Scriitori de azi – Ștefan Costache Andrei – Ora albastră (1)


te iubesc

ireal,
așa cum iubesc o mansardă
cu vedere spre suflet.
ce poți vedea:
frica de a nu te mai vedea
niciodată!

curiozitate

dacă scrii poezii, ai cerut voie
voievodului muștelor să bată din aripi la citirea prozodică dumnezeiască a uniunii?
te-ai gândit o clipă că îți este frică
să nu o trimiți pe mail, poezie ciudată
cu binecuvântarea medicului de familie?

autodenunț

frica de cuvinte ne împinge
în încrâncenarea de a da sentințe
muștelor care au nevoie de evaluare
psihiatrică.

bonsaiul

a trimis niște rădăcini adânci
între inima ta și inima mea
și a propus să nu mai cred
că din două inimi se poate naște
o inimă însetată de cuvinte
care nu au existat niciodată!

ce mai poate lua prizonier lacrima

soarele cade ca un ghem
rostogolit de pisici după dealuri.
broaștele verzi mă speriau
pe prund, bocitoarele verii.
păianjenul cu cruce îmi prinde
visele în mătase de preț.

zvon

mi-a spus cineva că te joci
mereu cu noaptea.
o strângi ghem la piept
și aștepți dimineața.
o deșiri pe podea.
o rostogolești cu teamă
să nu cumva să o zgârie…
tu ești, pisică tărcată!
tigru blând, felină cuminte,
nedumerirea zilei care tocmai
a rămas cu amintirea ta
în brațe, cu un ghem de-ntuneric!

lacrimă, tu, binecuvântare

lacrimă, astru neîmblânzit
al fascinației mele pentru toamnă!
ești ploaie, ești demon? ești întrebare?
mi-e frică, atât de frică să nu adorm
în împărăția ta cea limpede ca o lună
fără lac, ca o clipire stearpă de ochi!
la colț de gânduri, te așteaptă o pisică.
te va da de-a dura în jurul inimii mele
care se va întinde leneșă, în jurul tău,
deși miroase a vatră, a frunze, a liniște,
iar pe domeniul tău prețios va fi secetă mare.
lacrimă, știu că doar tu iubești poezia asta,
doar tu mai poți să îmi saturi ochii
de noapte, de întrebare, de noapte!

aici

un strop de vis ți-a astâmpărat
setea de noapte.
previzibil, curgea leneș sub aripa
unei frunze de joi.
aici se unesc, într-o cavalcadă
mizantropă, cu aere de strugure copt,
mila de noapte, noaptea de milă,
ziua de noapte, noaptea de zi,
duce-se plecate, hai-hui, în poveste.
aici se face atât de târziu,
că uit unde am făcut pace cu mine.
să fi fost atât de târziu pentru lună,
aici, cu dragoste, ce fel de lună,
doar aici, cu milă de noapte,
cu milă de dragoste, cu milă de…
cavalcadă de dragoste, aici, aici…?

durere

dacă ai fi mai neastâmpărată
decât ai reușit să fii anul acesta,
mi-aș pune ochelarii pe frunte,
și m-aș face toamnă sau
orice ar spune vara despre tine,
bârfă, paiul din ochiul tău galben!

ciocolata!

vicleană plăcere a copilăriei,
crește cu răutate în catagrafiile medicilor.
ți-ai da sufletul pentru gustul
care te-a făcut mare, atât de mare,
încât îți înfășori elegant, la gâtul tău umil
ca un fular mincinos,
toate fricile de la Facerea lumii până azi!

mirare

m-am mirat tare mult, după ce
dimineața te-a scăpat în brațele mele
ca pe o pisică-iubire infinită de tors,
amintire de ceai și mic dejun frugal,
oameni pe care îi îmbrățișai cu dor
pisică-rea uitată în gândul meu,
atât de singură, atât de tigrată,
atât de cuminte, ca nu mai vreau
să îți dau drumul din vise!

dacă

dacă mor, două litere mai încolo
decât impune topica frazei,
înseamnă că am pierdut șirul ideilor?
năstrușnică joacă de-a poezia!
cineva mi-a spus că aici găsești zmei,
luntrea lui Charon cu vopseaua cojită,
binecuvântarea casei și litere afurisite.
totuși, dacă mor, două potcoave de cal,
mai departe decât ai crede că plec,
dacă Zeus mi-ar cere certificat de iubire,
crezi că aș mai avea curaj să…
să… dispar mascat de jocul de Scrabble?

poezia

simt ca îmi dă târcoale poezia.
aprigă chemare.
nu mai am destule cuvinte
să o îmbrac în coperți și să îi dau nume.
tigroaică mă sufocă iubirea ei și mă tem,
de douăzeci și doi de ani și mai bine,
să nu îmi vadă sângele pulsând la gât.
ar țâșni toate poemele rămase
pentru vânzătorii de cai verzi pe pereți.
sigur vor aprecia, din inerție, orice semn
scrijelit pe sufletul ei cu miros de mucava.
poezia îmi dă și acum târcoale ca o moarte
din aceea de salon, diafană,
cu chip de pisică persană.

pedeapsă

inima mea își alege sângele cel mai bun,
de la naștere până la prima ninsoare.
adaugă, cu fiecare zbatere, sânge nebun de roșu.
incognito, dă la o parte vălul și zidește pedeapsă
albul roșului, roșul albului, într-un joc infinit
de-a viața și moartea, de-a ziua și noaptea.
inima asta și-a înfipt trilul în liniștea nopții,
zidind, crenelat, pedeapsă imprecisă:
roșul albului, albul roșului, abia zărit la tâmple,
sărutul tău, sângele tău-fantomă roșie
iederă neîmblânzită, cărămizie-n frunze,
lumină presărată ca sarea în bucate.

rugăminte

noapte, ia-ți întunericul, pleacă de aici
cât mai departe, pleacă și lasă-mă,
să mă bucur cât mai haotic de galbenul
care îmi tulbură liniștea, liniștea toamnei
și gutuia uitată pe pervaz!
leagă-l năframă la gât și nu mai veni niciodată!

poem de început de octombrie

aseară am auzit o bătaie prelungă
în ușa de la intrare. am crezut că
era întunericul care insista
cu bătăi în ușă în ritmul inimii.
am deschis! nu era el.
era sora lui mai mare:
cea mai invidioasă ființă
de pe Pământ: singurătatea!
mi-a fluturat la ochi
vălul ei rece ca o literă moartă.
i-am zâmbit, am poftit-o
în cărțile ei scorojite de vreme,
și am înțeles că ea drăgăstos lasă,
încet, încet, câte un loc gol la masă.
a plecat cu bucuria revenirii în suflet.
de atunci, inima mea tresare
când cucuvaia de peste drum
numără bătăile ei grăbite
și face șmecherește cu ochiul
spectatorilor care se bucură infinit!

unde fugim de acasă

când copilul tău prinde rădăcini
pentru a deveni un copac mai viguros
decât secularii salcâmi din care își trage seva,
te gândești că va veni o toamnă
foarte lungă, atât de lungă încât
doar Bunul Dumnezeu va ști când se va sfârși,
dacă se va sfârși…

Ceartă

pisică rea, și îndrăgostită veșnic,
m-am ghemuit lângă tine,
o veșnicie.
ți-am tors toate toamnele gri
și ți-am tulburat visele cu ocru.
Ai desenat peste toate visele mele,
litere și castane pe care vream
sa le păstrez mărturie
în nu știu ce veac separat de această bucurie marin lucios.
torceai și camera mirosea a gutuie!
nu ne era teamă nici de ploaie, nici de brumă,
nu ne era frig, chiar dacă cerul mirosea a gheață,
nu ne gândeam că toamna ne va aminti
cât de mult ne-am iubit cu binecuvântarea ei,
cu grijă ei despre oameni și păsări!

rugăminte de septembrie

toamnă, arde-mi sufletul presărat
peste grămada de frunze putrede de ploaie!
arde-l pe rug ca pe o pasăre moartă
căzută într-un blestem!
lasă lumina să îți curgă printre
degete, murdară de roșu și ocru!
doar țipătul de cocori se mai înalță ca un zmeu fără patrie.
strigă-mă după numele spaimei,
strigă-mă după mirosul de fructe!
pământul miroase a cântec; ce cântec
mai poate mișca inimile scrise abulic
în ființa ta, în dragostea ta, în dragostea ta…

meditație

mai albastre ca marea,
sunt gândurile mele fără rimă.
cuibărește-te lângă mine
și acoperă-mă, deapănă-mă sau
fă-mă mic de tot, atât de mic
să pot intra, tiptil, în visele tale,
cu traista nopții la piept
să mă bucur de liniște,
să mă agăț de întuneric,
să caut în patria iubirii noastre
un ogor cu flori de piatră,
piatră prețioasă blândeții tale.
șuieră prin spaime stafiile frunzelor
care ne mângâiau cerul.
cine îmi face inima
să spargă baierele luminii?
tu, ploaia sau piticii aceia triști?

ora albastră

ora albastră îmbracă amurgul
într-o rochie colorată ca minutele ei!
turnul cenușiu în care urcam pentru
a sări pe cadranul roman,
antică jucărie a unei iubiri prizoniere
unui exercițiu de capă și spadă.
pisicile exersează pe un pervaz,
speranța zilei de mâine.
am înnebunit de dorul tău, poezie!
și, aștept să te strâng la piept,
după ce ei vor spune
că nu mai am voie să te întâlnesc!

requiem

noaptea, eșarfă neagră
la gâtul zilei care a trecut.
doliu nebun, greierii cântă
a poezie.
pe dealuri miroase a dor.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share