Propoziții pretențioase – Aloxan


Asta mai lipsea!
La o săptămână și jumătate de la descindere, cel mai negricios și mai ungur dintre colegii de grupă prezenta pe mâini, în special la încheieturi, o sumedenie de bube învârfoșate ochi de puroi. Îl observasem când se dusese la cisternă și-și suflecase cămașa ca să dea sumar pe palme hașdoio-ul îngermănat. Cum rar proceda. Să fie ce? Aspect de furunculi. Un motiv în plus să fugi din calea lui ca de dracu. Unde însă? Dormitorul comun, așternuturi schimbate rar, duș ioc, săpun și apă cu măsură. Ni l-au băgat în carantină. Degeaba. Ne-au năpădit buboaiele. Și le-am dus fără alifii, fără extract din aloele calmante, fără sfaturi din partea vreunui alopat, doar cu răbdare și speranță că nu-i chiar o boală mortală, că extensiile carbunculare au o arie finită, că pruritul își va înceta efectul și durerea (arsură aproape insuportabilă) nu va mai dura mult. Îngrijorări pertinente. Apăruseră punctele pe ambele picioare deasupra genunchilor, dintr-un simplu coș se transformau într-o zonă roșiatică aptă să prindă coajă, coaja se exfolia sub acțiunea mlaciurilor într-un ritm galopant, expansiunea infecției nu se mai încheia: ziua și milimetrii câștigați până la mărimea unei monede de cinci lei. Două săptămâni de virulență. Patru de vindecare totală. Ani mulți, după, necesari dispariției cicatricilor.
Curaj n-am avut, dar curiozitate să mă îndrept către gardul de sârmă ghimpată da. Cu frică și emoție m-am pornit dinspre șanțul ce urma să primească conducta de irigații către graniță. Cea fizică între România și omoloaga socialistă bulgară. De nu s-ar fi derulat poveștile spuse la masa de seară de cel mai fioros dintre leaturile mele, indescriptibil în urâțenie (creangăștianul balcâz se apropie cu șanse înjumătățite), cu alonja măsurabilă în multipli lui 3, aș fi renunțat la numărat pașii (analogi unui sfert de sută metrică) în moderato-ul temător și v-aș fi relatat relaxat…. Încă mă bântuie teama că puteam fi pedepsit pentru triada de necuviințe proprii permise atunci: doream să ating frontiera, să-i calc ilicit arătura…. În fapt puteam fi condamnat pentru terța: privirile mele evadaseră dincolo de socialismul românesc, furișându-se prin pădurea bulgară, alergând cât le ținea retinele.
Îmi sacrificasem cinci minute din pauză, finale. ,,Presto! Pas alergător, soldat!” Se comportau cu noi precum cu abia încorporații. Eram în grămada cu bibani, eram la fel. Impresie păstrată reciproc până în dimineața lui Iulie 5. Secretomania ascundea în toți vechii locatari o dată comună de prezentare la arme: 15 Septembrie 1987. Și-n șeful de grupă moldav un grad identic.
Să termin însă istoria fiului și fiicei poștașului. C-așa-s destinele unora. Nu le alocăm noi împreunarea, singure se întretaie și își caută o cale comună. Chitara blondului, curiozitatea, căldura, înserarea, fetele, dorul de toate de-acasă, gustul unei fărâme de libertate. Ajunsese să nu-mi mai pară atât de rău că plecasem din minima civilizației și nimerisem în minimul existențial, la din toate câte-un nimic. Linia mărită a orizontului (fiindcă oricât de sus reușisem să mă așez în ierarhia Floreștiului militar, profesional și pozițional, de la etajul echivalent cu patru-al blocurilor de locuințe, mai departe de dealuri și pâlcul de case din zona nord-vestică nu se putea scruta), orele goale până la somn, carnea de oaie de la cele șase prânzuri și de porc în ziua domnilor (!), mă scoseseră din fundătura speranțelor. Murdar, muncit, aruncat la marginea societății, bubos, furat de recompense. Dar viu.
Furat de știința existenței unei perechi de trese.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share