Scriitori de azi – Nina Beldie – Caligrafii stelare (2)


Gândul de tine

Din necuvântu-ți
înălțat-ai zid,
ca nici măcar cu gând să nu te-ating.
Din cea uitare ce te-a dus departe
Zid plin de spini, de tine mă desparte…
Din mângâierea-ți cea nerostuită,
De pasul ce te-a dus, strivită,
ai alungat și zorii meniți de prima rază,
ca visul să nu vină
și mintea-mi blestemată
să tot rămână trează…
…Și obosită, inima-mi se-ntreabă,
de-oi mai găsi drum înspre tine vreodată…
Și-atunci, din necuvântu-ți, din a ta uitare,
Tot născocesc minciună,
Să-i fie alinare…

Și se făcea…

Se făcea că era iar primăvară,
Nebună, năvalnică…
M-a prins pe nepregătite,
Mai aveam ceva Dor de albul zăpezilor,
Dar, nu și nu!
Ea a venit, cotropitoare
De meleag de suflet!
Și se făcea că purtam iarăși
rochița aceea cu negru și alb,
cu mii de puncte jucăușe
cu guler croșetat de bunica,
tocmai pentru a alunga
incertitudinea placidă a negrului-alb…
Și se făcea că au înflorit sălbatic caișii,
zarzării, corcodușii…
O, da! Mai ales corcodușii zănaticii,
și mă strigau pe nume…
Mi-l știau de la Ursitoarea
Cea Bună-Bătrână,
Menitoarea bucuriilor mele,
Sub semnul florilor lor albe…
Și se făcea că alergam, alergam,
Sub cerul de albastru zdrențuit
De câte o pufoșenie albă, albă,
Adunată din lacrimile mele,
Venite de nu-știu-unde, de nu-știu-când…
Și se făcea că mai adun
Din poveste de Trestiană,
Brândușe multe, multe,
Ca mulți să fie ghemii aurii, piuitori,
Ce vor năpădi ograda…
Și se făcea că Bunica mă strigă…
Că, hai, hai fată, e gata mâncarea!…
Și se făcea că mănânc, înghițind cu noduri,
rostuite de lacrimi, nebune,
venite
de nu-știu-unde, de nu-știu-ce…
Și se mai făcea că adorm
Ducând cu mine în somn
zbuciumat de atâta hoinăreală,
urmele lacrimilor…
Bunica mă mângâie și șoptește
Că și mâine e o zi…
Și se face că azi, în zori încă nedeslușiți,
urma lacrimilor e încă pe obrajii mei,
acolo, lângă urme de alte atâtea trăiri…
Și se face că azi este un alt
Mai e și mâine o zi,
Venit de nu-știu-unde, de nu-știu-cum…
Și Bunica murmură că trebuie
Să îmi amintesc să știu-de-ce…

Timpul meu

Eu nu-mi măsor existența
Cu clepsidra cea cu nisip…
Cea care ar trebui să-mi vorbească
De un Timp…
Clepsidra mea are clipe de ieri și de azi…
Azi-ul ce îmi mai dă mie
Răgaz…
Iar Mâinele meu
mi-l măsoară un dor
agățat de un capăt de zi…
De visuri…
De-un nor…
De Ieri, de azi, poate de Mâine…
În minte, tăcere, tăcere rămâne…
Clepsidra, care măsoară Timpu-mi zălud,
Din ceea ce am fost, din câte mai sunt,
Nu are boabe mărunte, mărunte de nisip…
Ea adună clipă de clipă din
Cât-am trăit…
Și, ca un desăvârșit grădinar,
Le sporește-ntr-un Mâine…

Relativ.
Indecis.
… Iar și iar…

Zădărnicie

Nici piatra aruncată
din praștia nătângă
și nici zăbrele de colivie
n-au putut s-atingă
aripa mea
și zborul să mi-l curme,
chiar de pe straiul meu de suflet
lăsat-au urme…
nici valul, cel care nu iartă
pasul lăsat dovadă
vreodată,
nu a putut să ducă în adânc
umbra-mi cea reflectată
pe nisip…
de-aceea Marea murmură mereu
la răsărit și-apus,
tot Dorul meu…
nici noaptea,
cât de-ntunecată
s-ar fi vrut
să îmi apună visuri,
n-a putut…
și-n bezna nopții,
chiar de nori umbrit,
Aries e tot acolo,
Unde îi e menit…
și încă zbor,
am umbră pe nisip
și-o constelație…
și mai visez, trăind!

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share