Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (3)


Calul troian (I)

Șefu` a rămas neclintit în funcție, alegându-se, după faza cu morții din debara și starea etilică avansată în fața camerelor de filmat, doar cu o muștruluială bună și cu oarece amenințări din partea conducerii partidului aflat la guvernare, precum și din partea casei regale, în numele căreia Mitea Kalașnicov i-a transmis următorul comunicat:

„În atenția primarului Ioan Celmare din comuna Mărunțești:

Domnule primar, ultimul scandal în care ați fost implicat a adus grave prejudicii imaginii de ansamblu a regatului Miceu și culturii, în general. Un om de artă și cultură, o personalitate politică și un reprezentant în teritoriu al moștenirii lăsate de Maiestatea Sa, regele Mamin, nu are voie să se compromită în public, apărând cu o față necorespunzătoare și în stare de ebrietate, în chiar momentul când comuna și regatul treceau prin clipe grele, cu pierderi de vieți omenești și de poeți de talie mondială.
Prin urmare, vi se aduce la cunoștință că veți fi monitorizat pe o perioadă nedeterminată, în scopul păstrării și valorificării dvs. în funcție și în regatul poetic maminian. În caz că veți manifesta același comportament iresponsabil, veți fi exclus din toate structurile de conducere și ASCCSC nu vă va mai gira.

Cu același respect dintotdeauna,
Mitea Kalașnicov, regent”.

Ioan Celmare s-a jurat că nu mai pune strop de alcool pe limbă toată viața lui, folosindu-se pentru jurământ de mijloacele moderne de comunicare (telefonul mobil) și nu de hârtie și pix, ceea ce m-a pus puțin pe gânduri. De obicei, își scrie jurămintele și comunicatele pe bucățele de hârtie smulse din caiete vechi, păstrate din rațiunile ecologice ale unui mare iubitor de păduri, dintotdeauna convins, în adâncul inimii sale sincere, că nu trebuie tăiați copacii pentru toate prostiile noastre. Bilețelele mi le dădea apoi mie, să culeg conținutul în calculator, să-l așez frumos în pagină și abia apoi, după ce era verificat și semnat de edil, jurământul/ comunicatul pornea spre destinatar, rezolvând toate problemele cetățenești, culturale și personale ale primăriei. De data aceasta, jurământul oral (eram în hol, expediată, chipurile, la făcut cafea, din cauză că Șeful nu știe ce auz fin am, de nici nu mai este nevoie să-mi lipesc urechea de ușă, ca să ascult tot ce se spune în birou, plus că la noi, la Mărunțești, se vorbește foarte tare din tată-n fiu, nimeni n-a aflat că mai există și șoaptă, și murmur, și șopotit, șopocăială, șoșot, șopot etc.), în fine, marele jurământ oral cu ușile închise semăna mai mult cu o pupare în fund, decât cu o atitudine demnă în fața unui regent nu cu mult mai breaz, în comparație cu primarul. Mi s-a făcut greață, dar m-am silit să-mi păstrez chipul nevinovat, senin și radios, ca să nu-mi fie numărate zilele în care mai stăteam pe post de secretară în primărie. Și așa eram privită cu suspiciune, fiindcă eu eram cea care descoperise cadavrele din debara și sunase la 112, în loc să cheme autoritățile locale, să acopere ele frumos cazul, să-l rezolve fără reporteri, procurori și polițiști regali. Vestea că Moni mă lăsase unică moștenitoare a brumei lui de avere iar mi-a cauzat la imagine, începuseră să circule zvonuri despre o relație de suflet și de pat, despre colaborări nocturn-artistice, despre comploturi în doi și alte bazaconii, chit că nimeni nu putea să spună trei cuvinte adevărate despre Simion Mărunțeanu, zis Moni.
Singurul lucru bun după tot scandalul a fost că Șeful a renunțat la Letopiseț, slavă Domnului, nu-i mai ardea de fleacuri cu judiciara pe cap, cu anchetele peste anchete și cu mass-media care nu-l slăbea din ochi nicio clipă. Zilnic se bâlbâia pe la interviuri, declarații, comunicate, făcea mărturisiri complete despre lucruri de care nu avea habar (viața și activitatea lui Moni, de exemplu, dar și creația lirică a celei mai importante poete din regat, Mamușca Măgălie, autoare a 70 de plachete cu versuri memorabile, intrate de mult în patrimoniul grădinițelor și al școlilor gimnaziale din regatul nostru și din Regatele unite) și, în general, așa cum zicea Moni cândva, se comporta ca un „dobitoc agitat”, dar nimănui nu părea să-i pese de cele câteva mii de feluri în care primarul se făcea zilnic de râs.
Adevărul este că o anchetă judiciară/ polițienească seamănă, prin metode, cu celebra „picătură chinezească”: ești ținut clipă de clipă în așteptare tensionată, cea mai banală întrebare, menită să cadă cu încăpățânare în același loc, rece ca gheața și insistentă, ajungând să capete proporții astronomice și să fie percepută de mintea ta ca o tortură luătoare de sănătate mentală și corporală. Nici eu n-aveam cum scăpa de această tortură: zi de zi, aceleași întrebări din interogatoriul inițial, cei care se schimbau fiind doar detectivii, unul mai ciudat ca altul, astfel că am ajuns, la un moment dat, să-l regret pe „omul în negru”, venit să-mi ia declarații cu mandat judiciar la domiciliu, împreună cu Ioan Caplat și cu avocatul, în acea foarte călduroasă zi de iulie.
Trebuie să-ți mărturisesc, iubite cetitorule (nu, nu te speria, monșer, nu mai scriu letopisețe!), că, în ciuda torturii cu apă chioară, m-am specializat în răspunsuri simple și la obiect. N-am mai bătut câmpii, ca să-i enervez și să-i plictisesc pe oficiali, ci m-am perfecționat în „nu”, „da” și, mai ales, în „nu știu”, cu varianta „nu cunosc”. N-aveau probe care să mă incrimineze, nu se bazau pe vreo situație reală, oricât ar fi săpat în trecutul meu și al lui Moni, iar cercetările amănunțite demonstraseră că relațiile mele cu poetul asasinat fuseseră simple și corecte. Desigur că nu s-a pus problema implicării mele în vreun fel în cazul celuilalt asasinat, al doamnei Mamușca Măgălie, acolo ancheta luându-o pe un traseu paralel cu Mărunțeștiul nostru iubit.
Metoda cu „nu” și „nu cunosc” și-a dovedit valoarea: căci în ce mod poți să le explici pe larg anchetatorilor de ce ai devenit moștenitoarea poetului dispărut, când nici tu nu înțelegi cum de s-a ajuns în această situație? N-aș putea spune că m-a bucurat perspectiva de a avea o căsuță cu rațe, găini, o vacă și niște porci, cu grădiniță de legume în spate și straturi de flori în față. Aveam unde locui, deoarece Maria a cumpărat căbănuța aceea de la marginea pădurii, în care ne simțim ca într-un basm de Frații Grimm. La agricultură nu mă pricep, așa că animalele vor fi sacrificate, legumele culese și locul lăsat în paragină, doar de flori voi avea grijă, fiindcă îmi plac și mă pricep la îngrijirea lor (am până și în biroul Șefului două mușcate, despre care ți-am vorbit deja, monșer). În casă n-am de gând să fac modificări, probabil că îl voi convinge pe Șeful, după ce se va termina balamucul, să deschidă acolo un muzeu. Comuna n-are poeți mai importanți decât Moni și nici alte obiective turistice, așa că ideea de casă memorială n-ar trebui să întâmpine obstacole în calea punerii ei în practică.
Prima vizită în casa moștenită de la Moni nu mi-a adus nicio satisfacție, doar un pic de mirare, fiindcă mă așteptam la o dezordine boemă și n-am găsit decât un interior simplu și de-o curățenie impecabilă, care nu se potrivea cu ideile mele despre universul personal și artistic al creatorilor de frumos. Mobile puține, multe cărți așezate în ordine pe rafturi, fără teancuri pe jos și ghemotoace cu încercări literare aruncate la nervi, fără păianjeni în colțuri de odaie și șoareci care să ronțăie monoton vremea și filele îngălbenite. Faptul că nu găseai fir de praf pe nicăieri nu demonstra altceva decât că prietenul meu era „maniac după curățenie”, cum zice o vorbă din bătrâni, ceea ce m-a mâhnit. Singurul lucru ieșit din comun l-am găsit pe terasa din spatele casei. Acolo trona un cal de lemn în mărime naturală, încă nefinisat, adică nedat cu lac sau vopsea, așa cum se obișnuiește în cazul operelor de artă confecționate de creatorii populari la cercul de sculptură al căminului nostru cultural. Nu știam că Moni are înclinații și spre alte domenii ale artei, dar omul pare un izvor nesecat de surprize, capabil să se reinventeze mereu în tăcerea lui solitară și fără știrea nimănui.
Nu mor după caii de lemn sculptați în mărime naturală și fixați cu șuruburi de scândurile teraselor, așa că, după ce-am aruncat o privire scurtă și deloc admirativă obiectului, m-am așezat în leagănul cu lăicer și pernuțe de puf, cu gândul în altă parte. Nu mai știu cât timp m-am legănat, cred că cel mult cinci minute, insuficiente pentru a pretinde că am adormit și că am visat cele ce urmează. Căci cum stam eu visătoare și mă gândeam la altceva și nicidecum la calul de lemn nedat cu lac, numai ce am auzit pași ușori pe scândurile terasei și în fața mea s-a oprit nimeni altul decât Moni, despre care toată lumea știa că s-a dus la cele veșnice prin tăierea capului și așezarea lui în pieptul poetei Mamușca Măgălie.
Surpriza a fost mare, dar nu într-atât încât să mă ridice din balansoar și să mă facă s-o iau la fugă urlând. În definitiv, Moni este prietenul care nu mi-a făcut niciun rău pe vremea când trăia, prin urmare, mort, n-are cum să-și schimbe purtarea față de mine.

Prima întâlnire: jam session cu un mort

Ne-am privit în ochi și ne-am bucurat că suntem tineri și în viață, că putem să ne ținem de mână și să ne plimbăm prin grădină ca și când nimic rău nu ni s-ar fi întâmplat vreodată. Și nu timpul creștea în urma noastră, ca să ne întunece, ci calul acela grotesc din lemn nefinisat, alb-gălbui, cu o copită ridicată în văzduh, de parcă se pregătea să calce grumazul unui dușman căzut în țărână.
Moni a zâmbit:
– Știi că trebuie să renunțăm la plimbarea romantică în doi, nu? E necesar să intrăm în cal înainte ca luna să apară pe cer, fiindcă atunci se leagă cele întunecate și nimeni nu le mai poate dezlega. Iar noi avem nevoie de dezlegări.
M-am bucurat auzindu-l vorbind, nu conta că trebuia să intrăm într-un cal de lemn, sau în burta unui chit, sau în cine știe ce loc interzis, după cum nu conta nici ce lucruri ciudate îmi spunea. Eram împreună, doi vechi prieteni, și nu mă interesa restul.
Ușița din coasta dreaptă a calului de lemn ne-a obligat să intrăm smeriți ca într-o biserică, plecând capetele și încovoind spatele. Înăuntru era însă spațiu înalt, luminos și aerisit, de office elegant cu două scaune ergonomice plasate în fața a două calculatoare pe suport de sticlă și nichel.
– Va trebui să terminăm un jam session în 19 minute. De ceea ce improvizăm depinde rezolvarea primei tale probleme existențiale.
Eu n-am probleme existențiale sau nu sunt conștientă că le am, dar Moni a fost întotdeauna mai bun decât mine la aspectele filosofice, gnoseologice și axiologice ale realului în care suntem prinși ca fluturele în mixtura de chihlimbar. Nu pot face acum ceea ce n-am făcut niciodată, adică să-l contrazic, mai ales că alea 19 minute despre care tocmai a vorbit nu se scurg ca în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.
Când m-am așezat în fața calculatorului, habar n-aveam despre ce și cum o să scriu, dar a fost suficient să aud cum Moni lovește clapele, că am început și eu să butonez – cam aiurea, dar sperând din tot sufletul că nu voi da greș. Foarte sincer, nu știu cum de una scriam și alta citeam. Indiferent ce propoziție scriam, pe monitor apărea altceva, dar am continuat înțelegând că, de fapt, citesc ce scrie Moni și probabil că și el scrie, dar citește ce scriu eu, totul la simultan, adică în jam-session.

Schița lui Moni:

De multe ori mi s-a spus că nu semăn cu ceilalți copii. În mare și din multe puncte de vedere, așa și este. De exemplu, când clopoțelul anunță încheierea cursurilor, toți colegii mei se bucură, țipă, se împing, se grăbesc să iasă din școală și să meargă acasă la ei. Eu nu mă bucur. Mă mișc cu încetinitorul, trag de timp, rămân de fiecare dată să adun husele de pe bănci, să mătur clasa, să spăl bureții de la tablă și să pun apă la flori. Ceilalți n-au pic de recunoștință pentru că îi scutesc de serviciul pe clasă. Își bat joc de mine, deși le convine că sunt un fel de slugă proastă, m-au poreclit Cenușăreasa și, când n-au ceva mai bun de făcut, glumesc pe seama viitorului prinț, a condurului din cleștar și a trăsurii din dovleac.
Nu mă supăr, fiindcă, dacă m-aș supăra, n-aș mai avea motive să rămân peste program la școală. Udatul florilor este un motiv serios. Ca și măturatul clasei, ca și împăturitul huselor…
În cele din urmă, totuși, tot trebuie să plec. Merg cât pot de încet, străduindu-mă să nu mă gândesc la ceea ce mă așteaptă. Degeaba mă străduiesc, în minte îmi apar treptele năpădite de buruieni, ușa masivă de la intrare, holul îngust și neluminat, cu păsări și animale împăiate atârnând peste tot, pline de praf și hidoase.
Locuim, mama și cu mine, într-o căsuță amărâtă de la marginea orașului: două camere, despărțite de holul îngust și întunecos.
Una din camere e bucătărie, sufragerie, laborator pentru mama și dormitor pentru mine. În cealaltă cameră își ține mama „produsele”, acolo își primește clientela și tot acolo doarme.
Printre lucrurile pe care le urăsc cel mai mult pe lumea asta trebuie să trec, neapărat, și bucătăria. Numele se justifică pentru că este acolo o sobă veche, cu plită; de jur împrejur, pe toți pereții, sunt rafturi și nimic altceva, iar pe rafturi, într-o dezordine de speriat, zac tot felul de săculeți cu plante, cutii de carton pline cu prafuri de diferite culori, borcane cu vietăți în formol sau uscate, alte borcane cu capac, pline și ele cu tot felul de tâmpenii și, peste tot, aruncate vraiște, crengi schiloade, rădăcini uscate și bucăți de lemn cu forme ciudate, aduse de mama din pădure.
Între hornul mare de teracotă, înalt până la tavan, și perete, este un spațiu de vreo jumătate de metru. În adâncitura aceea dorm eu, cu păpușa de la tata și cu cele două pisici negre pe care le-am moștenit de la fosta proprietăreasă a casei.
N-am locuit dintotdeauna aici; încă îmi mai aduc aminte de casa cea mare și luminoasă a bunicii Maria, unde am stat până ce a murit tata. Îmi amintesc și de un scandal îngrozitor, deoarece bunica Maria a acuzat-o atunci pe mama că i-a băgat băiatul în mormânt cu vrăjile ei, deși eu nu înțeleg ce vrăji trebuie să faci, ca să-l determini pe un om să moară înecat cu un os de pește. E drept că, de săptămâni întregi, tata o ținea într-o băutură, se mirau toți cei din sat cum de poate să bea atât și cu atâta disperare, iar mama nu zicea nimic, se făcea că nu vede, îl spăla, îl schimba și-l băga în pat, iar dimineața îi făcea niște ceaiuri, el le bea supus și apoi pleca la cârciumă, unde stătea până seara, și tot așa, zile la rând, până în ziua cu peștele, când s-a întors mai devreme, ceva mai treaz decât de obicei, s-a așezat cu noi la masă și după prima înghițitură s-a înroșit, a început să dea din cap și din mâini, a horcăit de câteva ori și a rămas nemișcat. Când ne-am revenit noi din buimăceală, era prea târziu, iar mașina Salvării a venit degeaba, căci tata murise de tot și eu nu cred că din vina mamei.
După înmormântare ne-am mutat la oraș, în căsuța în care locuim și acum. Bătrâna care-o stăpânea era prietenă cu mama, stăteau amândouă aplecate peste plită și pregăteau tot felul de ceaiuri și alifii pentru oamenii bolnavi, care veneau de la zeci și sute de kilometri ca să le cumpere. Într-o bună zi bătrâna a murit, așa cum mor bătrânii, și nu înțeleg de ce a fost mama suspectată de atâția oameni și polițiști. Norocul nostru a fost că unuia dintre cei veniți să ancheteze cazul i-a fost milă de noi, ne-a întrebat ba de una, ba de alta, s-a uitat la „produse”, i-a verificat mamei autorizația (o autorizație cinstită, de mic producător artizanal), a băut un ceai cu gheață și a spus că va închide dosarul, întrucât nu există dovezi și temeiuri că ar fi fost vorba despre altceva decât de moarte naturală.
Nenea Gelu detectivul a rămas prieten cu noi, vine în fiecare miercuri și sâmbătă, o ajută pe mama să încarce portbagajul mașinii cu măști populare și cu statuete și pleacă amândoi la târg, îi găsește vad bun, îi descarcă „produsele” și apoi își vede de treburile lui până seara, când trebuie s-o aducă pe mama înapoi acasă.
Măștile de care am pomenit sunt cele mai urâte lucruri văzute în viața mea, dar oamenii se înghesuie să le cumpere, probabil pentru că le place să-și sperie copiii cu ele.
De statuete, ce să mai vorbim! Aproape toate sunt făcute din crengile și bucățile de lemn aduse din pădure, fierte în zeamă de buruieni și vopsite apoi în culori extrase din plante. N-ar fi nimic rău într-asta, n-a spus nimeni că e rău să fii artist, numai că pe mine statuetele mamei mă îngrozesc prin ceea ce exprimă ele: o ură adâncă față de tot ce este curat și frumos în om. La școală ni s-a spus că arta este un dar de la Dumnezeu, deci sunt sigură că ceea ce face mama nu-i artă, fiindcă te duce cu gândul la iad.
Dacă mama s-ar fi limitat totuși la aceste „produse”, cred că spaima care mă macină continuu n-ar fi apărut. Însă mama a început să facă lucruri complicate, mintea mea a obosit încercând să le înțeleagă, întrebări n-am voie să pun, casa e mereu plină de oameni ciudați, care cer ceaiuri și statuete, cât mai multe statuete, și nu-i nimeni pe lumea asta cu care să pot vorbi sincer.
Când am plecat de la bunica, am luat cu mine o iconiță înfățișând-o pe Fecioara cu Pruncul. Dorm cu ea la cap și mă simt ocrotită. Noi în casă nu ținem icoane, ci numai statuete, chipuri cioplite, cum v-am spus.
Într-una din săptămânile trecute, când m-am întors de la școală, iconița dispăruse. Fiind miercuri, mama era la târg, așa că am îndrăznit să intru în camera ei. Am rămas cu gura căscată, fiindcă ceea ce vedeam părea desprins dintr-un film de groază: ferestrele erau astupate cu obloane de lemn negru, iar pereții, vopsiți tot în negru, aveau pe ei zeci de măști urâte. Vechea dormeză fusese înlocuită cu un pat îngust, cu tăblii din fier care se încolăceau ca șerpii, iar dușumeaua, dată și ea cu lac negru, reflecta cele nouă lumânări vinete aprinse în sfeșnice mari de fier, în fața unei glinzi ovale, cu ramă tot din fier.
Deși odaia era sărăcăcios mobilată (cum am spus, nu erau în ea decât un pat și o oglindă), mi s-a părut încărcată din cauza măștilor de pe pereți și a statuetelor rânduite pe dușumea ca niște soldați ai răului. Am fost atât de speriată, încât am trântit ușa la loc și am fugit de acasă, am hoinărit vreo două zile pe străzi, moartă de foame și disperată, până când m-a găsit nenea Gelu și m-a păcălit, cu vorbe bune, să mă urc la el în mașină.
Mama s-a purtat frumos cu mine la întoarcere. A pus apă la încălzit, să mă spăl, mi-a adus haine curate de schimb și, după ce m-a văzut instalată în culcușul de după sobă, cu păpușa în brațe, mi-a adus o cană cu ceai fierbinte.
Eu cred că am răcit umblând vagaboandă pe străzi, altminteri nu-mi explic de ce mi-a tremurat mâna așa de tare când am apucat de toarta cănii cu ceai fierbinte.
De tare ce mi-a tremurat mâna, tot ceaiul s-a vărsat pe păpușa adusă de Moș Crăciun pe vremea când trăia tata. Cred că era o păpușă foarte veche, din plastic subțire, fiindcă ceaiul a topit-o imediat, iar eu am aruncat-o cât acolo, în mijlocul bucătăriei, și am fugit afară în curte.
Mi s-a părut cam nelalocul lui să văd cum se lasă repede un val de ceață peste casa noastră și cum valul de ceață se face din ce în ce mai gros și mai negru, cu miros pătrunzător de fum. Abia când limbile de foc au învins perdeaua de ceață, am înțeles că arde casa noastră și am fugit în vecini, țipând după ajutor. N-a ieșit nimeni, poate chiar nu erau acasă vecinii, sau poate că erau, dar n-au vrut să-i ajute nici pe mama, nici pe nenea Gelu.
Târziu de tot, când ploaia a stins ce mai rămăsese din casă (o grămăjoară de jar, atât), a apărut bunica în căruța ei trasă de doi cai negri, cei mai frumoși cai negri din lume, cu canaf roșu la ureche. M-a tras de subțiori sus, lângă ea, m-a învelit cu șalul și a îndemnat caii la galop pe străzile pustii și mohorâte ale orașului.

Schița Smarandei:

Tanti Mimi lucrează la goblen. Așa face mereu, după ce-i culcă pe cei mici. Eu n-am somn. Nu-mi vine. Domnul doctor mi-a dat niște buline pentru asta, dar nu le iau. Tanti Mimi are încredere: „Ia pastila din cutie și mergi la robinet s-o înghiți. Pe urmă, umple sticla cu apă și ad-o-ncoace”. Așa fac: iau pastila, iau paharul, iau sticla, mă duc la baie, arunc pastila în chiuvetă, beau un pahar de apă, umplu și sticla și mă întorc la tanti Mimi. Nu vreau să dorm, fiindcă visez urât. Când visez urât, fac pe mine ca ăia mici, iar tanti Mimi se supără, „mă faci de rușine”, zice ea, „te mut în dormitor cu enureticii, dacă nu te controlezi”.
„Mă controlez, săru`mâna”, îi răspund cu respect, fiindcă mi-e frică de mor de dormitorul enureticilor, unde miroase a pipi și a țuică și mai e și domnul Gigel-pumn-de-oțel supraveghetor.
Tanti Mimi nu bate copiii, fiindcă are și ea acasă, bineînțeles că nu ca noi, pe care ne-a lăsat Dumnezeu deviați la cap și-n grija statului care ne ajută să fim zugravi și sculeri-matrițeri.
Eu nu vreau să fiu așa ceva, mai ales după ce am auzit-o pe tanti Mimi vorbind cu supraveghetoarea de la locomotori: „mare păcat, tu, puștiul nu-i de Ajutătoare, înțelege tot ce-i spui, săracu`, degeaba s-a speriat proasta aia de mă-sa, cine-o fi ea, că are capul umflat de boală, putea să-l crească, nu să-l lepede la Leagăn, că știm noi ce viață au amărâții ăștia acolo, unde stau înfășați ca gogoșile de mătase, numai mâna dreaptă le-o lasă afară, să-și sugă degetul și să se legene cu ochișorii în tavan până-i apucă nebuneala și pe urmă îi repartizează la noi că au tulburări de comportament, draci, tulburări, ei sunt legume în devenire de la tavanul acela-n care se uită până ce li se spală creierul de tot”.
N-am înțeles chiar toată discuția, fiindcă vorbeau prea repede, dar era clar că-i vorba despre mine și despre capul meu umflat, care-a speriat-o pe mama, cine-o fi fost ea.
În plus, nu semăn cu tulburații din școală, că nu stau cu nasul în punga de aurolac și nici nu mă izbesc de pereți cu degetul în gură, fiindcă după deget eu învârtesc lânică și tricotez botoșei care se vând bine în târg unde este domnul Robertu vânzător de toate alea și-mi plătește din ce ia pe ei, ca să nu cerșesc la depozitul de lemne, unde vin toți înjurătorii de mamă și tată. Nu că m-ar deranja că ne înjură de părinți. La noi, la handibeli, sunt o mulțime de mame și tați de ocazie, mai ales de Crăciun și de Paște, când toată lumea își amintește de Dumnezeu și ne aduce gumă, bomboane și cozonac.
Cel mai mult îmi place guma. Am văzut la televizor o directoare de la o școală ajutătoare din regat, care a adunat toate gumele mestecate și a reparat cu ele acoperișul, că ploua în dormitoare de-ți era mai mare jalea. Strâng și eu, dar nu pentru acoperiș, că l-au reparat olandezii când au venit cu ajutoare de medicamente și haine cum numai la domnul Robertu la butic mai găsești. Am adunat destulă, dar îmi mai trebuie, fiindcă am ochit la depozit niște cutii mari de carton, pe care să le lipesc cu gumă, să-i fac o căsuță de iarnă lui Achi.
Tanti Mimi e de părere că mă zbat prea mult pentru un simplu cățel, oricât ar fi el de deștept. În fond, Achi are blană care-l apără de frig, pe când cutiile de carton sunt un fleac. Cum bate vântul, cum o iau la fugă, pot să le pun și-o tonă de gumă la încheieturi.
O iubesc așa de mult pe tanti Mimi, încât am încredere în ce spune. Poate că ideea cu căsuța din carton nu-i prea grozavă și nu-i exclus să renunț la ea. Oricum, pe Achi îl țin în dormitor, că e curat. L-am spălat cu săpun de rufe și l-am clătit cu oțet, care-i foarte bun împotriva dăunătorilor din cap.
Nici eu n-am dăunători. În fiecare zi merg la infirmerie, ca să-mi măsoare capul. Nu știu de ce-l interesează pe domnul doctor dacă mi-a mai crescut sau nu, dar îmi place că mai întâi o pune pe doamna Liliana, asistenta, să mă caute de dăunători, pe urmă își face meseria lui de doctor și, când a terminat-o, mă mângâie pe cap, după care îmi întoarce brusc spatele.
La început m-am speriat, am crezut că s-a supărat pe mine și de-aia face așa. Pe urmă, într-o zi, dar mai de mult, nu mai știu când, că mă cam lasă memoria de la o vreme, după ce mi-a întors domnul doctor spatele, eu i-am dat roată și am înlemnit în fața lui, că i se aburiseră ochelarii și plângea ca un bebeluș. Mi-a fost milă de el, așa că l-am întrebat ce-l doare. Mi-a spus că-l doare sufletul. Cred că-i rău să te doară sufletul, fiindcă e boală fără leac, așa zice tanti Mimi, care și ea suferă de asta, mai ales după ce-o bate bărbatul ei și-i ia banii, ca să joace poker.
Când am să fiu mare, dacă dă Dumnezeu și mă ajută la cap, să nu mai crească, fiindcă mor dacă mai crește, îmi cumpăr o casă și o iau pe tanti Mimi de la bărbatul ei care-o bate cu copii cu tot. Parcă v-am spus că are două fete, amândouă merg la școală și primesc la serbare coronițe de flori, ca zânele din Valea Cerbului, care este o poveste frumoasă, mi-a citit-o nenea frizerul ieri, ca să nu mai plâng fiindcă m-a ras de păr, ca să nu-mi mai sugă vitaminele și calciul din organism. Știu și eu că nu trebuia să plâng. Domnul doctor e prietenul meu și, dacă a zis că părul lung îmi cauzează, înseamnă că știe el ce spune. Partea bună este că, atunci când ne batem, tulburații din școală nu mai au de ce mă apuca. Partea proastă este că se cunoaște orice vânătaie și domnul Gigel-pumn-de-oțel se enerveaă, „zi repede cine te-a caftit, număr până la trei și acela ești, dacă nu-mi spui!”. Îi spun și pe urmă fug la tanti Mimi, care mă ceartă că pârăsc: „Nu-i frumos să umbli cu vorba de acolo-acolo, controlează-te!”.
„Mă controlez, săru`mâna”, răspund cu respect, căci mă doare și pe mine sufletul câteodată, mai ales când se supără tanti Mimi. Durerea asta de suflet, dacă vreți să știți, înseamnă să te doară și capul, și inima, că am întrebat-o eu pe doamna Liliana, asistenta, ce-i acela suflet, iar ea mi-a zis că-i un abur de la Dumnezeu, care ne învăluie capul și inima, și care ne iese pe gură și fuge în rai când murim. Mai pe scurt, luăm cu chirie aburul acesta și-l plătim cu ce facem pe urmă, dacă te-ai purtat frumos, te duci la ceruri, dacă nu, focul iadului o să aibă grijă de tine, așa cum sper că se va întâmpla și cu bărbatul lui tanti Mimi, pentru care e pregătit deja cazanul cu smoală.
Mă uit pe furiș la tanti Mimi, care coase la goblen. Aș vrea s-o anunț că am mai tricotat un botoșel, dar mă controlez și-o las în pace. Nu s-a mai rujat astăzi și nici nu și-a mai pus părul pe bigudiuri, cum îmi place mie, că stă creț și înfoiat pe urmă. Cred că plânge, că i s-au aburit ochelarii ca lui domnu`doctor când îmi măsoară mie capul și-l doare sufletul.
Stăm în cămăruța supraveghetoarelor, care e vizavi de baie, ca să-i audă pe cei mai deviați din școală când fac scandal. Ăia nu dorm bine noaptea și fură dușurile și capacele de la WC, cum au văzut la televizor că se luptă soldatul universal cu scuturi la piept și cu metal inox pe cap contra roboților pe șenile, dar vă povestesc altă dată filmul, după ce-l mai văd de două-trei ori, fiindcă mă cam lasă memoria de la o vreme și nu mai am ținere de minte.
Doamna Corina a adus o grămadă de poze mari cu soldatul universal pe care-l cheamă Vandam și e brunet, cu mușchi care sunt bronzați și strălucesc în poză de la blițul fotografului. A pus pozele pe pereți, de ți-e mai mare dragul, deși tanti Mimi zice, „Mai bine le-am scoate, tu, de pe pereți, că ne sufocăm în sicriul acesta de doi metri pe trei, nici măcar ferestre nu are, de aerisim pe ușă, care-i vizavi de baie, să-ți vină să mori. Asta-i meseria, ce nu face omul pentru o bucată de pâine amărâtă, își vinde și sufletul din el!”.
Eu o iubesc pe tanti Mimi, dar nu sunt de acord cu ce zice despre sufletul care se vinde, fiindcă n-am văzut așa ceva la nici un magazin din oraș, nici măcar la buticul lui domnu` Robertu.
Pozele alea mari de pe pereți nu mă supăr dacă le aruncă. Nu mor după ele toate, ci numai după Vandam, că e brunet și are mușchi, dar poate că doamna Corina mi-l dă mie, dacă o rog frumos și mai pune și tanti Mimi o vorbă bună. Mă uit la ea, ca s-o rog, dar are ochelarii și mai aburiți, așa că mă controlez și tac.
De pe sală se aud urlete. „Ia vezi ce se întâmplă”, zice tanti Mimi. Mă ridic, dar nu apuc să fac decât doi pași. Ușa se trântește de perete și intră nenea Costel, care miroase ca dormitorul enureticilor. ,,Te omor, fă, ce ți-am spus eu să vii acasă, ai? De ce n-asculți? Adică ăștia nu pot să doarmă singuri, stai tu ca proasta să-i păzești când sforăie și fac pe ei, că, de, cine mai e ca tine? Alelalte îi lasă dracu în pace, încuie dormitorul și trag o fugă acasă, la bărbat și la copii, da` tu nu, că te plătește dublu!”.
Tanti Mimi nu zice nimic. Și-a băgat goblenul și ochelarii sub perna de la pat și-o văd cum se ridică și privește în toate părțile. Cred că-i e rău și vrea la baie, dar n-are pe unde trece, că nenea Costel a umplut tot locul. Ies de sub masă și-l trag de mânecă, „nenea, las-o să treacă pe lângă dumneavoastră, că o doare sufletul și vrea la baie”, dar nenea Costel se enervează pe mine și-mi trage una peste moacă de nu mă văd.
Cred că am dormit puțin între timp. Eu nu dorm pe jos, ca ceilalți șocați, decât când mă lovesc din greșeală de unul singur la cap sau dacă mă cârpește vreun deviat dintre cei mari, că nu i-am oprit din porția mea la masă. În tot cazul, ei nu dau așa tare ca nenea Costel, care acum o bate rău pe tanti Mimi, a trântit-o pe jos și-i trage cu șutul în burtă.
Nu mă ridic, fiindcă mi-e frică să nu mă vadă. Mă târăsc în patru labe până la ușă, ajung pe coridor și abia acolo mă ridic și fug în dormitor la enuretici. Mi-e frică de dormitorul acela. Mi-e frică și de domnul Gigel-pumn-de-oțel. Dar e duminică seara. Duminica numai el rămâne la internat, cu tanti Mimi, că-s copii puțini, ăilalți pleacă în plasament la familii care iau bani pe ei, dacă-i țin.
Domnul Gigel-pumn-de-oțel e la club. Stă întins pe canapea cu mâinile sub cap și se uită la televizor, că avem tras cablu și noaptea sunt emisiuni cu fete dezbrăcate, care gâfâie de ți se face greață. „Domnu`, vino repede, c-o bate pe tanti Mimi!”, strig eu, iar domnul Gigel se uită la mine râzând, „ce-ai pățit, dovlecel, iar ai făcut buba la cap?”, ceea ce mă enervează, mai ales că sunt speriat de ce-am văzut. „Îi dă cu șutul în burtă!”, urlu cât pot, iar el mă întreabă calm:„cine-o bate, mă?”. Încep să plâng, „nenea Costel o bate de-o omoară”, „ei, și?” îmi răspunde el, „e bărbat-su, treaba lor, eu nu mă bag, du-te și culcă-te, că se împacă ei!”.
Fac ce-mi zice, adică mă duc în dormitor. Pe patul meu se agită urât Achi, care-i cel mai curat cățel din dormitor, deoarece l-am spălat cu săpun de rufe și l-am clătit cu oțet, care omoară dăunătorii din păr.
Îl liniștesc, deși el nu vrea, și-i spun la ureche, hai cu tata, puiule, așa că mă ascultă, sare din pat și vine după mine pe coridor.
În camera supraveghetoarelor e o grămadă de liniște cu ușa dată de perete și cu nenea Costel care a plecat și a lăsat-o pe tanti Mimi pe jos, unde am dormit și eu un pic după ce mi-a dat cu pumnul în cap. Cred că și tanti Mimi doarme, dar e așa de plină de sânge, încât cred că trebuie s-o vadă domnul doctor.
Tanti Mimi, știu că nu-i frumos să umbli în genți la profesoare și supraveghetoare, dar eu nu fur bani de aurolac și țigări ca tulburații la comportament, care cerșesc prin piață și pe urmă stau cu nasul în pungă și li se scurge creierul înăuntru și ajung zugravi și sculeri matrițeri prin mila statului care are grijă și de mine, dar eu vă iubesc pe matale și vreau să mă fac mecanic auto. Îmi cumpăr casă și mașină și vă iau de la nenea Costel cu copii cu tot, că v-a adormit pe jos din bătaie cu șutul în burtă și trebuie să vină domnul doctor pe care-l sun acum de pe telefonul din geantă, că de-aia v-am umblat în ea.
Domnul doctor zice că vine în cinci minute, dar să am grijă să-ți pun o compresă rece pe frunte și să-ți țin capul ridicat. Eu așa fac, dar nu înțeleg de ce ești așa de rece și nu-ți mai aud inima, și nici nu vrei să te uiți cum mă doare capul mai rău decât atunci când mă lovesc la el, iar Achi stă în prag și urlă de m-a înnebunit de tot”.

S-au terminat pesemne cele 19 minute, fiindcă Moni oftează:
– Ce mai copilărie am avut și noi!
– Dar am supraviețuit.
– Da, mai ales tu, a râs el, apoi a continuat: trebuie să te întorci în casă. Ai să găsești ceva pentru tine în raftul cu cărți semnate de Macedonski. Cred că în a doua ediție din „Poema rondelurilor”. Ne mai vedem.
N-am mai apucat să spun nimic, pentru că interiorul a dispărut cu tot cu Moni și m-am trezit afară, lipită cu urechea de calul de lemn revenit la dimensiunile lui normale. Spun „m-am trezit”, fiindcă este foarte posibil să fi ațipit și ca totul să nu fi fost decât un vis: cine mai crede astăzi că morții se întorc, te țin de mână, te invită la jam session și, în general, se poartă de parcă n-ar fi trecut bariera spre lumea de apoi?
Când e vorba de chestii supranaturale, sunt Toma necredinciosul, dar asta nu m-a împiedicat să intru în casă și să caut în bibliotecă raftul cu poezii de Macedonski. Exact acolo unde mi-a spus Moni, lipită cu scotch de coperta a treia, am găsit o cheiță. Una nou-nouță, argintie, care mi s-a potrivit bine pe lănțicul cu medalion de la gât. Am pus-o acolo ca să n-o pierd, chit că nu știam încă ce anume voi descuia – dacă va fi cazul – cu ea.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share