Scriitori de azi – Cornelia Ionescu Ciurumelea – Pseudonim pentru lacrimă (3)


Necredincioasele-mi oase
sunt plăsmuiri imaginare…
suav cioplite…curat zămislite…
din lemnul trandafirului
jupuit de miros și petale…
Jefuite
de drogul plutirii…
chircite-n tăcerea-mi abruptă…
nebotezatele-mi oase…condamnate la moarte…
urcă eşafodul anotimpului galben
albite de lacrimi…
împovărate de umile eclipse…
îmbracate-n alba cămaşă peticită cu vise…

Vise…în veşnice naufragii prin sânge…
corăbii de frunze
în toamna-mi târzie…
se-agaţă de cuvintele-păsări…de aripa lor de hârtie…
se zugrăvesc pe trupi-mi
în veşnica lor migraţie spre ţărmuri de poezie…
Jertfite pe meridianele căutării…iubite…
visele mele te survolează cu infernală trufie…
cu vie durere carnală…
te fac padişah
peste un regat de cerneală…

Cerneala traversează genunea silabelor
cu zvâcniri infernale…
cu tălpi de dragoste ruşinate…
cu sclipiri răpitoare…
suplă…în corsete de fluturi
cu foşniri de mătăsuri orientale.
Cuvintele…parcă scăpate dintr-un hidos naufragiu…
se caţără pe braţe…pe sânii albi de candori…
pe buzele reci…gheţari plutitori.
Iubite…abia mai pot respira în acest albastru carnagiu…
cu sânge murdar…cu orbite golite…
cu glezne devorate de lacrimi…cu toată fiinţa strigând…
cu trup nevindecat…poem fumegând…

Cu trup fumegând…
cu glezne în lacrimi…cu răni proaspete…
rătăcesc prin toropita-mi melancolie…
Sap cu braţe obtuze…în formă de aripi…
căutându-ţi roua virgină în arida-mi câmpie…
botezându-mă în iluzorii fântâni de hârtie…
În pumnii…prea lacomi…
îmi oblojesc cuvintele înjunghiate…
le ascund…
le hrănesc din oasele mele…de generaţii…
dansatoare prin întuneric de plumb…
Din a zborului netrăire…din robia nesângelui…
să evadez…
cu lacrima…pseudonim…eu semnez…

Cu lacrima…pseudonim…
Semnez ale singurătăţii scrisori…
unde cuvintele
te ating înaintea mea…
te devorează…lăcuste…
te vând
în iarmaroc de plânsuri decapitate…
Eu…întreagă şi de nimeni visată…
mă scriu pe hârtia cu nervură de lut…
Jur să mă vând buzelor tale…
ca în prima zi de iubire…
pe un sărut…

Pe un sărut îţi dăruiesc…iubite…
molecula-mi bolnavă…
trăită într-o deznădejde abstractă…
saturată de vis…sublimă otravă.
Trupul meu…pumn de isterice minerale…
rumeguşuri de stele…
pentru tine trăieşte
fiece clipă de păgână tăcere…
Argila mea arde…trăită în colivie…
lacrima este doar poezie.

Poezia este lacrima rotundă
ca pâinea
din ţărâna de trup frământată
în a cerului albastră covată…
Cineva trebuie s-o audă…
s-o rupă din cearcăn de lut…
s-o ţină în căuşul de palmă cu frică nevindecată…
s-o sărute…până să cadă…undeva…pe pământ…
să-i bandajeze cu zdrenţe de păsări zălude
rănile muribunde.
Lacrima mea…cu umbra-i căzută în transă…
sângerând în surdină
visează simetrii abisare.
De adâncu-i extaz…iubite…doar tu eşti de vină…

Tu eşti de vină…iubite…
pentru poemul ce moare fără rimă de sânge…
scris într-o naivă derivă…
cu pleoapa ruptă de doru-ţi…făcută aripă…
cu sân neaprins…cu ochiul netreaz…
îngroapată de vie în al frunzei carnagiu…
în al toamnei arpegiu…într-un galben extaz…

Într-un galben extaz…sângerând o frică turcoaz…
toamna-mi rânjeşte…coclită…din al cărnii pervaz…
botezându-mă în al ploii sălbatic talaz…
Iubite…eu te învăţ…nomadă prin răgetul sării…
dialectica îmbrăţişării
cu sângele în sarcofag de lapis-lazuli…
cu pleoapa în carapace de jad…
cu lacrimi găsite acum o mie de ani pe o monedă etruscă…
cu rimele…cioburi…crestându-mi poem în obraz…
implacabil… îngropată sub viscol de frunză…
din talpă până-n grumaz…

Din talpă până-n grumaz…
cu sângele neînflorit…
prizonieră
în casa-mi înzăpezită…
îmi privesc durere-n oglindă
şi mă lepăd…suav…de tine…iubite…
Între cuvintele
subtil ticluite
nu mai ai loc!
Îmi purific ochiul în acrobaţia unui alt joc…
Fără nici-o logică geometrie
rup tragica…plastica…trucata noastră fotografie…

În plastica noastră fotografie
furia dragostei ne consumă…
ne risipeşte cu sadică desfătare…
O retorică…o acustică cădere de frunză…
ne descifrează enigma sublimă…
eu…o ceramică străvezie
în care sunt distilate
o caustică spaimă de galben…
o nelecuită frică de mine…
tu…un labirintul din care ţâşneşte
cu acrobatic extaz…un putred solfegiu…
o spirituală metaforă…o grea profeţie…
o lacrimă înfometată şi vineţie…

Lacrima…înfometată şi vineţie…
fă-o…iubite…vicleană iscoadă…să-mi ştie…
să-mi asculte cuvintele…
să le găsească prin osificata-mi durere
dâra de roşu electric…de galben livid…
să le cunoască încă o dată angoasa…
smintirea…trufia…căderea în vid…
să fie nătânga lor carne…în care…toride…tăcerile se divid.
Eu…cu respiraţia umil de curată…
cu veghe sublimă…cu sânge sinucigaş…cu ochi invalid…
trăiesc dezgheţul malefic al căderii de frunză
din anotimpul eretic…
visez pe pielea-mi netedă şi jilavă…sărutu-ţi bezmetic…

Bezmetică pasăre…eu…
în mistică echilibristică…
în epileptic balans…
cu zbor bolnav plutesc în derivă…
fac piruete frivole
survolându-te-n taină…
cu pupilă imensă…iubite…
Cu cioburi de tine în sânge…
trăind o poetică frică…
port pe retina mistuită de o sete lividă…
lacrima ta…
tatuată în arcada-mi de sare…
solfegiu sinucigaş înfipt în timpane…

În timpane-mi vibrează
atingerea ta…acustică…
contorsionată de înţelesuri supreme…
imponderabilă…
fumegând ca o lavă
peste zăpezi demult dispărute…
În amurg
gura ta…peticită cu sloiuri…începe să cânte…
degete mute…sălbatic…trupul mi-l suie…
orbecăie în tăcere prin ale cărnii unghere…
Îmblânzite de poezie…smerite şi fără cheie…
sângele mi-l descuie…

Sângele mi-l descuie…iubite…
fă-ţi cheie
din lacrimi purificate…
crucificate pe obrazu-mi arid…de femeie…
Urcă-mi prin bezna uscată a trupului
cu miros de iluzie…de înger…de dimineaţă…
de cer…de vânt…de gutuie…
Nevindecările mele au o semantică snoabă…
Zvârcolindu-se incolor…
analfabet şi fierbinte…
îmi corodează spaţiul dintre cuvinte…

Cuvinte insomniace…
năluci nomade…ierburi mijind peste cruste de lavă…
îmi bântuie carnea precum o stafie…
predicându-mi logica punctelor cardinale…
migrând spre infinituri stelare…
survolându-mi epiderma lividă…
simulând o infernală durere…
predicându-mi o acrobatica deznădejde…
În mine…veche odaie cu porţelanuri şi oglinzi din cristale…
cuvintele…mute statui…cântă la o spartă vioară
şi plâng isteric…din inerţie…
cu lacrimi de furie…de leşie…
cu arcuş de tragică melancolie…

Cu tragică melancolie
lacrima se rescrie
în tiparniţa sângelui…
sadică…
sapă în mine labirinturi letale…
Eu…
cu pleoapă înspicată de geruri…
dospită în lumină târzie…
devin o
fluidă argilă…eroică…spirituală…
jinduiesc după a trupului tău
nobila clorofilă…

Nobila clorofilă a cuvintelor
o transform
în lacrimă sinucigaşă
clocotind prin îngheţul ascuţit al sângelui…
Iubite…pe umărul tău
plânsul arid capătă smalţuri stelare…
devine obsesie amăruie…drog…voluptate…
În surda…amara umbră a nopţii
atingerea ta e alchimie…
Eu…mută de atâta iubire…
rup cămăşa de sloiuri…
silaba cărnii în tine mi-o nărui…
învăţ să mă dărui…

Învăţ să mă dărui…
sunt o ţărână rănită…avidă de tine…
cu molecule…lacrimi de frică…
cu ochiul…lentilă verzuie de ploi…
cu pleoape întoarse
dintr-un carnagiu de nedesluşite culori…
Învăţ să mă dărui….cuvintele…opaiţe…le aprind…
le fac sfeșnice de argint
să-ţi scriu privindu-mă în prăfuite oglinzi de cristale
o infinită scrisoare…
În bezna eclipsei de poezie…mi-e teamă…mi-e frig
de parcă aş trăi sub ninsori…
Simt…în arhaicul meu sânge învaţă să moară
sălbaticul cântec de privighetori…

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share