Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (2)


C-o moarte toți suntem datori…

Stau de-o săptămână în casă: concediu medical. După ce-au venit echipajele de la urgențe 112 și de la criminaliști, plus Ioan Caplat, polițistul șef al comunei, primarul m-a fixat cu niște ochi de nebun și puțin a lipsit să nu se repeadă la mine, fiindcă i-am știrbit autoritatea și nu l-am anunțat mai întâi pe el că avem cadavre în debara (mă rog, arhivă!). Carcalet dispăruse, singura dovadă a trecerii lui prin primărie fiind falca umflată a celui mai gospodar dintre mărunțeni și un ochi plin de sânge, care promitea să devină vânăt și apoi galben. Oficialii nu l-au băgat în seamă pe edil, m-au chestionat pe mine scurt și cuprinzător, adică ce făceam în debara, dacă am atins ceva și ce anume, mi-au luat amprentele ca să le poată diferenția de celelalte aparținând, probabil, criminalului în serie, fiindcă eu așa zic că a fost, unul în serie, pervers și nesătul. Învelită în plastic, criminaliștii au descoperit-o pe Mamușca Măgălie, dar nu oricum, ci cu trunchiul eviscerat și adăpostind capul lui Moni, retezat și el artistic. Două personalități ale Mărunțeștilor ucise mișelește și ascunse într-o debara din primărie înseamnă necaz mare pe capul autorităților, anchete minuțioase și costisitoare, publicitate nedorită și multe altele, adică scandal în toată legea, un dezastru pentru Ioan Celmare, filmat de reporteri (că au apărut și ăia, aproape în același timp cu echipajele polițienești), în stare de ebrietate și cu falca umflată.
În timp ce ancheta se desfășura în legea ei și cum nimeni nu mă mai băga în seamă, am profitat de neatenția reporterilor (mai interesați de criza etilică al primului gospodar a comunei decât de restul aspectelor) și am fugit acasă. Nu simțeam nimic, deși ar fi trebuit să fiu îngrozită (un corp de poetă eviscerat, adăpostind capul retezat al altui poet poate să te închidă în secția de furioși a lui Miki, psihiatrul nostru drag, dat afară din toate spitalele din Miceu, dar angajat cu mare bucurie la sanatoriul „Crenguța”, vizavi de „Geamuri late”, cum treci apa Râmului). N-am simțit niciun pic de groază, nu mi s-a zburlit părul de pe brațe, nu mi s-a făcut pielea de găină, n-am plâns și n-am leșinat. Sunt o nesimțită, fiindcă o lacrimă, măcar, puteam vărsa pentru Moni, singurul meu prieten din Mărunțești. Nu-mi dau seama în ce moment anume al vieții mele am devenit atât de insensibilă la moarte, la poezie și la suferințele omenești.
Acum stau și mă gândesc la Moni fără întristare și fără suspin. A făcut atâtea facultăți online, a învățat atâta carte, a scris atâtea poezii, și l-a iubit atât de mult pe Macedonski, și la ce i-a folosit? A intrat pe mâna cine știe cărui criminal sadic și și-a pierdut capul și viața. Când l-am cunoscut, era barman, ca și mine, la „Mobilă și durere”. Asta se întâmpla la multă vreme după moartea lui Mamin, când regatul lui poeticesc încerca încă să-și revină din suferință și să-și vadă de scris. Ca să mă pot întreține singură la facultate și s-o mai scutesc pe Maria de griji, m-am angajat la bar cu jumătate de normă și m-am bucurat când am văzut că sunt repartizată ca ucenică pe lângă un tânăr nu prea arătos (intru în panică ori de câte ori întâlnesc un bărbat frumos, mi se pare că sunt în pericol și-mi vine s-o iau la fugă încotro văd cu ochii). Moni, potrivit de statură, brunet, cu o mustață și o bărbuță caraghioase, care-mi aminteau de pașoptiștii din cartea de istorie (sau de română, nu contează acum!), slab ca o majoretă după cura ei de slăbire fițoasă, dar cu niște ochi mari, negri, visători (parcă-i împrumutase de la domnul Eminescu) nu inspira altceva decât simpatie maternă sau fraternă. Turna în pahare, imagina noi și noi rețete de cocteiluri (cel numit „Rondelul rozelor ce mor” avea un succes nebun, barul era veșnic plin de poeții neamului, care-l cereau în porție dublă sau triplă, pentru ca apoi să plece, plini de inspirație și pe foarte multe cărări, la cenaclul de marți-miercuri) și, în general, era un om cumsecade, dacă facem abstracție de cele două obsesii ale sale: Macedonski și fotografiile artistice. Nici la bar, nici pe stradă și cred că nici acasă la el, Moni nu se despărțea de „Poema rondelurilor” și de aparatul de fotografiat: dormea, muncea, mânca, respira cu ele, așa că n-a durat mult până să intre în vizorul golanilor din alaiul lui Mitea Kalașnicov, mai cu seamă al lui Etienne Ledim, readus în slujba de țucălar după înălțarea la cele veșnice a regelui de drept al poeziei. „Ca regent”, spunea Moni, „Mitea este un bou desăvârșit, cu pasiune pentru lingăi, pupincuriști și alte vietăți care parazitează regatul sfânt al literaturii, lăsat moștenire unor epigoni”. „Jalnici epigoni”, am crezut eu nimerit să completez, pusă imediat la punct de Moni: „ți-a ieșit un pleonasm din guriță, fă-te că ești beată, ca să nu-mi schimb părerea despre cultura ta!”.
Etienne Ledim, fost făuritor de dormeze și versuri proaste, a crezut că-și poate exersa simțul artistic și polemic pe bietul barman de la „Mobilă și durere”, „puștiul ăla care moare după fotografii cu păsărele, floricele și crenguțe, și după poeziile unui maniac”. Din păcate pentru el, purtătorul de țucal nu prea știa cu cine are de-a face și în ce se bagă. Moni, proaspăt absolvent al unei facultăți (a treia sau a patra, nu mai știu, că el era tot timpul student, când nu servea la bar și nu fotografia peisaje din regat), nu prea avea răbdare cu proștii. Într-o serie de tablete pline de umor veninos, publicate în „Foaia pentru comerț, politică și literatură”, cu pseudonimul „Moș Virgulă”, l-a ucis pur și simplu pe îmbătrânitul copil al străzii, devenit purtător de țucal la curtea regentului Kalașnicov.
Nici Etienne Ledim, nici vreun alt scriitor din regat (incluzându-l aici și pe Mitea, directorul „Foaiei”) n-au reușit să afle adevărata identitate a lui Moș Virgulă, pentru că materialele semnate de el erau trimise prin email de pe un cont care nu a putut fi spart de hackerii de la curtea regală. Cum nu se pretindea vreun fel de plată, iar ziarul și-a dublat tirajul după ce tabletele au început să fie publicate și citite, Mitea, fost, printre altele, șahist amator la clubul muncitoresc „Flamura roșie”, și-a sacrificat nebunul: n-a cenzurat tabletele și l-a lăsat pe Etienne să redevină ținta tuturor glumelor scriitoricești.
Am o memorie îngrozitoare, reține toate prostiile, mai ceva ca un aparat de fotografiat (deși trebuie să mărturisesc, iubite cetitorule, că nu tot ce stochez în cerebel reprezintă niște idioțenii, mai exagerez și eu, fiindcă uneori mă doare mintea de atâta memorie). Chiar de ziua lui Etienne, Moș Virgulă i-a făcut țuțerului un cadou de suflet, de-au râs de el și curcile din regat: îmi amintesc și acum, cuvânt cu cuvânt, ceea ce a scris atunci Moni, adică Moș Virgulă (eram singura persoană din regat care știa cine-i autorul anonim de pamflete):

Dormeze 13

Făuritorul de dormeze cu papion nu are multă carte: șapte clase, făcute cândva, în perioada de alfabetizare (în centre asistate) a copiilor străzii, și de pregătire la foc continuu, rapid și superficial, a unei noi elite, aservite partidului, care să ia locul celei decimate prin închisorile comuniste ori la canal. Lipsa de cultură nu l-a împiedicat, desigur, să se ocupe, decenii la rând, de cultura (de masă, de casă), a Miceului (stat comunist, înainte de a deveni, prin strădania defunctului Mamin, regat), care dintotdeauna a avut o slăbiciune paternă pentru veleitari. Până să ajungă, însă, ditamai expertul în artă și cultură, a fost nevoie ca dormeza cu papion să pupe mâini și dosuri, să nădușească în ipostaza de țuțer pe la case de intelectuali, dar și de croitorese cu funcții mari și gură și mai mare și să învețe pe de rost cuvântări, poezele și monologuri satirice, pe care, într-un final apoteotic, să le trimită, de pe scena răbdătoare, direct în urechile credule ale unui public adus cu forța din producția socialistă. Spun unii că rolul de măscărici i se potrivea ca o mănușă, chiar dacă, în dosul măștii zâmbitoare, stătea întotdeauna lacrima turnătorului sincer afectat de dușmanii poporului, ascunși peste tot, răspândiți ca sporii ciupercilor și care trebuiau înfățișați în fața partidului pentru sancțiuni exemplare. Nu se știe exact numărul de pagini cu denunțuri dactilografiate stângaci, la două rânduri, căci ipochimenul avea obsesia rândurilor, a încolonării: la două rânduri erau până și costumele lui roșii, galbene, verzi, portocalii sau albastre, cu care năvălea pe scene și-n scenete; probabil că s-ar aduna un roman fluviu, dacă nu cumva, în bulibășeala postdecembristă, odată cu documentele compromițătoare din arhiva securității, nu s-or fi dosit ori ars și operele complete ale informatorului cu papion.
Îl știu astăzi toate străzile, toate parcurile, toți arborii (cu și fără hăinuțe tricotate la orele dedicate protejării mediului înconjurător), precum și toate păsările care ciripesc în regat din primăvară până toamna târziu; îl știu elevii care-i silabisesc versurile mai naive decât celebrul „Cățelușul șchiop”, îl știu părinții care-i frunzăresc plini de admirație amintirile din trucate vremuri de demult (trucate, din moment ce nu există nici măcar sugestia trecerii printr-un regim concentraționar); îl știu tinerii (mai mult sau mai puțin intelectuali), care-l salută cu „să trăiți, domnule profesor!”, habar n-având, în inocența lor, că jignesc o întreagă categorie profesională incluzându-l în rândurile ei pe purtătorul de papion și de bermude. Da, bermude, căci, după ce-a stat o vreme pitit în umbra unei personalități din Miceu, cu slăbiciune pentru cei pedepsiți de Domnul să aibă minte puțină, dar să fie mândri de ea, „dom’ profesor”, convins că furia epurărilor postdecembriste a trecut, a ieșit senin la înaintare, nu numai cu opere complete finanțate de la bugetul local, ci și cu o ținută mai… democratică (probabil că s-ar vrea și boemă, dacă nu l-ar împiedica niște vagi noțiuni de semantică să spună prostii prea mari); noua ținută, compusă din șapcă de licean, bermude, șlapi și, câteodată, șosete verzi asortate cu tricoul lălăiat, dar cu pete ce dau mărturie de prânzurile (încă) proletare, poate fi admirată nu numai prin centrul capitalei de regat, ci și la festivalurile comunale, la minunatele lansări de carte ori la alte zeci de acțiuni culturale de provincie. Papionul a intrat cumva în carne, s-a impregnat în ea, ca și mirosul insuportabil de la fosta fabrică „Ochiul și timpanul”. Când se va duce la cele veșnice, purtătorul lui va avea parte de înmormântare cu onoruri (poate chiar militare) și, de ce nu, de o statuie în bermude, șlapi și, neapărat, șosete”.
Au mai fost și alte tablete publicate în „Foaia pentru comerț, politică și literatură”, dar, la un moment dat, Moni s-a plictisit de dormeze și Moș Virgulă a dispărut, spre disperarea lui Mitea Kalașnicov, silit să reducă tirajul ziarului și să rămână fără sume nerușinate în contul personal. Autorul satiric s-a retras la țară, în comuna Mărunțești, ocupându-se cu treburi mai mult sau mai puțin domestice (primise moștenire o căsuță și ceva bani de la un unchi decedat și care era singura lui rudă). Când am terminat și eu facultatea și m-am întors lângă Maria, Moni ducea un trai liniștit, ca agricultor amator, iubitor de poezie macedonskiană și fotograf de peisaje premiate la toate festivalurile internaționale. Nu ne întâlneam decât rar, discutam mai mult pe messenger, că eu, ca secretară la primărie, stăteam mai mult decât oricine în fața calculatorului (Șeful nu se atingea de el nici măcar când era beat și, prin urmare, plin de curaj).
Da, ar fi fost cazul să fiu mai răvășită de descoperirea din arhivă (sau debara): Moni, prietenul meu, a trecut la cele veșnice decapitat, trupul nu i-a fost găsit încă (mi-a spus Maria, că ea este la zi cu informațiile despre „cel mai misterios asasinat al anului”, cum titrează mass-media) și nimeni nu știe dacă va fi înmormântat așa, cam ca Mihai Viteazul la Mănăstirea Dealul, nici când și cu ce bani. Despre Mamușca Măgălie n-am ce spune, abia dacă am cunoscut-o, i-am citit, ca toți cetățenii din regat, cele 70 de plachete în vers clasic, dar n-am fost în relații, nu mi-a răspuns niciodată la salut (îi răspundea numai lui Mamin, iar după moartea acestuia, lui Mitea, regentul regatului scriitoricesc) și n-am de la ea nicio carte cu autograf. Nici Moni nu are, că nici pe el nu-l băga în seamă marea poetă dispărută, așa că nu-mi explic de ce asasinul a ținut neapărat să-i omoare și să-i pună la un loc.
În a cincea zi de concediu medical, m-am trezit la poartă cu Ioan Caplat, polițaiul, însoțit de doi indivizi la costum și cravată (când s-au legitimat, aveam să aflu că unul este detectiv la Poliția Metropolitană Regală și altul avocat), care au insistat să intre în casă (aveau mandat) pentru lămuriri suplimentare.
Nu dau prea multe parale pe Ioan Caplat (care este, și ca poet, și ca polițist, un individ de toată jena), dar nu-mi place să-mi dau singură cu stângu-n dreptul și să intru în colimatorul reprezentanților legii și ordinii din regat. Să te ferească Dumnezeu să-i determini pe ăștia să-ți încheie vreun proces verbal de ultraj și alte chestii, știu de la pățiții care au venit la înregistrat plângeri prin primărie și pe la ONG-urile pentru apărarea drepturilor omului.
Odată instalați în camera de zi, cei trei și-au împărțit sarcinile: Ioan Caplat a plecat să strângă probe de prin casă (ceea ce mi s-a părut foarte dubios, dar n-am comentat), avocatul să frunzărească hârtiile dintr-un dosar, iar detectivul regal să-mi pună întrebări, atenționându-mă de la bun început că totul va fi înregistrat pe reportofon și va fi considerat drept probă („probă la ce?”, mi-am zis, continuând să mă uit fix în ochii de broască ai investigatorului). Normal că mi-a trecut prin minte posibilitatea ca autoritățile să mă considere suspectă, dar mi-am ținut neliniștea sub control și am răspuns cuminte la întrebările preliminare, referitoare la nume, vârstă și sex. „Sunt femeie, boule, se vede cu ochiul liber, de ce dracu trebuie să răspund la întrebări stupide?”, am urlat, dar în gând, fiindcă nu-i bine să-i jignești pe polițiști, nici să faci bancuri cu ei. Întrebările care au urmat au avut un grad de dificultate mai mare și, recunosc, am făcut eforturi serioase pentru a da răspunsuri cât de cât deștepte și pline de tact.
– În ce relații ați fost cu numitul Simion Mărunțeanu, zis și Moni?
– Am lucrat împreună, o vreme, la barul „Mobilă și durere” din Miceu, că eram studentă la particulara de Științele comunicării și aveam nevoie de bani, fiindcă nu știți dumneavoastră, sau poate știți, că Poliția Metropolitană Regală știe tot, inclusiv că studenții sunt săraci și trebuie să-și completeze bugetul, altfel mor de foame, nu-și mai termină studiile și nu mai au un viitor luminos, așa cum spuneau și alți colegi, angajați, ca și mine, la Confecția lui don Manolo sau prin baruri și buticuri, fiind greu, dar și frumos să fii tânăr și student, și să muncești ca să te întreții și să ai un viitor și un serviciu bun, o familie, care este baza societății, cum am învățat despre asta la un curs al domnului profesor de Integrare socială, om serios, cu doctoratul la Oxford, deși, dacă-mi permiteți, noi ziceam „Foxford”, o glumă de-a noastră, studențească, fiindcă studenții sunt stresați de examene și de munca prin baruri și se mai detensionează cu un banc sau o glumă bună…
Turuiam dinadins, așteptând ca detectivul să dea semne de plictiseală, ceea ce s-a întâmplat destul de repede.
– Bine, să trecem peste asta. Spuneți-mi, ați fost prietenă cu victima?
– Aproximativ. Mai mult cunoștințe. Eram colegi de bar și mă învăța să pregătesc și eu cocteiluri cerute de clienți, care erau morți după „Rondelul rozelor ce mor” servit în pahare înalte și roz, dar nu roz bonbon, ci mai mult ca trandafirul ofilit, când a trecut vremea lui și-l pârjolește soarele de septembrie, care este mai devastator decât cel din iulie, mi-a spus mie o amică de la Facultatea de agronomie, că aveam cursuri în săli vecine și ne întâlneam pe hol la o țigară, știți că toți studenții fumează de rup, de la stres că au examene și trebuie să muncească prin ateliere de confecții sau prin baruri și buticuri, iar unii sunt nevoiți să dea meditații la diverse materii, pe bani, și-și risipesc timpul și mințile cu tot felul de copii needucați, care nu ascultă de părinți și stau la calculator sau își pierd banii de buzunar la păcănele, ca să rămână corigenți și să-i salveze studenții fără bani, dar eu n-am făcut meditații și m-am lăsat și de fumat, că nu merita să arunc banii pe țigări, când în bar era tot timpul fum și puteam fuma gratis pasiv, cum zicea și Moni, care n-a pus țigară în viața lui, nici picătură de alcool, deși ziceau unii și alții că s-a înscris la pocăiți, dar nu era adevărat, Moni știa ce-i cumpătarea și stilul de viață sănătos.
Detectivul începuse să transpire; poate de la căldură, că nu umbli la costum și cravată în miez de iulie, poate de la nervi, că eu dădusem drumul la morișcă și spuneam numai prostii. O făceam dinadins, ca să vadă cât de tâmpită și cooperantă sunt. În timp ce omul legii transpira, a intrat în camera de zi celălalt om al legii, cam nervos și el, probabil pentru că nu găsise nicio probă care să mă lege de cadavrele din debara.
Ioan Caplat părea dornic să-mi pună niște întrebări, așa că individul de la Metropolitana Regală a închis reportofonul, demonstrând un dispreț subtil față de omul legii comunal.
– Am găsit o cameră încuiată. Ce-i acolo, de ce e încuiată și unde este cheia?
– Domnule polițist, nu trebuie să vă supărați și să strigați la mine, fiindcă eu cunosc drepturile omului și nimeni nu trebuie să dea socoteală statului pentru ce face el în baie sau în cămara personală, de ce intră acolo, de câte ori pe zi și unde ține cheia.
– Aia e ușa de la baie?
– Nu, aia e ușa de la o cămară, iar cheia este alături, în cui, fiindcă ușa e veche și n-am avut bani s-o schimbăm, ca să stea închisă singură și de aceea o încuiem, că se vede urât în casă cu ea deschisă vraiște, ce fel de gospodine sunt alea dezordonate, care lasă patul nefăcut, ușile de la dulapuri și de la cămară căscate, să se vadă tot deranjul din interior, spuneți și dumneavoastră, că vă știu om gospodar și aveți ochiul format?
Metropolitanul regal i-a făcut un semn discret lui Caplat, ceva de genul „du-te, mă, în mă-ta și ocupă-te de cheia aia de la cămară”, așa că, după plecarea tâmpitului local, reportofonul a fost redeschis și a urmat o întrebare bună să te scoată din sărite:
– Ați întreținut relații sexuale cu numitul Simion Mărunțeanu, zis Moni?
– Domnule detectiv, nu-i frumos să puneți astfel de întrebări impudice cuiva care este fată mare, adică virgină, dacă vreți, vă dau acordul scris că accept un control ginecologic prin care să se demonstreze starea aceasta, dar pe urmă vă dau și în judecată la Curtea Internațională a drepturilor omului și femeii și vă cer despăgubiri pentru atentat la pudoare și instigare la fals și uz de fals.
Avocatul a părut brusc interesat (până atunci își găsise de lucru cu foile din dosar), dar nu de amenințarea cu drepturile omului și ale femeii, ci de mărturisirea virginității. Se uita la mine de parcă îmi crescuseră brusc două coarne și un coș imens pe frunte, dar i-au trecut repede și mirarea, și interesul. Era clar că nu mă crede, probabil că a aflat cum mă alintă primarul, Messalina (lua-l-ar apele și vaca neagră din adânc!), plus că fizicul meu, chiar dacă nu-i unul de topmodel, nici ca de țărancă arsă de soare, balcâză și lălâie (mulțumesc, Ion Creangă!), nu arată. Metropolitanul părea totuși edificat, n-a mai insistat asupra problemei cu virginitatea și cu (im)posibilele mele relații sexuale cu defunctul. A schimbat tonul (nu mai era neutru, ci avea, parcă, o nuanță de milă și chiar de simpatie, ceea ce m-a cam speriat, recunosc, fiindcă am întâlnit destui parșivi și perverși și știu cât sunt de periculoși, și câtă strategie trebuie să cheltuiești ca să nu intri în belea cu ei).
– Când l-ați văzut ultima oară pe numitul Simion Mărunțeanu, zis și Moni?
– Mă scuzați, dar știți și dumneavoastră când l-am văzut, că stăteam în debara (mă rog, în arhivă) și tremuram lângă sacul acela de plastic în care era el la pieptul doamnei Mamușca Măgălie, numai că m-ați întrebat altceva, nu? Îmi dau seama că n-am înțeles întrebarea, nu te întâlnești cu morții decât dacă umbli prin cimitire și ai buba la cap, adică paranoia, cum spune Miki, psihiatrul nostru drag, de la sanatoriul „Crenguța”, unde nu e bine să intri, chiar dacă-l iubești pe psihiatru și-ți plac eseurile lui publicate în „Foaia pentru comerț, politică și literatură”, unde și Moni mai apărea câteodată cu un grupaj de rondeluri, care nu seamănă cu ale lui Macedonski, fiindcă atunci când îl iubești atât de mult pe Macedonski nu-l plagiezi, cum face Etienne Ledim, zis și Dormeză 13, ci te străduiești să-l întreci fiind tu însuți, ceea ce Moni și făcea, spre marea disperare a veleitarilor de la curtea regentului Kalașnicov, nu că m-ar interesa ce-i pe-acolo, dar îmi mai pomenea Moni despre asta, când se termina programul la bar și trebuia să debarasăm mesele de resturile de bețivi.
– Așa, și? Când v-ați întâlnit ultima oară cu susnumitul, înainte să-l vedeți mort?
Mi-a plăcut întrebarea aceasta. Demonstra că am reușit să-l enervez pe oficial și să-l scot la suprafață pe idiotul care se ascunde în el. Căci un anchetator sobru, la costum negru și cravată în miez de iulie, n-are voie să pună întrebări cu limita de ambiguitate depășită. La anchetele din filmele polițiste americane văzute cu Moni, situația este tot timpul ținută sub control: întrebare clară, răspuns clar, după principiul punct ochit, punct lovit, valabil pentru soldați, forțe speciale și sepepiști.
– Domnule detectiv, ultima oară l-am întâlnit pe Moni de 1 Iunie, Ziua Copilului, când ne-a chemat pe toți domnul primar la Școala „Mihai Eminescu”, să participăm la lansarea unei cărți pentru copii semnată de Mihai Arhanghelul, un poet pe care-l cunosc de multă vreme, dar numai de prin bar, că-i plăcea să vină mai întâi acolo, înainte de ședințele de cenaclu de la „Mobilă și durere”. Îi pregătea Moni un cocteil cu ou crud, vodcă, piper și sirop de trandafiri, botezat, din cauza lui Macedonski, „Noaptea de decembrie”, deși era deschis la culoare și se servea fără cuburi de gheață în el. De cocteil era vorba, că Mihai Arhanghelul e negru chiar ca noaptea, și prost tot ca ea, zic alți poeți, nu eu, care nici nu sunt poetă, nici nu iubesc poezia, dar nu de asta și-a botezat așa Moni cocteilul, nu din amuzament aluziv ca să-și bată joc de poeții iubitori de alcool, ci din motive literare, fiindcă Macedonski este un zeu, îl găsești în aer, în apă, în foc și-n pământ,/ în cele ce zboară și-n cele ce cânt. Mă scuzați, tocmai am făcut o gafă și-am citat două versuri din poezia „Ecou” a doamnei Mamușca, ceea ce n-are nici o legătură cu Mihai, Moni, Macedonski și lansarea de carte de Ziua copilului. În timpul lansării de carte n-am stat de vorbă, că era domnul primar cu ochii pe noi toți și n-aveam curaj să mai facem, așa, schimb de opinii din plictiseală, jignindu-i pe organizatori și pe copiii și oamenii de cultură invitați care stăteau smirnă ca-n biserică, la predica duminicală a părintelui Cornel. Am stat puțin de vorbă la protocol, dar cum se organizase numai un bufet suedez cu bomboane de ciocolată, prăjituri de la angro, napolitane și suc plin de E-uri, iar noi ne ținem sub control greutatea corporală și nu mâncăm toate mizeriile, ne-am abținut și am plecat înainte să se treacă la jocurile de societate pentru copii și adulți. Am băut o cafea la „Centaur Fun Club”, fiindcă don Mateo ne simpatizează și, când facem comanda, pune să se arunce mai întâi zațul din filtru, spre deosebire de cei de la „Geamuri late”, unde zațul este fiert și răsfiert de șapte ori, până ce-și pierde orice gust de cafea și mai e și scump, pe deasupra. Cât am băut cafeaua, am conversat pe teme de bârfă locală, respectiv cine-a mai tipărit un volum de poezele pe bani publici, cât de mare a fost premiul literar primit de Minea Morcovici la Festivalul de umor „Pegasul cu cinșpe aripi” și aici ne-am contrat puțin, fiindcă eu știu de la școală și din „Legendele Olimpului”, prelucrate de Alexandru Mitru, că Pegasul, unu, avea mai puține aripi, și doi, că ele erau în număr cu soț, în niciun caz cinșpe. „Nu te pricepi la metafore mitologice”, mi-a reproșat Moni, iar eu eram gata să mă ridic și să plec, dar mi-am amintit că e urât să le întorci spatele amicilor, mai ales când ei știu mai bine decât tine ce sunt metaforele și cum se folosesc ele în titluri de poezele umoristice și la nume de festivaluri semilocale (adică noi și-ai noștri, plus cel mult doi invitați externi). Am rămas pe loc, politicoasă, am mai conversat câteva minute despre vreme și plante medicinale (el era foarte interesat de medicina naturistă) și apoi am plecat pe la casele noastre, că mie, uneia, mi se terminase programul de lucru și n-aveam de ce să mai trec pe la primărie. De atunci nu m-am mai întâlnit cu Moni, am mai făcut schimb de propoziții pe messenger, dar nu cine știe ce, că lui nu-i plăcea vorba lungă, sărăcia omului.
Detectivul metropolitan și regal părea să dea în clocot, dar își ținea totuși presiunea sub control. Spre norocul meu (sau al lui, că nu-i cool să te răstești la suspecții de dublu asasinat, care-ți spun tot ce le vine la gură, naivi și cooperanți), Ioan Caplat s-a reîntors în camera de zi, fiind limpede, pentru toată lumea, că nu găsise nimic care să mă incrimineze și să mă bage la cremenal (merci, nene Iancu!).
– Cam multe plante medicinale în cămara aia, ce faceți cu atâția săculeți?
– Ceaiuri, fiindcă nimic nu-i mai sfânt decât ceaiul din plante diverse, culese la vremea lor și uscate cu răbdare. Nu mai ai nevoie de niciun fel de medicament, dacă știi care ceai se potrivește la suferințele tale, plus că zona e plină de plante gratis, le culegi când ai timp liber și pe urmă trăiești o sută de ani.
Metropolitanul se calmase, fața lui redevenise galbenă ca făclia de galbenă ceară și, după o privire crâncenă aruncată lui Ioan Caplat, a redeschis reportofonul și mi-a mai pus o întrebare, aparent banală:
– Simion Mărunțeanu, zis Moni, avea dușmani?
Înainte să răspund cum am făcut și la celelalte întrebări, adică stufos și ilogic, mi-a venit brusc în minte o scenă petrecută anul trecut, la o lansare de carte a doamnei Mamușca Măgălie. Moni a venit la primărie și mi-a arătat, râzând, cartonul cu amorași, trandafiri, steluțe și litere aurii, din care puteai afla cine, unde și când lansează o minunată carte de poeme, „Aventura lecturii. Poezii pentru pisoi și copilași de soi”.
– Te duci la panarama asta? – l-am întrebat, curioasă, fiindcă știam că nu suportă reuniunile mondene cu tematică literară.
– Mergem amândoi, nu poți să mă refuzi, mai ales că n-am mai ieșit din casă de câteva săptămâni și simt că mă sălbăticesc.
Așa era. În Mărunțești, dacă faci abstracție de rarele chermeze culturale organizate de primar, atunci când i se pare lui că cetățenilor le-a mai scăzut puțin coeficientul de inteligență moștenit de la părinți, nu prea ai motive să-ți părăsești domiciliul. Stai acasă, mai dai grăunțe la păsări (Moni creștea și găini, și rațe leșești, și gâște, curcani nu, și n-am înțeles ce avea cu ei), rânești la porc, mulgi vaca, plivești buruienile din brazdele cu morcovi, ceapă, roșii și ardei sau te duci în livadă, să aduni corcodușe și dude pentru țuică. Dacă muncești, ai de toate, că viața la țară e plină de avantaje, minte cine zice că nu-i așa. Uneori, e drept, Moni socializa cu mine și cu Maria, în sensul că venea cu noi la cules de plante medicinale, dar nici atunci nu vorbea cine știe cât. Într-un cuvânt, avea dreptate când spunea că s-a sălbăticit.
În sala regală de festivități de la Miceu se adunase deja lume multă și bună atunci când am ajuns noi. Mitea Kalașnicov strângea mâini de poeți și se bătea pe spate cu fiecare nou apărut, în timp de Mamușca, în picioare lângă jilțul care odinioară adăpostise dosul regal maminian, se uita fix în creștetul lui Manea Carcalet, editorul ei de suflet. Carcalet începuse să îmbătrânească și să chelească rotund în vârful capului, de parcă tocmai scăpase de la o tunsoare de călugăr franciscan, așa că ținuta de cocalar îl transforma într-un specimen aparte, greu de identificat. Miki, psihiatrul nostru drag, tocmai publicase în „Foaia pentru comerț, politică și literatură”, un eseu despre cocalari, așa că era la modă să vezi peste tot reprezentanți ai acestui grup etnofolcloric de mahala. Cu memoria mea fotografică, n-a fost o problemă să rețin pentru eternitate eseul cu pricina:

„Cocalari și maneliști

Nu dinozaurii, maimuţele sau Adam şi Eva au fost primii… nici oul şi găina. Cocalarul a fost prima vietate de pe pământ! S-a născut ca fiecare dintre noi, însă a evoluat dramatic. La început era doar naiv şi necunoscut, datorită unor defecte pe care s-a gândit să le perfecţioneze în timp.
Popularitatea este principalul factor care i-a făcut pe cocalari să evolueze. Nu fiindcă aveau prea multă; dimpotrivă, pentru că simţeau nevoia să fie şi ei în centrul atenţiei. Chiar dacă nu se pricepeau în vreun domeniu, s-au decis să se reinventeze și să rupă gura regatului.
Cocalarii s-au decis să devină interlopi, cunoscuţi ca băieţii în negru, ăi mai răi dintre ăi mai răi, pacienții mei de la secția de furioși părând dulci copii pe lângă ei. Normal că au început prin schimbarea stilului de îmbrăcăminte, dintr-unul banal într-unul supersofisticat. Serios, e foarte complicat să te îmbraci ca ei, de fapt n-ai cum să faci rost de îmbrăcămintea lor, care se cumpără dintr-o piaţă numită 38, acest număr fiind codul pieţei unde poţi găsi îmbrăcămintea potrivită pentru un cocalar. Nici James Bond n-are acces acolo…
Îmbrăcămintea cocalarilor este fabricată de o firmă secretă, sub acoperire, care se dă drept Armani sau D&G, dar care, de fapt, se numeşte Fake. Ce distribuie firma? Păi toate felurile de îmbrăcăminte conţinând un text mare şi pe faţă, şi pe verso, gen: D&G, Armani, Gigolo etc. De asemenea, fabrică şi încălţăminte specială, lucioasă. Îmbrăcămintea nu e singurul lucru de care au nevoie cocalarii, le mai sunt necesare şi accesoriile, care trebuie neapărat să-şi facă apariţia pe mâini, gât, în ureche şi în alte locuri, după preferinţe. Lanţuri groase pentru gât subţire, brăţări mari pentru încheieturi mici sau ceas (cât mai mare), marca Armani sau D&G, şi inestimabilii cercei cu diamant sau cu emblema PlayCoca. Cam toate accesoriile trebuie să fie obligatoriu din aur sau cel puţin să pară că sunt.
După ce şi-au creat firma de îmbrăcăminte, încălţăminte şi accesorii, cocalarii s-au gândit că, pe lângă faptul că vor arăta ca niște bad boys, vor trebui să se şi comporte ca atare… fapt datorită căruia au creat o societate unde eşti antrenat să te comporţi ca un cocalar. Acolo te învaţă să mergi, să gesticulezi, să vorbeşti ca un cocalar, plus alte bonusuri: cum să faci poze ca să pari mai bogat sau mai dur, folosind săbii şi pistoale de jucărie… toate astea dacă eşti printre primii 2350872456346083135 de înscrişi. Necesită mulţi ani de muncă, vei fi nevoit să te laşi şi de şcoală, însă, după ce vei termina facultatea de cocalarism, vei primi o diplomă şi nu vei fi nevoit să-ţi cauţi vreun job, fiindcă te caută joburile pe tine.
Să zicem că ai găsit piaţa, deşi e imposibil, ţi-ai pregătit imaginea de cocalar, ai reuşit să te înscrii în societatea lor şi ţi-ai dat silinţa să devii unul dintre ei: degeaba! Ei au din naștere stofa și talentul, nu poți deveni peste noapte cocalar cum nu poți deveni peste noapte poet la curtea regentului Kalașnicov. Căci nu poți fi cocalar decât prin moștenire genetică adecvată, la care se adaugă anumiţi factori care îmbunătățesc abilitățile; printre cei mai importanți, admirația prostimii și publicitatea voioasă făcută de mass-media.
În trecut, „cocalar” însemna mâncător de găini moarte. În momentul în care era o epidemie printre găini („Aviaraaa!” nu se inventase încă) și ele erau aruncate la gunoi, unele persoane își însușeau cărnița aparent comestibilă, pe motiv că nu întotdeauna lumea de rând avea ce mânca. Astăzi, din dicționare aflăm că termenul „cocalar” se traduce prin „șmecher de cartier”, ceea ce este mult mai bine.
Ochelarii de soare sunt un must have al acestor specimene: fie vară, fie iarnă, pe lumină naturală sau artificială, ochelarii rezistă. Cocalarul este dornic de afirmare și se folosește de toate mijloacele posibile, mai puțin de cele intelectuale. El, de felul lui, e foarte „cool”, dar, dacă îl iei la bani mărunți, nu e mare lucru de capul lui. Doar infatuare agresivă și șmecherie.

Cum identifici un cocalar

1. Stilul vestimentar

Cocalarii au un stil vestimentar inconfundabil: poartă de cele mai multe ori blugi, dar nu simpli, ci cu inscripționări ale renumitelor case de modă, și, neapărat, vizibile. Partea de sus este acoperită de un tricou sau o cămașă tot de „firmă”, însă cu picturi aurii sau argintii care evidențiază acest lucru. Ei se încalță doar cu pantofi de lac asortați cu șosete albe și nu pentru că l-ar admira pe regretatul Michael Jackson, ci pentru că așa li se pare lor cool. Pe scurt, orori vestimentare.

2. Atitudine

Dacă ar fi vorba doar de vestimentație ar fi OK, dar atitudinea lor este de-a dreptul ieșită din tipare. Sigur ai mers cel puțin o dată alături de un asemenea specimen în tren, metrou sau autobuz și ți-au bubuit creierii la auzul melodiilor preferate de el. Șmecherii de cartier au impresia că toată lumea adoră același gen de muzică, adică nemuritoarele manele. Pleci de la muncă obosit și nerăbdător să ajungi acasă, iar un astfel de personaj îți strică armonia interioară. Este riscant să-i atragi atenția că, într-un spațiu public, ai dreptul să nu asculți toate prostiile; efortul tău este inutil, pentru că, după ce i-ai spus să închidă telefonul sau să-și asculte manelele în căști, cocalarul dă mai tare și, eventual, te și înjură că ești prost și nu știi ce-i frumos: „Valoare, gagiule, să-l asculte mă-ta pe Bach!”.
Să mai vorbim despre grătarele de week-end din fața blocului și de cojile de semințe rămase în urma petrecerilor de cocalar?

3. Mașina contează!

Un adevărat șmecher posedă o mașină de top. Dacă nu are bani de mașină, se împrumută sau „muncește” în altă țară. Cei mai mulți cocalari pleacă peste hotare, fac ei ce fac pe acolo și se întorc în regat plini de ei și cu o mașină… să moară dușmanii de nervi și invidie, ori să se interneze la secția de furioși a sanatoriului „Crenguța”. Bineînțeles că mașina are toate dotările posibile. La volanul ei, cocalarul devine pericol public, pentru că nu respectă pe nimeni în trafic. Încalcă toate regulile de circulație, îți taie calea sau te înjură că nu mergi mai repede. Cocalarii sunt persoane foarte ocupate și tot timpul grăbite, să nu uiți! Unde se grăbesc? Probabil ca să-și cumpere pâine și semințe sau, pur și simplu, ca să demonstreze că mașina lor este cea mai tare!

4. Aurul la vedere și banii

Un cocalar este plin de aur. Metalul galben și prețios este reprezentativ pentru această tagmă mult prea răspândită. De asemenea, dacă ai bani, crede cocalarul, musai să afle toată lumea. Un cocalar care se respectă se filmează cu toate lanțurile, crucile și brățările lui, de șaptezeci de ori pe zi, își face selfiuri peste selfiuri și le urcă de urgență pe Facebook, să crape proștii de invidie. Dantura cariată, jegul și părul slinos (dar aranjat cu gel și spumă care costă o căciulă de bani) nu contează. „Ce p**a mea”, urlă cocalarul, „Am și bani/ Am și valoare/ Moare cine nu le are”.

5. Ce mușchiul lui!

Mușchii sunt foarte importanți pentru cocalari, care pierd ore în șir antrenându-se. Desigur, fiecare după posibilităti, unii în boxe special amenajate pentru asta, iar alții la o sală de fițe. De obicei, trag de fiare în grup, pentru că fac întrecere din orice: care ridică mai multe greutăți, care are mai multe pătrățele, cine este mai admirat de pițipoancele în trecere. Nu ești cocalar, dacă n-ai trei-patru pițipoance care să te iubească necondiționat.
Cocalarii trebuie să arate rezultatul orelor de antrenament. Cum? Prin vestimentația foarte strâmtă și cu aerisire: tricouri și maiouri din plasă, asezonate cu două sau mai multe tatuaje de prost gust!”.

Această tabletă, publicată în „Foaia pentru comerț, politică și literatură”, la secțiunea „Educație și sănătate”, i-a adus psihiatrului nostru drag numai necazuri. La puțină vreme după publicare, într-o seară, târziu, când pe ulițele Miceului mai întâlneai doar câțiva câini vagabonzi, lui Miki, care ieșise la o plimbare romantică în nocturnă, i s-au tras un sac în cap și o mamă de bătaie soră cu moartea. Agresorii au rămas anonimi, psihiatrul s-a vindecat prin spitalizare, după care s-a lipsit de cocalari și n-a mai ieșit singur la plimbări romantice sub lumina de cleștar a lunii pline.
Categoric, Manea Carcalet, deși înțolit ca un cocalar (tricou negru cu poza unui înger pe el și cu un verset din Biblie inscripționat cu cristale Swarovski, blugi franjurați, lanț de-un metru la gât și brățară – din aur, firește), aparținea unei categorii mai elevate, de aceea și accepta Mamușca să-și publice operele complete la el, fie prin Concursul de creație „Pana maminiștilor”, fie prin Festivalul internațional de liturghii și tămâieri „Armonii celeste”, dar întotdeauna moca, adică, pe înțelesul tuturor, cu ce-i scăpa lui Carcalet după ce cheltuia, în scopuri oculte și personale, aproape toți banii alocați culturii prin decret regal. Mamușca Măgălie nu era o oarecine în regatul în care se întorsese cu drag, la bătrânețe, după ce o viață întreagă trăise furtunos și scrisese pe la curți imperiale de pe tot mapamondul. Cu greu recunoștea vreo figură și întotdeauna te întreba cum te cheamă, indiferent dacă era prima sau a mia oară când te întâlnea, indiferent dacă erai poet sau om de rând, critic literar sau simplu slujbaș la curtea regentului Mitea Kalașnicov. Regentul și Carcalet erau singurele persoane față de care fosta glorie imperială nu se sclifosea mimând o stare de amnezie valorică.
Cunoscând, prin urmare, ca toți scriitorii din Miceu, modul elegant în care cea mai importantă poetă din regat ignora pe toată lumea, iubindu-și, totuși, Cititorul, adică acea categorie abstractă, nebuloasă, anonimă, pentru care crezi că scrii și care crezi că te citește, am fost foarte mirată când Mamușca a încetat să mai fixeze chelia din creștetul lui Carcalet, rotundă ca o tonsură de călugăr, și s-a îndreptat spre Moni, care mă ținea de braț de parcă îi venea să leșine de la atâta cultură câtă se izbea de noi din toate părțile.
– Tinere, am auzit că scrii versuri. Te laudă oameni de litere stimabili și te publică reviste de prestigiu. N-am citit nimic din ce-ai scris, dar îți voi urmări cu interes cariera artistică. Să nu te aștepți la ajutor efectiv, fiindcă eu sunt interesată mai mult de genii și absolut deloc de talentele locale.
Acestea fiind zise, cu o demnitate princiară, Mamușca și-a ridicat dreapta cu inel pe fiecare deget până sub nasul lui Moni, numai că obsedatului de Macedonski nici prin gând nu-i trecea să pupe mâini și alte chestii, mai la îndemână fiindu-i strângerea fermă, democratică, a falangelor de doamne, domnișoare și foste poete imperiale. La așa gest deplasat, Mamușca s-a înverzit, l-a privit cu ură pe Moni (pe mine, slavă Domnului, nu m-a băgat în seamă) și i-a întors spatele.
– Te-ai ales cu un dușman de moarte, amice, am dat-o eu pe glumă.
– Baba asta mai bine ar învăța să tricoteze ciorapi și fulare pentru copiii străzii, că nepoți n-are, nici copii, e singură cuc, și mai bine și-ar vedea de kilogramele în plus, decât să scrie cu picioarele și să publice la Carcalet volum după volum de tâmpenii versificate.
Moni nu știe să vorbească în șoaptă (nu știa!), iar în jurul nostru era suficientă lume care să-l audă, astfel că vorbele acestea au făcut o frumoasă carieră, purtate din gură în gură și aducându-i destul de multe necazuri. Chiar acolo, la lansarea cărții cu „Aventura lecturii. Poezii pentru pisoi și copilași de soi” i-a fost boicotată prezența, n-a fost lăsat să ia cuvântul (se temeau că va rupe-n dinți volumul Mamușcăi) și, în general, l-au făcut să se simtă în plus. Nu l-a mai invitat nimeni după aceea la vreo manifestare organizată de curtea regală din Miceu și e greu de estimat câte zeci de dușmani pe metru pătrat și-a câștigat atunci, cu niște vorbe trântite la nervi.
Nu pot să-i spun detectivului regal toate acestea, așa că aleg o exprimare neutră și eficientă:
– Moni era un poet destul de cunoscut și poeții nu prea se iubesc între ei, deși un înțelept zicea că e loc sub soare pentru toată lumea. Nu știu dacă avea dușmani, dar știu precis că n-avea nici prieteni, nu-i dădea nimeni telefon, nu-l vizita nimeni, nici cont pe Facebook nu avea, plus că se face în curând anul de când n-a mai plecat din Mărunțești.
– Îl ajuta cineva în gospodărie?
– Nu cred, adică sunt sigură că Moni se ocupa singur de menaj și de alte treburi domestice, eu, personal, n-am fost niciodată acasă la el, mai venea el pe la noi, când culegeam plante medicinale, dar nu voia să intre în casă, că devenise misogin, adică nu-i mai plăceau oamenii.
– Vreți să ziceți „mizantrop”. Misoginului nu-i plac femeile.
– Păi, nici femeile nu-i plăceau, nici măcar eu, care n-am „propietatea termenilor”, cum îmi reproșa, dar aveți dreptate, devenise mizantrop și se izolase în casa lui, și câteodată în fața calculatorului unde mai conversa cu mine pe messenger când aveam timp liber la primărie, fiind Șeful plecat cu diverse probleme pe teren. Întrebați-l și pe domnul Ioan Caplat, care știe tot ce se întâmplă în comună și care nu minte niciodată, fiind un om harnic, talentat și smerit, cum a zis și părintele Cornel duminica trecută la predică.
Ioan Caplat a dat să deschidă gura, dar detectivul regal a apăsat pe reportofon la „off” și i-a făcut semn avocatului că e rândul lui să spună ce are de spus.
– Domnișoară Smaranda Sandu, în calitatea mea de reprezentant legal al numitului Simion Mărunțeanu, decedat, vă aduc la cunoștință că, potrivit testamentului legal întocmit de răposatul, sunteți moștenitor unic desemnat al tuturor bunurilor mobile și imobile ale susnumitului, precum și al drepturilor de autor pentru opera tipărită ori numai în manuscris.
M-au trecut toate apele și-am îngăimat:
– De ce să fiu eu moștenitoarea lui Moni?
– Asta rămâne de văzut, mi-a trântit-o detectivul, luându-și reportofonul și îndreptându-se spre ușă, urmat îndeaproape de ceilalți doi bărbați în costum negru și cravată.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share