fie aruncaţi în praf de calul nărăvaş, apoi a acceptat şi el pariul, câştigându-l în câteva minute. Don Mateo pierdea pentru prima oară în viaţă un pariu, dar s-a consolat când tânărul i-a promis că va folosi doar pentru o vreme calul, pentru naveta la liceul din oraş, urmând ca, la un moment dat, să i-l dea înapoi.
Vasile tatăl a trebuit să accepte situaţia, la fel cum s-a întâmplat şi cu directorul liceului agricol, unde urma să-şi desăvârşească studiile tânărul poet; în consecinţă, zi de zi, timp de doi ani, poetul Vasile M. Vasile a intrat călare în curtea liceului, cu părul blond fluturându-i romantic în vânt, i-a predat calul lui Manolache, îngrijitorul de la microfermă, apoi s-a integrat în programul şcolar zilnic, dovedindu-se un elev cuminte şi silitor. Abia după doi ani, din motive numai de el ştiute, i-a înapoiat calul lui don Mateo şi a acceptat să stea la internat, scutindu-şi tatăl de griji.
Ar mai trebui să adăugăm doar un lucru la această prezentare sumară a biografiei tânărului poet: după terminarea liceului agricol, el a reuşit să intre la Facultatea de Agronomie din Miceu, performanţă la care Mamin, tatăl natural, nici măcar nu visase. Activitatea culturală pentru care se pregătea comuna Mărunţeşti, sub directa oblăduire a primarului Ioan Celmare, l-a prins pe tânărul student în vacanţă. Soare, cald, poezie cât cuprinde şi promisiunea că-i va cunoaşte pe cei mai importanţi scriitori ai neamului: motive suficiente pentru ca un iubitor al muzelor să aştepte cu sufletul la gură sosirea autocarului plin cu scriitorii neamului.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share