Scriitori de azi – Ștefan Costache Andrei – Ora albastră (2)


realitate crudă

dragostea ta pășit-a atât de lin peste inima mea,
pisică impetuoasă cu ochi căprui,
mereu la pândă și mereu frumoasă.
mi-a zgâriat sângele cu oftatul ei.
se spune că în lume nu a fost nimeni
atât de rănit în vise.
îi aud strănutul și torsul, acum!
mă întreb cine ar putea purta pe pleoape
povara unei întrebări din veacul de acum
despre plecările cumplite din dragoste și ploi!

Spaimă

Cu ochii-nlăcrimați de atâta vaier
pe buza stropului de must incandescent
propus măiestrei noastre existențe, decenii promisă
boabelor de pe ciorchinele înfrigurat de rouă
care și-a arătat în taină seva sa sângelui tău
bolnav de întuneric și alte rătăciri rupestre.
Am coborât puțin din tine să gust parfumul
de muscat și am urcat la loc în mine să storc
din amintire toamna și puful de gutui
să îl presar pe cale sub spuza răsăritului
cu chip de minotaur sau de cuvânt hain.

caznă

am cotrobăit prin oftatul tău
și am găsit oameni mulți.
unii nu aveau ochi, unii nu auzeau
răsăritul cum se dilua în spuma mării.
alții nu aveau suflet. nici măcar un colț!
alții aveau inima în formă de plânset.
niciunul nu avea la piept o existență,
o păpădie, un greier care să poată
sparge noaptea in cioburi și să închine
un toast în sănătatea ta!

întrebare

Doamne, dacă te-ai face o gărgăriță,
sau dacă ai fi un fir de păpădie,
sau un cântec de dor și de jale,
nu-i așa că ne-ai ierta, așa cum ne-ai iertat
când ți-ai întins iubirea pe cruce,
fără să ne întrebi dacă ne place apusul
sau florile când se deschid în lumină,
primăvara?
iubirea Ta miroase a fân, a Tine
și a câmpie!

basm

mă culcasem în dragostea ta.
îți eram atât de drag!
nici nu mai aveam loc la gazetă.
m-au ucis virtual, suspectându-mă
că te port, cu încăpățânare, în mine.
literele clipeau cu mirare
ca niște stele născute pe gene
din scrâșnetul bocancului târât
prin zăpada înghețată.
acolo, bătea cu dangăt de întrebare,
ca un clopot răgușit, inima ta!

reproș

m-ai uitat, inutil, pe o bancă!
păstram, atât de cuminte,
ochii tăi căprui, într-un gând
albastru cu tentă de munte înalt.
curajul de a spune că este târziu
mi-a ofilit toate lacrimile.
oamenii și-au făcut oameni
din ele și au îndrăznit să ierte.
de aici, s-a născut un mare suspin
și ciuturile sunt pline de stele moarte
și de cântece gri.

regret

ah, iubire, sărutul tău trist
îmi cade triumfal pe suflet!
greierii au alcătuit o antologie
a suferințelor noastre.
cuminte, dar tare răzvrătit,
Charon își spală luntrea de lacrimi.
cumplită este patima de a te striga!
doar noaptea se furișează, tiptil,
ca o pisică buimacă de atâta vis,
lângă Hades, să îi facă poftă de noi!

dacă?

dacă poezia se naște, mai mereu, din lacrimi,
de ce uităm de noi înșine
pe un cântec, fără să ne pese că luna
moțăie dar nu se lasă trădată
de luminile orașului?

regret

ah, am rupt o ramură din gândul tău!
îți rătăcisem chipul într-un cuvânt atât de măiastru
că nu mai știam să-mi dezleg baierele inimii!

da…

aievea toamna a roit din palme;
din cântec nevăzutele gutui s-au scuturat de iarnă,
de dorul geamului străpuns în patru
de lemn vopsit în verde,
în mângâierea vreascurilor care trosneau a iarnă
tu, patimă despletită în cuvinte
din rouă și din lună te-am rostit!
argintul stelelor nemăritate
se așterne gândurilor tale chezășie
luntrei oarbe din născare;
lumina este o pedeapsă atât de vie
pentru năstrușnicii care au pierit
de setea ei și de stăpânul care
îl presară, sare în bucate,
în fiecare lacrimă căzută,
uliu sub formă de plăcinte coapte
la humă, sub un nuc.

De ce?

Toată setea mea te-a tras spre tine
ca o pasăre zăludă
care nu a mai avut curaj
să te îmbrățișeze
în linia adevărului desuet.
Numai sărutul tău s-a desfăcut evantai
în fâlfâirea mea de suflet
când credeam că dragostea
întinde aripi de liliac
peste lacrima ta.

tu, noapte!

noapte, fată răzgâiată!
nu te-am întâlnit în nici un dicționar enciclopedic al venirii în noi!
se spune că ai obiceiul de a fugi
ca o nălucă în plasele pescarilor!
în setcile lor cu iz de scrumbie
nu dau de solzii tăi negri cu miros
inevitabil de coacăze coapte.
cine spunea că ești o fată frumoasă
pe care poeziile se aștern
ca o pasăre moartă?

insomnie

când noaptea vrea să ia în tolbă puțin din tine,
merinde de drum își croiește un cer albastru mai închis decât cel din poiană.
mă gândesc: dacă râsul ar fi jumătate din inima ta,
sângele pe care îl ascult zilnic, are voie să te
îmbrace în haină de zeiță mofturoasă și în umbră de tei?
ieftină este și cronica pe care nesperat de bine
a scris-o domnul cu grija poeziei de ou de cristal.

întrebare

mai ții minte când îți desenam în palme destinul?
era albastru și nu avea frică de eclipsa de lună.
pisică tigrată te prefăceai că adulmeci
umbra mea pierdută-n ciulini.
s-au scris atâtea poezii cu formă de cer
că sunt atât de somnoros pentru simpla uitare
a numărului de stradă pe care încerc
să ți-l trec în registrul de cadastru
la rubrica realitate păgână.
mâine, poetul mă va trage de mustăți
că am păcălit cenzura!

Amintire de la țară

mă deșirasem, mă înșiram ca un ghem
în odaia bunicii,
și criticul îmi spunea că este vară.
eu nu îl auzeam și te întrebam
unde te-ai așezat cuminte ca o pisică,
dând ușor cu lăbuțele
peste cana cu lapte bătut, peste cântec.
atâta ură nu ar mai picura,
nu ar mai lega la suflet, de gât,
ca o fundă desuetă,
sărutul tău,
sărutul tău,
sărutul tău…

spaimă

mereu tresar cu gândul că
nu te-ai născut și nu am apucat,
măcar o zi, să te iubesc,
și nu m-am bucurat că voi începe,
lângă tine, o existență mare, mare
de tot.

întrebare simplă

dacă un hoț de vise cuminte,
s-ar strecura în amintirea ta,
nu-i așa că ai lua un trandafir în brațe,
și i-ai povesti că lumina îngână întunericul,
că ploaia spală păcatele
și râsul ne vindecă de noi înșine?

noroc

noroc mai mare de a fi fost tu,
dragoste albastră,
în emisfera dreaptă a unui cireș absurd,
nici Pământul, în zborul lui ceresc,
n-a cutezat să fie.
s-a tot zvonit în cer că îngerii
s-au rătăcit prin grâne.
când mușc din pâine, simt cum tresare
pe buze un fâlfâit de aripă.

Amintire

din tei, curge cu nesaț floare de lună.
în lanul de grâu, am adunat
gânduri moarte de foame.
fluturii au arătat înaintea divanului
motive de orz și secară.
seara mirosea a iubire din aceea
adolescentină și plină de coșuri pe față.
îmi amintesc că te iubeam atât de mult…
îmi amintesc țipătul roții de la fântâna
lui Moș Costache, unde eram convins
că ielele sunt atât de fricoase
și vor lăsa să ticăie în mine
inima ta căpruie.

gând

mi-au trebuit 45 de ani
să mă conving că dimineața
și cuvântul
sunt cele mai frumoase lucruri
care se pot întâmpla în viața
oricărei ființe umane.

viața

viața! un abur prelins printre degete.
se face de ziuă și nu este teamă mai
mare decât aceea de scrâșnetul tramvaielor.
ca un crin de modă veche,
luminile orașului pâlpâie în amintire.
de ce ne este dor?
împărații romani stau la coadă și râd
dacă pui vreo întrebare incomodă
staff-ului responsabil cu alegerile de
anotimp.
merele au aceeași culoare ca în visele
în care bunica mi le așază pe inimă,
cu teamă, să nu cumva, de emoție
să cadă vreunul în sânge!

reproș

nu am mai fost acasă pe la
bunici;
au plecat la vecernie să ia litie
pentru sufletul satului.
au rămas înrămați în odaie,
aidoma unor prizonieri ai unui gulag
din care nu s-au mai putut întoarce
niciodată.
luntrea a rămas la locul ei, cuminte,
așteptându-l pe bietul Charon plecat
să își cumpere țigări și o țuică
de la magazinul sătesc.
a fost cea mai bună idee să
îmi amintesc, fără vină,
că bunicii mei au lăsat lavița curată
să îmi aștern sufletul pe ea
până la sfârșitul lumii…

emoție

am auzit cum se desfac florile
primăvara, târziu!
de spaimă,
m-am desprins de inima ta
ca o pasăre moartă.

poveste

trei buburuze erau în pericol
să rateze primăvara.
au fost salvate de o poezie scrisă
pe un caiet de teme.
inimile lor au început să bată curajos
după ce drumul lor a liniat, cuminte,
copilăria fetiței mele fricoase!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share