Propoziții pretențioase – Aluniș


Amarei sorți îi porți sâmbetele. Duminicile….
Numeri încet, dar pierzi șirul. Acum e 7, acum e seară. Săptămâna liberă s-a derulat la umbra primului grajd ce avea să intre în refacere. Cu cărțile răsfoite, cu gărgăuni în cap, cu planuri de iubire în derulare, în plină vară, în plin aluviu. Am ,,amarat” cum spuneam, cu spatele la zid, pe-o bordură întâmplată, așteptând înainte de prânz prânzul. Citeam pe fețele celorlalți o neliniște ciudată, grupați câte doi, mai puțin Nițu, retras în capăt, Otto care avea mâncărici la tălpi și baleia între noi, chiar și limba-i încerca să articuleze românește câte ceva, însă nu-l băga mai nimeni în seamă (ne-ar fi tăiat niște amenzi, precum moldoveanul…, nu era totuși nici persoana potrivită, nici echipa cea mai supusă, muncea, dar din impuls propriu) și Rusu în permanentă iscodire a locurilor și lucrurilor. De la ,,amenți”, culeși de prin ciulini, culeși ca o fată mare, până la florile de câmp, de la clăile de baloturi stocate la intrare până la ultima ,,casă” a vacilor, de la atelierul mecanicilor…. N-avea astâmpăr. Un fel de știe tot și toate.
Șapte zile. A opta. ,,Rămâneți doi să pregătiți dormitorul bibanilor de la Coroana.” Cum Otto era construit din altceva (nu-i ieșea nimic din mâini) și eu păream tot un soi de intelectual, am fost tocmiți să asamblăm un dormitor întreg de suprapuneri. Două spătare, un șezut. Un sistem banal cu un fel de cleme, memoria… – să mă corecteze cine le mai are-n minte -, împingi, înfigi și gata. Fix la ultimul. Lesnea s-a transformat în chin. Chinului de multe minute îi oferi o soluție. Soluția….
Meseriași. În rare cazuri aveam asupra noastră un obiect de inventar, lopată, cazma sau târnăcop, de cele mai multe ori eram ,,înnobilați” cu de-mprumut. Ciocan, clește…. Lucruri sfinte.
,,Caută ceva să batem.” Ceva…. Mi-a căzut sub priviri o cărămidă. Mare. După o lungă și zadarnică detectare a unei pietre potrivite (abundă Dobrogea, numai detașamentul nostru nu purta intrinsec bolovăniș). ,,Îmi fac treaba dintr-o lovitură.” ,,Ține, Otto de capătul celălalt.” Stânga mea prinde deodată și spătarul, și cadrul pentru saltea, dreapta execută o lovitură de grație. Zvâcniri, dureri, înnegrire instantanee. Țintisem trei deodată. Degetul opozabil stâng. Îmi trece. Să se ,,coacă” nițeluș sângele și-i dau de leac. La piciorul drept deținusem un tarsian terminal identic, rănit sub presiunea unei greutăți în primăvara lui ’87, înaintea plecării la oaste. Se vindecase bine, operația de îndepărtare a unei părți din ea, cea desprinsă de suportul de carne, avusese succes. Fără complicații. Seara am escaladat Everestul etajului întâi al dormitului, am extras o lamă din pachetul personal și-am operat pacientul. Semăna oareșcum. Trei milimetri la bază și patru în lateral stânga. Un L cu laturi egale.
Dar nu-i unghie și deget identic. Nici moment prielnic și condiții de igienă. Abia ce scăpasem de flagelul bubelor purulente ce ,,alămea” conținutul oră de oră. Trecuseră. Nu în totalitate. Dar se cicatrizaseră.
Uitare așternută mult prea repede, peste altița fetei de poștaș, peste colegii de la Florești, peste…. Fiindcă o muncă nu se compara cu alta. Lopata cu penița, șurubelnița cu barosul și tolba de scrisori cu buzunarele depozit pentru mici provizii de hrană. Eram la a treia brutală ruptură, identică în efecte. Lăsasem în urmă chițibușurile scriiturii, responsabilitățile, activitățile, colegii și… toate manualele din care-mi reîmprospătam cunoștințele ultimilor ani de școală. Pierdute definitiv.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share