Scriitori de azi – Vasile Ghinea – Între zbor și levitație – aforisme (2)


De gustibus

Arta tăcerii este condiția reprezentării artistice a ceea ce se numește talent.

A defini arta înseamnă a ști să creezi.

A face ceva pentru poporul din care te tragi, nu este numai o chestiune patriotică, ci și una de bun simț. Aici, se poate vorbi de educația, latura culturală a fiilor unei țări.

Avarul iubește ce este al lui, pentru restul nici iubire, dar nici bani de dat.

A ierta este omenește. La fel și a jigni. Depinde de educație.

Acolo unde cultura lipsește, săracii cu duhul se cred Apostoli.

Dacă vorbim singuri înseamnă că Dumnezeu nu ne ascultă ?

Am o senzație deosebită, când reușesc să-mi răstignesc, pe hârtie, gândurile ce mă frământă și gestul meu să fie aprobat sau nu, din perspectivă valorică și de cel de lângă mine.

Bat clopotele inimii dorurile toate.

Bronzul biblic sună a remember.

Cu ochii minții vezi filmul vieții și nu poți opri o lacrimă sau un oftat, că atunci se putea rezolva ceva, ca un tren, care a oprit în gara ta și care a plecat fără tine.

Cuvintele sunt lacrimile sufletului, lacrimile sunt viață, iar viața… trebuie scrisă.

Cunoașterea creează luciditate, lumină. Viața, viul, lumea în care existăm are în diversitatea ei și poezie. O găsesc doar înzestrații, iar noi facem cunoștință cu ea doar prin filiera poeților. Cred că viața nu ar fi posibilă fără poezie.

Cât lumina din noi va rămâne aprinsă, cât vom respecta natura și aproapele nostru, viața pe Terra va continua.

Cărțile au formă și fond. Unele, însă, au formă și praful uitării.
Cuvintele sunt vehiculele imaginației.

Când am învățat cuvântul moarte, știam prea puține despre viață.

Dumnezeu a creat omul. Poeții au creat metafora. Apoi au venit filosofii să bată monedă din metafora poeților. Mă veți întreba pe bună dreptate: ceilalți? Ceilalți se bat cu pumnul în piept. Pardon! Țin lumânarea.

Săracii cu duhul nu se mărginesc numai la Împărăția cerurilor. Cât trăiesc au pretenții și la cea a pământului.

Durerea din noi duce amintiri ca un stindard sfâșiat.

Dacă staționezi mai mult pe o treaptă a vieții, adică scrii mai puțin, chiar dacă bine, riști să produci aglomerație și mai mult riști să fii înlăturat de cei care vin din urmă, pe principiul, odihnește-te că ai obosit.

Armonia națională nu este posibilă fără sentiment patriotic. Sacra foame de arginți însoțește lupta pentru scaun, nimicul este la rang de principiu și totul rămâne la nivel de promisiuni. Atunci dăm toată dreptatea literaturii populare: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”, „Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!”

A lăsa un nume într-un anumit domeniu al vieții spirituale și nu numai pe cruce, este un serviciu făcut umanității.

Se spune despre bătrâni că sunt înțelepți. Unii mai dau și în mintea copiilor.

După ’90, clasa politică conducătoare a acționat la ordin, a făcut din România o țară de vânzare: cel mai mare exod din lume, după Siria, unde războiul seceră vieții, omul, nici măcar ca număr, nu a mai contat. Domeniile vitale, dezvoltării individului, fizic și psihic, au fost lăsate la voia întâmplării, fiecare să se descurce cum poate. Industria, „privatizare de cumetrie”, declarată „un maldăr de fiare vechi”, agricultura, „agricultura lui Dumnezeu”, cu perspectivă, „în 30-40 de ani, Bărăganul se deșertifică”, biotopul, casele oamenilor sunt în pericol prin defrișări necontrolate, învățământ, sănătate… „dezastru”. Industria, pentru care au lucrat zeci de ani, milioane de români, sâmbăta, duminica, noaptea, în zilele de sărbătoare, a fost închisă sau cedată multinaționalelor, iar românii au fost lăsați pe drumuri. Am scăpat de Uniunea Sovietică și am intrat în Uniunea Europeană. România este o țară fără perspectivă, fără o perspectivă legislativă, în care dispun U.E. și N.O.M. Neamestecul în treburile interne a fost înlocuit cu dragostea de bani. În 1916, Octavian Goga spunea și diferența este doar de timp: „Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști… Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală”, sau ce mărturisea Mihai Eminescu: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei” și altcineva mărturisea, cu amărăciune: „Frumoasă țară, păcat că este locuită!” Iar eu mă întreb: oare aceasta să fie „Grădina Maicii Domnului”?

Cine nu se realizează spiritual, caută să se realizeze material.

Este bine să înveți să vorbești, dar la fel de bine este să înveți să asculți.

Există asemănări și deosebiri între fructe și cuvinte: fructele au semințe și un anotimp al coacerii, cuvintele de multe ori sunt sterpe și fără anotimp.

Gândurile ascund idei, ideile cuvinte, cuvintele esențe și… tăcere.

În cântecul vieții prima notă este copilăria.

Între atâția deștepți-proști și proști-deștepți ar trebui lăsați ceilalți, care nu sunt decât oameni, să treacă nestingheriți, să-și vadă de treaba lor onestă.

Mi-a trecut un gând, vizavi de o informație de ultimă oră, pe lângă multe altele, pe care le dăm la o parte, cu un oftat și ne mai luăm încă o dată tensiunea arterială. Știm cu toții, au existat haiduci, haiducii clasici luau de la bogați și împărțeau la săraci. Haiducii moderni, despre care Mark Twain avea o părere personală – „Dacă s-ar putea schimba ceva prin votul nostru, nu ne-ar mai lăsa să votăm” -, iau de la săraci și împart între ei.

Ne acoperim de vorbe, ca morții de pământ. Acesta este sistemul în România.

Omul este o pasăre ale cărei aripi, mâinile, necunoscând zborul scriu istorie.

Omul fără prieteni, o barcă în voia valurilor.

Omul este dependent de cele cinci simțuri, palmele au cinci degete și realitatea înconjurătoare este o măsură a simțurilor.

Orgoliul exacerbat, lingușeala, calomnia sunt coordonatele unui caracter ce ar putea face carieră într-un stat al promisiunilor neonorate.

Primăvara se întorc păsările călătoare. Nu aștepta. Fericirea nu este pasăre călătoare.

Poezia este revelația creației lui Dumnezeu în eul liric al artistului.

Când talentul își spune cuvântul, scrisul trebuie susținut, trebuie creată starea de scris, muzica, o anume muzică, să-ți declanșeze sublimul și lectura, acele pasaje, poeme, care te-au marcat.

Lingușitorul nu își respectă decât poziția sa, cățăratul.

Creația, înainte de a fi publică, are nevoie de singurătate. Nu se poate scrie oricând și oricum. Nu poți scrie dacă nu ai talent. Te naști sau nu cu talent. Talentul este dat de Creator. Ajungerea și ulterior devenirea, de posesorul talentului.

Credem că viața ne învață, că putem da sfaturi, că putem trece printre oameni ca prin lanul de porumb sau grâu, credem că putem trăi fără prieteni, narcisiști, singuratici, dar ajungem să nu știm nimic, să fim niște oameni uscați sufletește, morți încă din viață.

Privim prin cuvinte, gândim în cuvinte, cuvintele sunt zidiri, zidirile noastre despre lumea în care s-a născut Cuvântul.

Pădurile se defrișează și pentru cozile de topor, dar și pentru cărțile care nu mai sunt citite.

Patrie și drapel sunt notele unui cântec ce ne tulbură inimile.

Pe lângă vorbirea articulată, expresia artistică, în varii domenii, este caracteristica bipedului numit om a trecerii prin veacuri, de la mentalitate la educație.

Respectul de sine înseamnă și respect pentru cei din jur.

Răbdarea bărbaților, frumusețea femeilor.
Că au murit, că au rămas schilodiți, degeaba, o știm și de ce în acel decembrie. Stau și mă întreb, însă, până unde și până când va merge „nesimțirea” acestui sfârșit și început de mileniu. Și ne mai mirăm de ce mulți pleacă pe alte meridiane. Și câtă dreptate avea autorul versurilor: Munții noștri aur…

Sunetele comunică direct, cuvintele așteaptă să fie descoperite.

Sublimul creației sacre în frumusețea naturii și cât de jalnici suntem, noi, oamenii, când vrem să schimbăm această frumusețe, încât totul se reduce la durere fizică.

Sunt momente când talentul se confundă cu orgoliul, iar autorul pare autist.

Taina tăcerii este condiția talentului de a menține pacea și implicit prietenii, prin actul creației.

Timpul este același. Noi suntem alții.

Timpul are nevoie de spațiu pentru a se instala și de oameni pentru a se eterniza.

Tăcerea este starea în care omul poate pătrunde în propria realitate interioară pentru a se cunoaște pe sine, poate intra în cuvânt să-i descopere ,,mecanismul” și în măsura sufletului său să aducă bucurie celor din jur.

Trăim patetic și sfârșim lamentabil.

Timpul nu este vizibil, dar îl simțim în noi și în oglindă.

Totul este să ținem cont de ordinea firească, stabilită de Creator, în tot ce întreprindem, înainte de a crea haos.

Trăim o singură dată și murim de două ori.

Trecerea spre eternitate este ultima ușă care se deschide numai într-un singur sens.

Uneori pândesc cuvintele, alteori alerg cuvintele, le ascult rezonanța contextuală, cu sânge, cu suferința de a nu cădea în derizoriu.

Umbra este realitatea lui a fi. Umbrele istoriei nu înseamnă realitate, cum nici umbrele prezentului nu înseamnă istorie.

Viața este o himeră, numai moartea o constantă.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share