Propoziții pretențioase – Amaraj


10 degete, niciunul capabil să se-ntreacă-n asemănare cu altul.
De tot râsul. Un șef de grupă cu ochelari, aducând suficient de mult cu un fost coleg de liceu, dar nici pe departe cu doza de suficiență ce-o afișa natural. Otto abia putea să-și stăpânească vorbele, iar la meserie, pe orice ar fi pus mâna se transforma în caz fie medical, fie în rebut. Pe chipul lui Rusu se citea libertatea frustă, un zâmbet cât jumătate din el și o bonomie inexistentă la ceilalți. La polul opus nemțesc, ardelean totuși, găseai în el toată îndemânarea, toată curiozitatea, tot interesul dezinteresat. Să-i fi propus: ,,Hai să alămim…” Luntre se făcea și găsea autogen, butelie…, în fine, inventa el ceva și rezolva problema. Curios este că, fără să-mi așez tatăl pe un loc secund – la câte am văzut că-i ies din mâini, era imposibil să nu se prindă de mine măcar un dram -, determinarea și zgândăriciul pentru orice i se datorează în primul rând colegului de armată. Și acelei lucrări ce a durat, e drept, destule luni, dar a scos din mine acea voință nebănuită pentru meserie. Un d’Artagnian veritabil, mustache cu vârfurile subțiate ludovical (unul chiar îi seamănă, al 13-lea), un spate perfect drept, numai vână – capa, spada și muscheta-i lipseau, dar aici se califica inclusiv Rusu, care, sigur ar fi știut să le poarte și să le mânuiască iscusit) -, nu mai înalt decât mine și foarte muncitor. Perechea lui – aveau (aveam) paturile alăturate și serveau ca baștanii locurile privilegiate de jos – se potrivea profilului trudalnic, harnic, însă se desperechea fizic, trapezul, înălțimea, stilul oral…. Pe același palier metric cu neamțul, înălțime, se clasau doar trei: unul mai deșirat și c-un grai moldovenesc ce nu se putea distanța de al lui Tabarcea de Florești, șaten, unul blond – subiectul unor întâmplări cu amanți de pomină – și cel din urmă cu părul abanos, din sfera claselor sociale cu niscai ridicare de la solul clasei muncitoare. La coadă Nițu, blegos, ciobănelul venit din altă lume și înc-un pui de licean puțin mai încălat, fără să fie nici măcar grăsuț, și el, grație divinului sau necuratului, personaj de-ncondeiat pe viitor.
Din lotul prim referințe și mai puține. Separați fiind de cele 12 ore de muncă, ne întâlneam rar și deloc plăcut. S-ar părea, din vagile reminiscențe, că fuseseră angajați în serviciile pe care restul acela de companie izolat de marea familie constănțeană se obligase să le împlinească în folosul nostru. Unii la porci, unii șoferi, moldoveanul comandant de grupă de la Coroana, responsabilul cu scrierea OZ-ului, cel ce se-ngrijea ca apa din sat să urce un kilometru până la noi, Negru, Balcâzul, Bețivul și….
Iacătă, aidoma lui Arcuș, un rătăcit al sorții nimerise la finalul perioadei posibile de încorporare, la 28 de ani să stea și să împartă timpul cu niște țâști-bâști ieșiți de pe băncile școlii. Poveste încâlcită și pildă pentru mintea înfierbântată la început, când cochetam cu ideea și chiar amaram volitiv la țărmul minelor oltenești. În urmă – urma de-atunci, 88-iană – cu cinci ani și câteva luni soldatul, întârziat oricum – familie cu un copil -, primise vestea că poate aduce țării un plus de bunăstare. Griji, nevoi, necaz… l-au determinat să se mute-n Valea Jiului, cu soție și puradel, și să ,,coșerească” prin galerii. Tot cinci ani. Civil deci. Cu condițiune: să onoreze contractul cincinal până în ultima zi. Fără incidente, absențe…. Altfel putea primi de la statul-amanet amenda supremă: înapoi la cătănie. Zis și făcut. Că se ambetă de-atâta huilă și antracit, că se scârbise…. Nu povestea absolut deloc, nu-i auzeai gura nici dacă pica pe el casa. Discret. Răbdător. Cât să dureze patru luni?

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share