Scriitori de azi – Ștefan Costache Andrei – Ora albastră (4)


Silogismul tristeții

Dacă iubesc o lume care urăște altă lume,
Dacă lumea care este urâtă de alte lumi,
urăște și ea visceral lumea care o urăște pe ea,
dacă ura le-ar urî și ea pe lumile acelea
fără să mai stea comodă
în fotoliul de șef al acestei lumi măcinate,
nu-i așa, de ură,
iubirea va sta, imposibil de înduplecat,
pe marginea unei gropi de doi metri pe doi metri.
În groapă, inevitabil și logic, va sta,
învelind iubirea mea, ura.
Doar ura.
Știu că citești acest silogism.
Ține minte, eu te iubesc pentru
că te las să mă urăști cât vrei tu!

Jurnal

În liniștea asta,
doar noaptea
îmi umezește ochii
cu frunzele de gutui
rămase într-o
viață anterioară,
mărturie pentru verdele
care scoate capul
din veșnicie.
Mugure, mugure,
iartă-mi primăvara-
pisică furișată la piept,
și vino lângă suflet
cu șoapte!

Cutremur

Jocul de cărți a întins peste masă
foamea de luntre și punte.
Uniunea nu era de părere că
poți lua o singură carte
fără să pierzi lumea toată.
A dorit repetarea viselor,
și tolba a murit
de dorul săgeților arse în inimi.
Cărțile acestea bipede
se scriu cu miros de oraș.
Nu uita că povestea ta a murit,
ieri, lângă merele coapte in spuza,
cu un colț de mistreț
înșirat lângă salba de lacrimi
care vreau repetarea alegerilor
pentru comitetul de primăvară
desemnat de frica ta!
Dacă se vor prăbuși toate cărțile,
nu ai voie să te întorci
lângă necrezuta și scumpa ta copilărie!

Pentru mai târziu

Mâna artistului care a parfumat liniștea
a rămas mută lângă ape moarte
existențial grăbite să laude plasticul
sugrumat de litere aiurea și neghiob
trântite peste curci plouate și iremediabil
rânduite ca niște trâmbițe care sună
unsprezece noaptea fără niciun dichis,
luare aminte pentru biblioteca națională.

Întrebare

Ai să mă cerți, mamă,
că am uitat să cred în dorul pe care
sângele tău l-a scris în gândurile
liliecilor care îmi umpleau visele?
Crezi că mai pot urca în amintirile tale
care îmi dezmierdau frica de mine?
Peste gândurile mele
oamenii scriu despre vară!
Dacă nu mi-a fost dor de tine,
a căzut, vreodată, in sulițe,
luna, boală amară?
Lacrima mea cade,
în lumina ta, ca o pasăre rară.
Oamenii mi-au lăsat, în luntre,
numele lui Charon.

Aiuristică

Sub dangătul clopotului,
se adăposteau inimile noastre.
Două furnici lipsite de iubire.
Dintr-un ventricul într-altul
oamenii plimbau idei furate,
cu coada ochiului, de pe holuri!
Poezia se auzea pe o placă
zgâriată de ambiții prostești
Ăștia vor să ne strige pe nume,
numărând anii aceia gri
adormiți pe covor, când Cochon
dădea firimituri de pâine
la groapa istoriei.

Părere

Am auzit luna
lătrând la câini care
trăgeau cu putere
de visul meu.
Era numai gheață
pe gândurile tale
și mă tupilam în
călimara ta cu cerneală
din aceea
pe care nici o foarfeca
nu o poate decupa
din pânza cu
miros de fulger
aciuat lângă pletosul
care numără tropii
vânzătorului vesel
de iarnă
până în măduva cântecului.

Neglijență

Am uitat să îți spun
că începe școala!
Pisică plouată ce toarce
discret în poala
negustorului de cogeac
de la Școala 5:
Era mut și se veselea
când copiii îi spuneau
că este 1 Martie.

Dorință

Mi-am dorit să fiu
un băț de chibrit
atât de curajos încât
să ard tot întunericul
din spaimele tale!

Despre Maeștri

Haină fără haină.
Ger fără ger.
Maeștri mulți
pe metru liniar
de suflet.
Îi știu pe cei cu coadă.
Ei sunt maeștrii anonimi
care creează din butoane
lumea de serviciu
pe care o doresc satrapii.
Puf, puf, ce obrăznicie,
noaptea nu va mai fi
niciodată albastră!

Monolog

Noapte,
cât de neagră ești
în cerul gurii!
Mă întreb dacă ziua
mai vrea să se desprindă
de degetele tale
rănite de atâtea vise
din poala ta albastră!
Noapte,
cât de albă ești la suflet!
Nici o stea nu știe
cât de dragă mi-e
lumina ta!

Iubirea

Cântecul acela despre grădini,
mușcă și acum din amintirea ta.
Ca într-o cușcă de lei, mă întind,
flămând de iubire, lângă ceasul
cu ore petrecute cu privirea în tavan,
așteptând zăpezi cu personalitate
pustie.
Tigroaică,
mă pândește privirea ta
ca un tablou bătrân.
Am învățat să ard în tăcere fără
vină!
Din noapte, impardonabil,
se desprind ramuri negre.
Petalele cântecului acela absurd
se împrăștie în poveste.
Am obosit să caut dovezi că
iubirea este un purice neastâmpărat
care înoată în inima ta fericit!

Dor

Luna îți sorbea sângele,
bucuroasă, prin colțul ochilor!
Îmi era poftă de floare de cais
și urcam, și visam, și plângeam,
pe marginea sufletului tău
să citesc primăveri fără
cuvânt înainte!
Îmi era atât de dor de tine;
mirosea a lămâie în lacrimă,
nea pedepsită
să nu strângă la piept,
oameni de zăpadă fără
certificat de naștere în original.

Ziua care a înghețat

Această zi
a închis iar ochii.
Până la un miliard
sufletul tău poate număra
boabele de rouă
născute pe liniștea ta.
Un minut ne desparte
de cuvântul înghețat
pe literele acelea
timesnewroman.

Nedumerire

M-am îmbolnăvit,
atât de mult, de tine,
viață, că, nu mai știu,
dacă trebuie,
să învăț cum pot căuta
copacul din care,
oameni de bine
îmi vor ciopli sicriul.
Îmi este de ajuns!
Simt cum ți se face
frică!
Îmi amintesc de prima
bătaie de inimă,
de câte ori mă tem
că văd pentru ultima dată
luna.
Cine a zis că viața începe
cu o mare și argintie
zăpadă?

Hibernală

Latră la lună
felia de măr otrăvit
din povestea aceasta gri.
Neanderthalian,
Crăciunul murea
în poala fetiței cu chibrituri.
Nici o logică,
din aceste rânduri,
nu mai poate salva
tristețea moșului.

Paznicul de Facebook

Este un fel de crocodil
care înoată în suspinele noastre.
Este președintele muștelor.
Știe câte bătăi de aripă
a avut, sărmana muscă de stepă,
la închiderea de lună.
Știe câte oftaturi au desfăcut
sufletul tău în șuvițe de vânt.
Îți ascultă inima,
fără a ști că ea rătăcește
că o babă fără basma,
la răscruce de gânduri.
Paznicul de Facebook este un lord!
Îți dă report, când încetezi, și,
îndrăznești să exiști!

Room service

Se înalță,
în camera amintirilor mele,
fulgi de zăpadă!
Care mai de care,
mai umil!
Argintul,
furat de
hoții de vise,
a fost ascuns bine,
sub pretextul
unui ultim muc de țigară.
Poezia a plecat
la Uniunea Scriitorilor.

Părere

Lumea se termină,
abisal și concret,
înaintea unui tren
de mare viteză.
Fluturii rămân, inevitabil,
profesorii acestei aventuri.

Depresie care nu doare

Depresia este acea dorință
de a fi fluture și de a-ți întinde aripile,
frumos colorate, la soare,
după ce ai trecut prin lumea viespilor
galbene și rele,
printre pânzele păianjenilor cu cruce,
prin casa vrăjitoarei care a vrut
să îi mănânce pe Hänsel și pe Gretel,
și, printre gândurile oamenilor.
Unii ar vrea să fii cocoșatul care
scrie poezii plictisitoare și seci.
Alții ar vrea să te lepezi
de tot ce ai scris la o cană cu vin.
Iar, cei din urmă ar vrea să nu mai
fii fluture.
Vor să te lepezi de lumea asta
ca de o haină moartă.

Amintire de toamnă

Îmi amintesc seara aceea!
Luna mergea pe apă și mirosea
a gutuie.
Lângă șemineu, învățam amândoi
să scriem cu sufletele pe ziduri.
Panica pusese stăpânire peste
frunze și cretă!
Am tras ploaia peste vise ca o
plapumă grea.
Pe dealuri, învelite în fum,
focuri de aramă anunțau că
trebuie să îmi umplu inima cu
multe crengi, să fac focul, și,
să cresc, în memoria ta,
ca o dragoste mare.

Toamnă de poveste

Turtă dulce, luna asta!
Mușcași din ea,
ca din dulciurile vrăjitoarei
angajate, de Frații Grimm,
să spele conștiințe
în nucile seci
din toamna asta
vie!
Sufletul meu cade, pe alei,
umil,
frunză cu frunză.
Luna asta, care cere
drepturi de autor,
când pana mea cade,
peste somn,
ca o pasăre albă!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share