Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (4)


Calul troian (II)

La facultate am învățat să scriu proiecte, așa că m-am apucat, în puținul timp liber permis de treburile din primărie, să întocmesc unul pentru transformarea casei lui Moni în Muzeul Literaturii Comunale. Șefului nu i-am spus încă nimic, mai ales că umblă ca turbat de când nu mai pune picătură de alcool pe limbă. Probabil că e în sevraj, iar zecile de cafele dintr-alea de stă lingurița vertical în ceașcă nu-l ajută prea mult. Azi-dimineață l-a vizitat Manea Carcalet, intrat cumva în ceață pe parcursul primelor zile de anchetă. „Maestrul” are senzorul fin al oportunităților, adică știe să apară și să dispară când și unde trebuie, de aceea a și avut atâta succes literar și financiar, în ciuda faptului că nu-i decât un golănaș analfabet, cu pretenții de luminător al neamului, fost purtător de seceră și ciocan, iar acum, mai nou, purtător de făclie și de candelă a sperării („Reaprindeți candela sperării/ lângă busuiocul cel mereu” și așa mai departe, cum zice o poezie zbierată de „omul deplin al culturii mărunțene” la toate evenimentele laice și mistice din parohia părintelui Cornel).
Dacă amândoi n-au mai băut decât cafele, Șeful nu s-a mai bătut cu Carcalet, dar i-am auzit de pe hol (acolo am fost expediată, așa cum se întâmplă de fiecare dată când nu-i treaba mea să știu ce se discută în biroul primarului) că se ceartă și se înjură ca la ușa cortului. Sunt coproprietari ai tipografiei „Curcubeul”, ai restaurantului „Centaur Fun Club” (cred, totuși, că don Mateo i-a înnădit acolo de formă, ca să scape de controale și de alte chestii jenante pentru un patron), precum și ai magazinului „Carioan market”; afacerile nu merg prea bine, cum se întâmplă și la copiii cu mai multe moașe, sortiți să moară cu buricul netăiat. Carcalet, ceva mai viclean decât Șeful, mai plimbat prin lume, dă câte un tun, iar asociatul său trebuie să fie fericit cu niște firimituri, acolo, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu proiectul „Fiecare copil citește o carte”. Carcalet le-a scos câtorva cadre didactice (educatoare, învățătoare, toate bucurându-se de funcția de director în instituțiile lor de învățământ) niște cărți (unele originale, deci proaste, altele, mai bune, obținute prin copy-paste din operele complete ale Elenei Farago și ale Mamușcăi Măgălie), în tiraje și la prețuri astronomice, cu bani din fonduri europene; a avut, desigur, grijă să-i oblige pe părinți să cumpere capodoperele „doamnelor scriitoare” la suprapreț, deși primarul și Uniunea Europeană credeau că lucrările se oferă gratis, pentru ridicarea coeficientului de alfabetizare al comunei și promovarea culturii scrise. Din suma frumușică scoasă de Carcalet din afacere, Șeful s-a ales cu nervi și cu două mii de euro aruncați în scârbă de asociatul său, ca să-i închidă gura.
Astăzi s-au certat din cauza moștenirii lui Moni, pentru că, din câte am înțeles eu din zbieretele dinăuntru, Falfabetu (așa i se mai zice, și pe drept cuvânt) vrea să conteste testamentul legal întocmit de defunct și să-mi tragă mie una peste bot, că sunt o mucoasă proastă, cu tupeu și cu noroc chior. „Cum e posibil, urla Carcalet, ca orice pițipoancă să fie legatarul testamentar al celui mai important poet din regat și din comună, ca să ne ducem noi să negociem cu ea tipărirea operei marelui dispărut și achiziționarea casei în care acesta a scris, a suferit și s-a mântuit?”. Șeful, enervat de pretențiile subînțelese ale Carcaletului, zbiera și el: „Bă, nu-i treaba ta, ce-i al ei e pus deoparte, îți interzic să te bagi peste angajații primăriei, te-ai învățat numai la câștiguri moca, dar de fata asta nu te atingi, că te omor!”.
Discuțiile au continuat pe același ton, dar eu mi-am găsit ceva mai bun de făcut, în sensul că am ieșit afară, la aer, în fața primăriei. Nu m-am bucurat cine știe cât de liniște și singurătate, fiindcă din incintă a năvălit furtunos Carcalet, pe care, văzându-mă cum stau și admir decorul rural, l-a apucat o dreaptă și sfântă mânie civică:
– Sigur, donșoară, ce-ți pasă, pierzi timpul pe banii contribuabililor! Noi plătim taxe de ne-a ajuns până la os și măduvă, iar voi vă îmbuibați! Sunteți funcționari publici! Dați muștele afară din curte, dar lasă! Am să vă dau și eu pe voi afară, că voi sunteți muștele cele rele, bâzâiți și spurcați pâinea noastră cea de toate zilele!
L-am privit cu mirare. Brunet, slinos, în hainele de cocalar atât de bine descrise de Miki, psihiatrul nostru drag, Carcaletul, la nervi, părea și mai hidos decât în stare de repaus. Mie mi-e frică de furioși, am avut de-a face cu câțiva în barul de la „Mobilă și durere” și știu că nu există rețete de comportament când vine vorba să scapi de ei. Nu trebuie nici să vorbești, nici să-i privești, nici să fugi, nici să respiri. Doar să te evaporezi ca duhul apelor, dar și evaporarea e riscantă, și imposibilă, pe deasupra. În prezența agitaților, îmi doresc să devin invizibilă, dar Dumnezeu nu mă ascultă niciodată.
Manea Carcalet continua să urle la mine, deși nu mai eram de mult atentă la conținutul scuipat de el în toate direcțiile, odată cu sunetele. Când m-au atins peste măsură de mulți stropi de salivă, am avut o mișcare retractilă involuntară, care i-a sporit turbarea maestrului.
– Faci pe mimoza, te scârbesc luările de poziție cetățenești? Bă, tu știi cine-s eu? Eu sunt cel mai important om de artă și cultură pe care l-ai văzut în viața ta și am să te fac zob și pe tine, și pe vrăjitoarea de mă-ta.
– E bunica, mama mea a murit.
– Bravo ție, nici nu știi cine te-a crescut! Și mai ai pretenții la moșteniri, dar vă aranjez eu pe amândouă, criminalelor, că voi i-ați băgat în mormânt pe cei mai excepționali scriitori din regat și din comună!
Excepțional n-are grad de comparație, dar nu i-am spus asta și dobitocului, cumva buimăcită de tâmpeniile debitate de el. Nu știu unde s-ar fi ajuns într-un final, pentru că maestrul se ambala ca un motor de camion forestier și aș fi trecut prin clipe și mai grele, probabil că m-ar fi făcut zob, dacă n-ar fi apărut din senin nenea Sebi, paznicul primăriei, o huidumă de un metru nouăzeci, care i-a șters un dos de labă omului de artă și cultură, de l-a trimis direct în rondul de flori din fața primăriei.
Nenea Sebi e un om ciudat. Taciturn, cu o privire cruntă la beție (și nu-i place să umble treaz), vine la serviciu când nouă ni se termină programul și pleacă dimineața, când ne întoarcem noi. Nu știu cu ce își ocupă nopțile, de bună seamă că doarme, fiindcă nici nu scrie, nici nu citește, nici nu cere să se repare televizorul, ca să aibă cu ce-și omorî timpul în orele lungi în care nu-l deranjează nimeni. Căci primăria din Mărunțești este atât de săracă, încât, până acum, niciun hoț nu s-a deranjat să intre prin efracție în ea, iar huligani, în comună, n-avem, cu excepția lui Carcalet, dar până și el își găsește altceva de făcut noaptea.
Dispariția subită a lui Sebi, cu vreo săptămână înainte de descoperirea cadavrelor din debara, n-a pus pe nimeni pe gânduri. Paznicul avea obiceiul să se facă nevăzut, din când în când, din peisajul nostru comunal, dar se întorcea întotdeauna și cred că Șefu` știa pe unde-i umbla angajatul, de vreme ce nu l-a sancționat niciodată. Dar asta, monșer, nu-i treaba mea. Eu trebuie să-i fiu recunoscătoare lui nenea, fiindcă m-a scăpat de cocalar, de pumnii și de vorbele lui cu scuipat în ele.
Când am dat să-i mulțumesc, nenea Sebi s-a uitat la mine mohorât:
– Du-te acasă, nu mai sta pe aici. Eu mă predau, că am făcut moarte de om. Am omorât doi poeți. O să fie scandal mare, să nu te amesteci în el. Du-te, fugi!
Parcă m-a lovit cineva cu măciuca în moalele capului. Nenea Sebi l-a omorât pe Moni? Și pe Mamușca Măgălie? Nu cred.
Convinsă că nenea Sebi a luat-o razna și că vorbește gura fără el, n-am făcut ce mi-a spus, mai ales că nu puteam să plec de la serviciu numai pentru că urma să se întâmple ceva urât pe-acolo. M-am așezat pe banca de lângă rondul de flori cu statuia Soldatului Necunoscut, cât mai departe de Carcaletul care-și revenea încet în cuget și-n simțiri. Lovitura îl amețise bine, l-am văzut cum se ridică au ralenti, ca în filmele de pe vremea regelui Mamin, cum își scutură blugii și tricoul, cum își centrează crucea imensă prinsă-n lanț de aur la gât și pleacă încet, șchiopătând și fără să-i mai pese că mă uit cu milă la el.
În zece minute, s-au pornit o forfotă și o furtună greu de descris, mai ales când n-ai talent literar și nu iubești poezia și literatura, în general. Înghesuială de bâlci: echipaje de la poliție, Smurdul, reporteri TV, procuratura regală, o grămadă de oameni ai legii cu căști și girofaruri. Am înțeles că faptul se consumase, nenea Sebi făcuse mărturisiri complete și acum autoritățile îl încătușau ca să-l ducă la judecată. Avea dreptate bietul om când spunea că trebuie să fug de acolo, căci în trei locuri nu-i bine să stai: în fața mașinii, la coada calului și în ochii șefilor.
Am plecat, dar nu acasă la mine, ci acasă la Moni, intuind, cam tulbure, ce-i drept, că, mergând acolo și nu în altă parte, aș putea încropi o eventuală scuză, dacă mă va lua primarul la întrebări de genul „unde-ai fost și ce dracu ai făcut când eu aveam nevoie de tine?”.

A doua întâlnire cu cel mort

Am stat multă vreme în balansoarul de pe terasa din spate a casei lui Moni, amorțită, incapabilă să mă gândesc la altceva decât la bietul nenea Sebi, care în singurătatea lui dezolantă (nevasta i-a murit, copii și alte rude n-are) și-a pierdut mințile și mărturisește crime pe care nu le-a comis. O fi el bețiv și taciturn, dar n-are suflet rău și n-ar fi în stare să taie o găină, darmite să eviscereze o poetă și să-i reteze capul lui Moni. Lipsește mobilul crimei, cum zic specialiștii. Nenea Sebi nu citește poezie, nu se crede scriitor și nici măcar nu are casa lângă a lui Moni, ca să-l dușmănească, așa cum se întâmplă între vecini.
– Ai dreptate, nu m-a ucis nenea Sebi, a zis Moni, așezându-se lângă mine în leagăn.
Nu m-am speriat, fiindcă Moni este un mort cumsecade și de la el nu mă aștept să-mi facă rău.
– Știi cine te-a omorât? Că ar trebui să știi.
– Nu știu. Am fost ucis în somn, nu-mi este clar cum s-au întâmplat lucrurile, dar nu-i Sebi vinovatul. Vom afla, nu-ți face griji.
Mi-a trecut prin minte că, dacă aș fi procuror sau polițist, primul suspect pe care l-aș ancheta ar fi Manea Carcalet. El ar fi avut motive, cu ambițiile lui literar-financiare, cu mintea lui spurcată, cu pumnii gata să dea în dreapta și-n stânga, precum și cu megalomania și goana lui după câștiguri în bani, faimă și case memoriale.
Ca și când mi-ar fi auzit gândurile, fostul fotograf iubitor de Macedonski s-a uitat la mine zâmbind (era întreg, cu capul pe umeri și fără urme vizibile de tăietură la gât) și mi-a pus o întrebare simplă:
– De ce nu vrei să locuiești în casa asta? Ți-am lăsat-o ție, nu comunei ca să aibă și Mărunțeștiul un muzeu. Tu ai nevoie de casă.
– Moni… eu am unde sta, știi doar că Maria a cumpărat căbănuța de la marginea pădurii.
– N-ar trebui să locuiești cu Maria.
– E bunica mea, suntem singure amândouă, ce rost ar avea să stăm separat?
– Ești sigură că e bunica ta?
Ultima întrebare m-a lăsat cu gura căscată. Nici viu și cred că nici mort, lui Moni nu-i plac glumele proaste și nici nu vorbește în plus. Din veșnicia în care a intrat (deși pare viu și nevătămat), probabil că lucrurile se văd altfel de cum le știm noi. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că Maria ar fi altcineva decât bunica mea cea bună, care s-a sacrificat pentru mine crescându-mă de una singură, ceea ce nu-i ușor în vremuri de criză și fără ajutor de la nimeni, nici măcar de la stat. Totuși, Moni și Manea Carcalet par să știe lucruri de care n-am avut habar până acum: amândoi, în aceeași zi, mi-au spus același lucru, că Maria nu-i cine cred eu că este. Dacă pe ce spune Carcaletul nu dau doi bani, în Moni am încredere pe viață și pe moarte, așa că am simțit, brusc, cum mă cuprinde disperarea aia neagră și urâtă, pe care cred că o experimentează și sinucigașii înainte de a se arunca de la etajul zece.
– Da, nu-i ușor să afli, când te aștepți mai puțin, că tot ceea ce ți s-a întâmplat este fals, că ai trăit într-o minciună, că ești prizoniera ei și că nu poți ajunge la adevăr. Ți se pare că nu mai știi cine ești, te simți pierdută, îmi dau seama, dar nu-ți face griji. Toată lumea face alegeri greșite, cu voie sau fără voie. Tu ai fost obligată să fii personaj secundar într-o poveste scrisă de altcineva, dar nu-i târziu să te eliberezi și să-ți scrii propria poveste.
Îl simpatizez și îl respect pe Moni, dar, auzindu-l cum vorbește, am avut impresia că sunt din nou studentă și că particip iar la cursul de dezvoltare personală al doamnei Micaela Negru, o prietenă de-a lui Manea Carcalet. Că veni vorba, nu știu cum de ăia doi s-au suportat reciproc, fiindcă între ei era (și este!) o mare diferență – nu de vârstă, ci de cultură și de atitudine. Un cocalar și un șoarece de bibliotecă iubitor de pisici (doamna conferențiar se lăuda că are vreo cinșpe, de toate rasele, și, dacă n-ar fi presat-o timpul și jena, ne-ar fi vorbit la cursuri numai despre ele) nu ar trebui să aibă nimic în comun. Și totuși aveau. Cocalarul și iubitoarea de pisici (nimic rău în asta, n-o condamn, și mie îmi plac felinele și felinii) s-au întâlnit pe terenul minat al poeziilor proaste, lăudate cu asupra de măsură, mai ales când autorii lor erau oameni de afaceri, boieri, înalți demnitari sau slujbași mărunți, cu pile pe la curtea regentului Mitea Kalașnicov. Călătoreau împreună pe la tot felul de pomeni și paranghelii literar-artistice (să nu uit să-l întreb pe Moni dacă „literatură balcanico-artistică”, așa cum se exprimă madam Negru, este sau nu pleonasm), se bucurau de aceleași tabere de creație, erau premiați de aceleași fundații culturale de care numai satul în care luaseră ființă auzise și, în general, urmau pas cu pas programul de vizibilizare și de marketing trasat lor de cel de-al doilea Evanghelist literar, mare iubitor, și el, de pisici și de foști purtători de seceră, ciocan, ochi și timpan. Micaela Negru era proastă numai când vorbea (la cursuri nu se băga de seamă, că ne dicta), însă de scris, nu scria rău, păcat că se ocupa numai de veleitari și de amantele criticilor literari consacrați. De ele, ce-i drept, nu se atașa fiindcă ar fi nutrit o fascinație pentru Lesbos, ci din rațiuni care n-aveau legătură cu creația și cu valoarea. Mă rog, spun și eu ce-am auzit pe la toate lansările de carte la care m-a târât Moni.
– Știu ce faci, l-am auzit pe Moni zicându-mi. Te gândești la altceva, ca să nu te mai doară atât de tare ceea ce tocmai ai aflat despre tine. Lasă-i în pace pe Carcalet și pe Micaela, oricum peste zece ani nimeni nu-și va mai aduce aminte de ei, și concentrează-te asupra ta. Astăzi nu mai intrăm în calul troian, cum îi spui tu, pentru că ai ceva mai important de făcut. Te duci acum acasă la tine și sapi în spatele casei, colțul din dreapta, chiar lângă temelie. Ia mănușile și săpăliga asta din spatele balansoarului și du-te să faci ce ți-am spus. Ai să găsești un urcior. Scoate-l, dar să nu-l atingi fără mănuși în mână, sparge-l de-o lespede și nu te speria de ceea ce are să urmeze, fiindcă este spre binele tău.
Chit că totul părea decupat dintr-un basm cules de Frații Grimm, am executat supusă ordinele prietenești ale lui Moni. Morții știu mai bine cum stau lucrurile pe lumea din care au ieșit, fiindcă beneficiază de o altă perspectivă, mult mai largă, într-o simultaneitate a trecutului, prezentului și viitorului, cum am învățat și la fizica einsteiniană, capitolul despre timp, în ultima clasă de liceu. Dacă n-ar fi morți, ar fi niște prezicători de mâna întâi și n-ar mai fi nevoie nici de mama Omida, nici de Mercedes, nici de Azoterra și nici de toate mamele televizate cu ghioc și vrăji la purtător. Iartă-mă, monșer, iar deviez, în loc să-ți spun simplu și direct prin ce-am trecut după a doua întâlnire cu un mort.
Nu neg că pare aiurea de tot să te furișezi în spatele casei tale (Maria era la serviciu, dar tot mi-a fost frică să nu mă vadă), cu o săpăligă într-o mână și cu niște mănuși de menaj într-alta, și să spargi pe urmă un urcior dezgropat dintr-un loc în care n-avea ce să caute. Dar, dacă Moni a zis că așa trebuie să fac, așa am făcut, așteptându-mă la ce-i mai rău, ca să-mi poată fi mai bine pe urmă.
Întâi s-a auzit numai zgomotul, firesc și logic, de ceramică spartă. Dar, când țăndările pline de o mâzgă neagră s-au pierdut prin iarba înalt mirositoare, am mai auzit și plânsete, și miorlăituri ca de pisică, plus că ceva nelămurit, un fel de abur, sau ceață, sau Dumnezeu știe ce a început să prindă contur, să crească și să întunece locul. S-a pornit și vântul, iar norii de pe cer s-au îndesit, de parcă îi mâna cineva în turmă neagră și grea peste pădure, peste casă, peste întreaga lume. Și frigul, atât de nelalocul lui într-o zi de vară, frigul m-a speriat cel mai tare, dar mi-am ținut firea, așa cum mi-a spus Moni, și n-am luat-o la fugă decât când s-a pornit grindina și bile mari de gheață m-au împresurat. În câteva secunde, zgomotul și întunericul au pus stăpânire peste tot și m-au derutat în așa hal, încât n-am mai fost în stare să caut ușa și să intru la adăpost. Am fugit crezând că voi ajunge, de pe aleea noastră, pe șoseaua de centură a comunei, dar mi-am dat seama că, de fapt, o luasem în direcția opusă, spre pădure. Dezorientarea aceasta a fost, până la urmă, un lucru bun, pădurea mi-a fost mai de folos decât șoseaua, unde aș fi fost mult prea expusă la bombardamentul cu bile de gheață și întuneric. M-am ghemuit lângă un copac și am așteptat restul răului care trebuia să vină, numai că m-am temut degeaba, n-a mai urmat decât o înseninare bruscă, norii, vântul, gheața, întunericul și zgomotele s-au șters din peisaj și n-am mai văzut decât pădurea, atât de blândă, de cunoscută și de prietenoasă.
Mai puțin prietenos se arăta locul unde fusese casa mea și a Mariei: o groapă adâncă, plină vârf cu moloz, ca la imploziile de clădiri, controlate de armată.
Razele soarelui de iulie mi-au uscat, în drum spre farmacie, părul și hainele. Mi-era cald, îmi trecuse frica și mă gândeam că paguba era suportabilă: mi-am schimbat de atâtea ori domiciliul, încât n-am apucat să mă leg sentimental de niciuna din casele în care am locuit. Pe de altă parte, am moștenirea de la Moni, deci nici eu, nici Maria nu am rămas fără acoperiș deasupra capului. Păcat de proiect, ar fi fost frumos să avem un muzeu al literaturii în Mărunțești.
Că nu se terminase de tot ceea ce prezisese Moni că are să se întâmple, aveam să aflu la farmacie. Maria lipsea, plecase cu câteva ore în urmă de la serviciu și nimeni nu m-a putut lămuri unde s-a dus. Am căutat-o peste tot, inclusiv la „Centaur Fun Club”-ul lui don Mateo, adică până și în singurul loc în care eram sigură că n-o voi găsi.
Într-un târziu, m-am întors la primărie, unde Șeful, ușor euforic (băuse, dar nu mult, în ciuda jurământului de abstinență turnat în urechea lui Mitea și a partidului de guvernământ), m-a luat în primire părintește:
– Nu te mai întreb unde-ai dispărut ca măgarul în ceață, când aici a fost balamucul de pe lume. Altă dată să faci cerere de învoire când pleci la coafor, că m-a întrebat un obraznic de reporter unde-i secretara mea și a trebuit să mint că ai probleme medicale și-ți faci niște analize la Miceu.
– Am căutat-o pe Maria, dom` primar.
– Așa. Și?
– Și n-am găsit-o. A plecat de la farmacie și n-a spus nimănui unde se duce. Și a fost furtună, Șefu`, și casa noastră nu mai există, e o groapă de gunoi în locul ei.
– Stai, că m-ai luat prea repede! Care furtună, când a fost furtună în Mărunțești?
– Astăzi. Acum câteva ore.
Șeful s-a uitat cu milă la mine.
– Măi, fato, te doare ceva? Ai grețuri? Febră? Ai făcut vreo toxiinfecție alimentară, că delirezi, ce furtună, n-a fost nicio furtună azi, a plouat numai cu anchetatori, în rest, soare, cald și bine.
Desigur că a început să mă doară capul, dar, dat fiind că cel care mă asigura că am visat furtuni era Ioan Celmare, n-am fost sută la sută sigură că delirez. În tot cazul, m-am uitat la Șefu` ca la un om bolnav, și el la mine la fel, și am lăsat furtuna în pace.
– Și zici că a dispărut Maria?
– Am căutat-o peste tot. Parcă a intrat în pământ.
– Mai știi? – a încercat Șefu „un spirit de glumă”, potrivit ca nuca-n perete cu momentul.
Cu toate defectele lui, primul gospodar al comunei are suflet bun, așa că nu m-am mirat când mi-a propus să facem o plimbare până la marginea pădurii, să vadă cu ochii lui dacă am rămas într-adevăr fără casă. În alte condiții, aș fi refuzat, nu-i bine să pleci la plimbare cu adulți care devin libidinoși la beție și conduc mașini după ce-au ras un pet de Ciucaș, dar mi s-a părut că n-am de ce mă teme. Astăzi, Șefu` a manifestat o atitudine părintească față de mine, în primul rând, pentru că nu mi-a mai spus „Messalina”, și, în al doilea rând, pentru că a zbierat la Carcalet să mă lase în pace, că-l omoară.
– Da, dom`le, ce chestie, ce dracu s-a întâmplat cu casa voastră? Cum să se transforme așa, hodoronc-tronc, o locuință într-o grămadă de moloz, de zici c-au trecut pe aici ăia de la demolări?
– Nu-mi explic, Șefu`. E ciudat, mai ales că noi n-avem serviciu local de demolări. Ca să-i aduci pe demolatori tocmai de la Miceu, trebuie aprobări semnate de dumneavoastră, ceea ce nu s-a întâmplat, după cum bine știți, iar o echipă cu buldozer și alte unelte nu-i aşa… să n-o vezi când trece prin comună.
– Așa e! Foarte ciudat! Aveți asigurare la casă?
– Nu cred… Adică nu știu. Maria se ocupa de toate astea, dar nu reușesc să dau de ea. Am căutat-o peste tot.
– Așteaptă până mâine și, dacă nu apare până atunci, îl chem pe Caplat să-i facă forme de dispărută și s-o dea în urmărire generală. Ce chestie, dom`le, belea curată! Hai, gata, nu mai plânge! Totul se rezolvă, ai să vezi, nu te las eu pe tine pe drumuri!
Mi-a trecut plânsul numai când Șefu` m-a lăsat acasă la Moni și a plecat la treburile lui de primar, promițându-mi că se va ocupa serios de elucidarea cazului de dublă dispariție (casa și Maria). Știu că-l dăduse peste cap perspectiva unui nou scandal comunal, când doar ce se făcuse lumină în celălalt caz, de dublu asasinat al celor mai importanți poeți din regat. „E din ce în ce mai greu să fii primar”, a bombănit el la plecare, nu înainte de a mă obliga să iau niște bani: „nu mă refuza, cum aș putea să dorm liniștit, când tu ai rămas numai cu ce-i pe tine?”.

A treia întâlnire cu cel mort

Când pierd ceva, oamenii reacționează diferit. Unii se exteriorizează, alții se închid în ei, sunt apatici, nu mai comunică și devin, în scurtă vreme, consumatori de Rudotel și alte substanțe pentru recuperarea viziunii roz-bonbon asupra vieții. Memoria mea fotografică m-a ajutat să scot la suprafață fragmente dintr-un articol mai vechi, publicat de Miki, psihiatrul nostru drag, în „Foaia pentru comerț, politică și literatură”:

„Travaliul doliului

În momentul în care pierdem ceva, indiferent că e moartea unei persoane dragi, că e despărţirea de partener, că pierdem bani, casă, un vis ne este spulberat, un eşec ne loveşte şi ne doboară şi orice altă nenorocire se abate asupra noastră, există câteva etape psihologice prin care trecem.
Prima etapă este cea a NEGĂRII
În această etapă, refuzăm să credem că ni s-a întâmplat o nenorocire. Emoţional suntem imuni. Spunem că suntem bine, că nu e nici o problemă, trecem repede peste şi ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.
Dacă cineva vine să ne consoleze, îl respingem şi spunem Ce ai, eşti nebun/ă? Sunt bine, nu am nimic!
Această perioadă poate dura între câteva ore până la o săptămână sau două, apoi intrăm în etapa a doua:
Etapa a doua este FURIA
Începem să ne enervăm și să devenim agresivi. De ce mi s-a întâmplat mie? Nu e corect. Cineva e vinovat şi trebuie să plătească pentru asta. Înjurăm, spargem sau urlăm. Uneori îi rănim pe cei dragi care au ghinionul să fie în jurul nostru, prin cuvinte sau chiar fizic. De obicei această etapă ţine o zi-două.
Apoi se intră în etapa a treia. Tânguiala și plânsul
Abia acum realizăm ce am pierdut şi începem să ne asumăm această pierdere sau eşec. Orice pierdere importantă duce la suferinţă sufletească şi nu există om, oricât de puternic, care să fie imun la suferinţa sufletească. Adevărul e că de multe ori am prefera durerea fizică în locul celei sufleteşti, pentru că durerile sufleteşti sunt cele mai mari. La fel această etapă poate dura de la câteva ore până la o săptămână.
Ajungem apoi la etapa a patra: Depresia și tristețea
În această etapă suntem secaţi de energie şi tot ce mai putem face este să ne lăsăm invadaţi de tristeţe sau chiar depresie. În această perioadă suntem apatici, nu avem chef de lucru sau de distracţie şi ni se pare că totul în jur e gri. Această perioadă poate dura între câteva zile şi săptămâni, luni sau chiar ani.
Urmează apoi ultima etapă: acceptarea
Aceasta este etapa în care ne dăm seama că trecutul nu poate fi adus înapoi şi că ori acceptăm pierderea cu maturitate şi mergem mai departe, ori rămânem blocaţi într-o depresie care nu îşi are rostul.
Acestea au fost cele cinci etape prin care, în mod normal, trecem atunci când suntem în doliu datorită unei pierderi de orice natură. Totuşi, din experienţă ştiu că nu e destul doar să vorbeşti despre aceste etape, care, în teorie sună foarte bine, ci e important să ai pe cineva care să te ghideze prin acest proces pentru a-l depăşi cât mai repede.
Aşadar, câteva sfaturi din experienţa mea şi a celor din jurul meu:
1.Nu nega stările pe care le ai. În momentul în care ai pierdut ceva important, nu te preface că totul e în regulă. Acceptă ceea ce trăieşti şi acceptă că eşti o fiinţă umană care are stări sufleteşti puternice, pozitive şi negative.
2.Nu asculta muzică tristă, ci doar muzică ce te poate energiza şi entuziasma.
3.Când te apucă furia, ai grijă să nu răneşti persoane apropiate prin cuvinte sau fapte. Stai mai bine singur/ă o zi sau două sau cât mai izolat de oameni în perioada în care te apucă furia. Încearcă să o exprimi prin sport, e cea mai bună supapă pentru exprimarea furiei şi a agresivităţii şi e şi cea mai sănătoasă.
4.Plângi când îţi vine să plângi. Cu cât îmbrăţişezi mai repede sentimentele care te invadează şi le trăieşti, cu atât îţi revii mai repede.
Odată ce ai ajuns la etapa acceptării, mai ai două lucruri de făcut:
Învăţarea lecţiei
Ce lecţie ai învăţat în cazul în care este o întâmplare din care se pot învăţa lecţii? Nu uita că doar proştii fac aceeaşi greşeală de fiecare dată, iar deştepţii fac mereu alta.
Următorul lucru este trezirea entuziasmului la viaţă şi descoperirea plăcerii de a trăi”.
Rememorarea articolului semnat de Miki, psihiatrul nostru drag de la sanatoriul „Crenguța”, mi-a făcut bine. Am plâns după pierdere, m-am exteriorizat, deci mi-am recunoscut sentimentul de doliu provocat de dispariția căbănuței și a Mariei; prin urmare, sunt șanse să nu devin consumatoare de Rudotel și alte buline de veselie forțată.
Leagănul de pe terasa din spatele casei moștenite mi se părea cel mai sigur loc din lume, iar Moni nu avea de ce mă contrazice:
– Când l-am comandat meșterului, exact la tine mă gândeam, la cât de mult ți-ar plăcea să stai în el și să admiri apusul.
– Dacă n-ar fi calul acesta de lemn, l-aș admira și mai mult.
– Calul își are rostul lui, nu-i doar un simplu element de decor. Știi că nu mă dădeam în vânt după kitschuri.
Așa este. Nu i-a putut nimeni reproșa lui Moni lipsa bunului-gust. O fi fost el crescut într-o casă de copii, că mamă-sa l-a părăsit într-un coșuleț pe treptele catedralei din Miceu, dar s-a educat singur și a reușit să se dezvolte frumos. A recuperat. A depășit orice obstacol, impunându-se ca poet important al regatului, ceea ce nu-i puțin lucru.
– Mama, săraca, era necăsătorită, cam bătrâioară pentru aventuri de-o noapte după care rămâi gravidă și nu-ți poți recunoaște public fapta și copilul, așa că nu mă putea crește singură, de aceea m-a abandonat. I-a păsat de viitorul meu, pe care nu era în stare să mi-l asigure, dar și de viitorul ei, în fața căruia m-aș fi pus de-a curmezișul, dacă m-ar fi păstrat.
– Ai căutat-o vreodată?
– Eu? Nu. M-a găsit ea, dar cam târziu, că eram cam morți amândoi. Cine ne-a șters de pe fața pământului știa adevărul, de aceea mi-a și pus capul în trunchiul ei eviscerat.
– Vrei să spui că Mamușca Măgălie a fost mama ta, care a lăsat să te crească statul într-o casă de copii?
– Și ce? Ce-a fost a fost, nu trebuie să dezgropăm morții… Scuză-mă, umorul meu e cam macabru la ora asta, mai bine spune-mi cum te simți.
– Tristă, speriată, cum vrei să fiu după ce mi-am pierdut casa, iar Maria a dispărut?
– Așa trebuia să se întâmple, nu-mi cere să-ți explic de ce, fiindcă e necesar să-ți dai singură seama, la un moment dat. Important este că Maria nu va fi găsită niciodată, obișnuiește-te cu gândul și nu mai suferi, chiar dacă tu crezi acum că ai de ce. Lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum par. În spatele lor se află povești care, odată dezghiocate din misterul lor, mai mult strică, decât repară. Ceea ce nu știi nu te poate răni.
Iar am avut impresia că asist la cursul de dezvoltare personală ținut la facultate de Micaela Negru. Cum e a doua oară pe ziua de azi când mi-am amintit de cucoana aia iubitoare de pisici și carcaleți, am început să cred, neliniștită, că e ceva mai profund în neregulă cu mine, dacă au ajuns să mă obsedeze reprezentanții lumii literare și extraliterare din regat. Mie nu-mi place literatura, nu citesc și nu scriu poezii, de aceea n-aș avea justificări pentru obsesii literare și alte chestii care nu țin de foame.
– Te minți singură. Iubești poezia și ai talent. Ai să-mi dai dreptate în curând.
– Moni, eu am încredere în tine și te iubesc, dar uneori spui prostii și nu-i frumos din partea ta, mai ales acum.
– Timpul meu cu tine s-a scurtat, așa că nu-i cazul să ne contrazicem inutil. Trebuie să trec dincolo cât mai repede, ca să nu devii Smaranda cea atinsă de umbră. Ar fi ultima mea greșeală impardonabilă.
Moni era atât de trist, că mi-a venit și mie să plâng, deși abia mi se uscaseră lacrimile cu care venisem. Mi-am amintit de-o poezie mai veche de-a lui Moni, în care se vorbea despre iubita atinsă de umbră. Pe atunci nu știam că mie îmi era dedicată, dar e posibil să mă înșel și chiar să nu-mi fi fost mie dedicată. Iată poezia, monșer, ca să-ți faci și tu o idee:

Atingerea umbrei

începe sabatul, în pletele tale se stinge raza de soare
șerpi argintii ies din pădure să te-mpresoare
nu te-apropia de salcâmul acela, țepii lui cei aprinși
au pârjolit iarba în cerc, de jur-împrejur,
un pas, și toate umbrele descătușate doar în amurg,
cu voaluri vinete vor veni să-ți acopere umbra.
începe sabatul, în pletele tale deja a murit raza de
soare
șerpi argintii ies din pădure să te-mpresoare.
apropie-te de salcia grea peste apă,
în trupul ei mă ascund când mi-e sete de tine, și
foame, și dor,
umbrele vin să te-atingă, să fii una cu ele
ochi aurii ori ca jarul cel verde ascuns în desișuri
clipesc hipnotic, te vor ademeni sorbindu-te,
sfârtecându-ți
lumina în bucăți mari de întuneric.
vino mai degrabă aici, să cresc – salcie – în tine
lacul peste care zac e pat nunților viitoare, de somn.
nu te teme de-adâncul lui cu naiade mirese ale
cleștarului somnoros.
începe sabatul, pletele tale vor fi șerpi argintii
și tu, atinso de umbră, cu umbra vei adormi.

– De fapt, poezia era pentru tine, niciodată n-am fost îndrăgostit de altcineva.
Am vrut să-i spun că și eu îl iubesc, dar mi s-a pus un nod în gât și n-am putut scoate un sunet. Când am vrut să-l ating, măcar atât, să-i ating mâna, sau fruntea, sau obrazul, Moni nu mai era lângă mine în leagăn, stătea rezemat de calul acela hidos de lemn și zâmbea așa, puțin pierdut, cum făcea și când era în viață.
Ultima lui dorință era atât de absurdă și venea într-un moment atât de nepotrivit, încât prima reacție a fost de refuz categoric. Dar cum aș putea să-i spun un „nu” hotărât lui Moni, adică singurului om de pe lumea asta (și de pe cealaltă), căruia i-a păsat de mine, care m-a iubit, chiar, deși habar n-am avut de asta? Ca să fac ceea ce mi-a cerut el, mi-ar trebui talent (și nu-l am), mi-ar trebui forță (nici așa ceva n-am, sunt un mic robot de primărie) și, mai presus de toate, ar trebui să fiu o rebelă sofisticată, adică să semăn cu Moni. Așa ceva nu-i cu putință. Îmi cunosc limitele, dar se pare că Moni nu și-a dat niciodată seama cu cine are de-a face.
Ultima dorință a celui care m-a iubit și nu mi-a spus-o era să scriu continuarea unei cărți pe care a început-o. „E o carte pentru care mulți mă vor înjura. N-aș putea trece dincolo știind că va rămâne neterminată, ascunsă de ochii lumii, nepublicată. Numai tu poți să-i dai o încheiere și să încredințezi manuscrisul unei edituri, alta decât a lui Carcalet, că mai bine mă lipsesc de-o carte, decât să știu c-o tipărește analfabetul acela”.
Cum timpul ne presa și Moni chiar trebuia să treacă dincolo, am renunțat la negativismul meu obișnuit, la complexele de inferioritate și la dulcea comoditate feminină, ca să-i promit că voi face tot ce mi-a cerut. Cred că a plecat liniștit, convins că nu-l voi trăda după moarte, fiindcă și-a ridicat mâna în dreptul inimii, mi-a făcut o plecăciune (nu mă așteptam la asemenea gest poetic de iubire și respect!) și s-a șters ca o hologramă, în lumina disperată a amurgului.
Manuscrisul l-am găsit în calul troian, după ce-am deschis, cu cheița de la prima întâlnire, o clapă ascunsă în coama de lemn. Hai să-l citim, monșer, ca să vedem și noi despre ce-i vorba. Se numește „Letopisețul după Simion”, ceea ce mi-a amintit că și eu era cât pe ce să scriu „Letopisețul după Messalina”, dacă soarta și domnul primar nu și-ar fi schimbat părerea.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share