Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – 70 o biodiversitate în gri (2)


II. amiezile

mă bazez pe faptul
că porțile în fața cărora
o să mă aflu
nu dau în haos
și că, la deschidere
lumina ce-mi va lovi privirea
nu întru orbire, ci întru
reîntâlnire clară cu mine însumi
este

prin apropiere

prietenul ioanid, cel de ieri
conversează cu nicolai t, cel de azi

prin apropiere, atent la întrevedere
este nicolai tăicuțu

în această atmosferă destinsă
poemul deschide poarta
și salută cu o reverență
nici largă/ nici redusă
ci adecvată momentului

și se așterne
pe-un capăt de câmpie română
precum pe o
prețioasă hârtie de scris

nimic nou

nu sunt decât
dâra vag luminată
de soarele tău în amurg

tu, din contră, îmi spui
că încă sunt dimineața de mâine

de fapt nici nu are importanță
a câta oară mă las înșelat

strigăt fără sens

mă simt un arbore neîngrijit

cu ramurile îmbârligate
într-o inutilitate labirintică.
sunt brațele mele înzorzonate
cu deșeuri menajere

las’ că va fi ecologizare
uite, a venit primăvara, mi se strigă
ca și când eu
nu aș fi fost acolo
numai că strigătul venea
prea de departe

seară

m-a chemat la sfat, din obișnuință, câmpia
sub bolta de viță de vie hibridă –
zaibăr, rouruscă și terasă

între vorbele rare și gesturile scurte
dar blânde
spuse la ceasul de taină al serii de vară

am băut din vinul de buturugă
pe care-l știam
din cei șapte ani de-acasă
ne-am înțeles și ne-am simțit bine

numai buni pentru o scurtă noapte albă

firesc

într-o stare de
mulțumesc lui Dumnezeu

cu o impresie déjà vu:
treceam gârla-n picioarele goale

de pe malul cu flori
făceam trecerea
pe malul cu lumânări –

trupul îmi rămânea
pe malul cu flori
sufletul îmi ajungea
pe malul cu lumânări

și nu mă întrebam: de ce?
și nici altcineva
nu mă trăgea la răspundere

miopie

drumul din satul meu
oricât s-au străduit edilii comunei
să-l facă/ niciodată nu a fost drept
și asta pentru că mai toți
au fost cusurgii –

unii erau cu vederi de stânga
alții cu vederi de dreapta

și astfel de-a lungul timpului
a fost împins
când mai la stânga/ când mai la dreapta
încât să nu fie posibil
să-l vezi de la un capăt la altul
și să arate precum pișatul boului
în praful drumului sub vară
aceasta o descriere neaoșă fiind

leagăn

mă leagănă câmpia între orizonturi
ca într-o albie de plop mă leagănă –

somnul mi-e somn/
somnul nu mi-e somn:
în funcție de denivelările locului
unde este așezată albia…

mă țin cu mâna de marginea albiei
din leagăn să nu cad:
dintr-o parte în alta
dintr-o pârloagă în alta
din câmp semănat/ în câmp nearat

și nu bag de seamă că, pe verticală, oricum
mă adâncește/ pe valurile acviferului freatic
din fântână/ mă adâncește și mă ridică
până în pânzele albe ale zilei/
până în pânzele albe ale nopții
după cum somnul mi-e somn
sau somnul nu mi-e somn

nespecific
și-atât

știind c-o să pleci, ai plantat
în apropierea casei părintești din câmpie
un arbore. nu un salcâm/ nu un plop
ci un arbore nespecific zonei
răsărit dintr-o sămânță adusă de vânt
în colțul privirii tale răzlețe

un timp/ doar un timp
casa părintească l-a ferit de arșița verii
l-a ferit de viscolul necruțător al iernii

astăzi, a venit ceasul când arborele nu-ți
poate feri casa părintească de arșița verii
astăzi, tot un astăzi, n-o poate feri
de viscolul necruțător al iernii

și, conform ordinii firești a lucrurilor
ești chemat să dai socoteală de
ce-o să se aleagă din casa părintească
încotro o va apuca arborele tău
cel nespecific/ ca și plecarea ta, de altfel

melancolie

nostalgicul meu sat
s-a retras sub o
melancolică salcie pletoasă:

curgător ca o apă
pieziș curgător
își picură umbrele la streașină

și zic: lasă-l, Doamne
să picure/ să curgă
prin sufletul meu

precum și eu umbră curg
pe drumurile sale!

escapada

acela sunt eu, îi spun lui nicolai t
cel care, într-un moment al zilei
nu te-a mai vrut
și te-a lăsat la marginea urbei
și m-am avântat în vâltoarea
de mașini și de oameni/
de animale de companie și de
bănci ocupate în parc

(fără ierburi și fără copaci
nespecific parcul
ci doar cu stâlpi cu lampioane
alei și bănci vopsite în verde, cândva)

cel care singur s-a vrut
în mijlocul mulțimii, singur/ distinct
cel lovit, dar nu doborât
ca și când aș fi fost ocolit
ca și când aș fi fost lăsat de izbeliște
singur, singur eu sunt…

și fără sens –
îi spun toate acestea
și-l bat tovărășește pe umăr

mă întorc în satul meu

știu –
mă vei lăsa la marginea satului
satul pe care-l văd clar, satul real
și-mi spui că n-are sens să intru
nu mă va recunoaște nimeni
și nici eu nu voi recunoaște pe cineva
generația mea s-a dus la Domnul
sau, pur și simplu, a plecat
în cele patru zări

fațadele caselor le-au șters imaginea/
din nepăsare s-au șters imaginile de pe zid

s-a pierdut urma mea
din praful/ din noroiul uliței ajuns sub asfalt

grădina mea a fost vândută
timpul a vândut-o întru refolosire…

nicolai t mă mângâie părintește pe cap
mă compătimește din priviri
și intrăm în satul închipuit
ridicat între fântâni/ adumbrit de salcâmi
care a fost cândva cu adevărat al meu

concomitență

funia de mătase a zilei deprinsă e
s-o treacă poetul/ și ea să-l treacă
peste apa curgătoare a zilei

conform indicației limbii-orar
a ceasului fixat în perete
dimineața funia se ridică peste râu
astfel că, la prânz funia
cu 1800-i suprapusă peste râu

până sub seară funia coboară
și ia locul râului, care urcă
spre miezul nopții, când cu 1800-i suprapus
peste funie

în zori
circuitul se-nchide
sub grija poetului, care are știința
păstrării distanței acceptabile
dintre funie și râu

pe lângă el

la margine de câmp desprimăvărat
un cocean de porumb
golaș/ despuiat de frunze
lucios și cu vârful retezat de viscol
erect e încă

trece pe lângă el un câine hoinar
și-l udă la rădăcină
așa, din obișnuință

apoi
trece o adiere de vânt pe lângă el
ca un fel de râset

și în sens invers
trece pe lângă el o altă adiere de vânt
ca un fel de plânset

și asta numai pentru că
pe timpul diurn
umbra coceanului descrie un arc de cerc de 1800
aceeași umbră și ieri, și azi, probabil, și mâine
cu o tragere spre sine a dimensiunii
la amiază

gest

firav
umărul umbrei
susține eternitatea

și eu
cu o floare în mână
nehotărât sunt

însemne

– mă aflu fixat între doi timpi
:7.32 și 7.33: în fiecare zi
supus aparenței semnificative –

: prin dreptul porții
trece un zbor de pasăre
pus în evidență prin sunet și umbră
: trec doi oameni care se salută, ceea ce
dovedește că nu vin de la aceeași casă
: trece un copil care lovește o minge
se oprește în dreptul porții
ridică mingea/ o sărută
și-o voleibalează în curte
: în acest moment poarta se deschide
cu un scârțâit minor
și iese atletica fată

a doua zi, în același loc
cu mine fixat în aceeași poziție
se-ntâmplă aceleași lucruri
dar într-o ordine aleatorie
în urmă rămânând doar copilul
mingea lui și atletica fată

a treia zi și tot așa/ între 7.32 și 7.33
un timp egal cu el însuși

dar aparent precum pulsul inimii
cu-aceeași comprimare-dilatare
în ordinea aleatorie a desfășurării lucrurilor
enumerate mai sus

praf de sare

peste numele meu de grâu mășcat
primit încă de la primele treceri
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (aici, nicolai t fiind)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

peste numele meu de porumb copt
primit la următoarele treceri
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (același nicolai t)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

peste numele meu de toamnă mănoasă
primit la primele întoarceri acasă
peste râul meandrat al câmpiei
vine poetul (același, pomenit mai sus)
și presară un praf de sare
de pe malul râului râmnic adunat

mă bate ușor pe umăr poetul
și-mi spune: atenție, astăzi
la nord de casa ta, pe-acea vale arhaică

va trece un râu
curat și lin va trece râul peste iarbă
n-o va ucide, n-o va împotmoli, ci
în mângâiere o va lăsa împodobită
cu rouă și sare, un praf fin de sare
spre-aducere-aminte

ești invitat la spectacol!
nu refuza oferta, rareori se-ntâmplă asta!

până la sânge

sângerează norul
cum numai în zori și-n amurg
se întâmplă

de prea multă iubire
ziua-l sărută sadic
până la sânge

de prea multă iubire
ziua nu vrea să-l scape în noapte
și-l zgârie-n alunecare
până la sânge

geneza somnului

aici în câmpie
munții sunt vălătuci de cumulus
într-o orogeneză continuă
de abur frământat precum aluatul
pregătit pentru dospire

munții câmpiei, se spune,
nu pot fi escaladați
și totuși, poetul îi urcă
precum pe colinele serii
care iau forma umbrelor
de copaci, de păsări, de pești
contopite toate într-o formă umană
ce poposește pe brațul drept
întru somn

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share