Propoziții pretențioase – Alămiu


Mai încercați, vă rog, să vă-ntrebați cât al vostru trece-n contul altuia.
Contul zilelor numărate. Nimic. Cât un obiect. Să-l denumim casetofon. Playstation -1.
Un ordin schimbase orânduiala zilelor toride, abia degustate. Moldoveanul nu-și mai încăpea în pielea de fruntaș peste 16 oameni de manevră. Găsise anterior soluția, mecanismul șefiei, condeiul contabil și mângâierea de sine. Dădea comenzi și stătea. Nițu moale, cârpă, eu micușor, prea scârbit de semeția poziției numărul unu. Plecasem din cloaca preamăririi unui șef de stat major și ajunsesem în mocirla unui biet fruntaș făcut la apelul bocancilor. La propriu. La descinderea noastră-n ,,cazarma” Independența se alăpta la sânul maistrului olog. Număra cămăși, chiloți… și ghete. Fugise cu sufletul la gură. A amarat la țărmul ,,blândului” spovedindu-se, cu rugă de tresă alămie pe umăr, făcând aluzie la grelele sarcini cei vor încurca existența și-i vor știrbi din autoritate. Amabil, maistrul își înzestră ,,amanta”, greu, cu danie de regulament și responsabilitate, timp în care tăria culmilor oral promise amețea soldatul fruntășit până la extaz. Se observă de la o poștă norul în care plutea. Plecase bosumflat, venise preocupat, mișcările pe aleile ,,garnizoanei” erau recte, pașii grăbiți către furier păreau de defilare, se ducea doar să-și înscrie prima victorie din cariera de ostaș. Se-nturnase lejer. Prima ieșire la rampă ca gradat îi fixase boneta sanchiu pe-o ureche, împlântase în adâncul buzunarului drept o mână felicitată, descheiase moșul de babă și-ntipări pe chip victoria. Mersul molcom. Alurii i se adăugă plictisul, suficiența. Pe care le alungă imediat ce se înfățișă trupei ce-și aștepta noua configurație. Nu patru grupe cu câte-un leat septembrist de căpetenie, ci două cu doi noi aleși.
Chiar fără acțiuni potrivnice, crâcniri ori alte nemulțumiri nemanifestate, stăteam junghi în bibilica moldoveanului. Anunțul mă luase pe nepregătite. Nu bun rămas fetei și fiului poștașului, nu timp să schimb două vorbe cu râmniceanul meu. Urcuș în camion, direcția sediu. Același preludiu înainte de somn, un duș rece, o repartizare rapidă unui dormitor. Vise….
Coșmar. Ora…. După miezul nopții. ,,Bibanii, deșteptarea!” Știam unde sunt de astă dată. Însă nu și de ce și cine mă trezește intempestiv. În fața ochilor balcâzul aluniu. În stânga un mustăcios ce nu se depărta imagistic de Rică, l’entul major de la Florești. Mustață, păr roșcat, aceeași înălțime, același drac în glas, însă în tonalitate mai baritonală. ,,Cântați tricolorul!” Și eu, și Nițu am avut un schimb de priviri nedumerite. ,,N-auzi, bibane! Cântă tricolorul!”, urlă Negru și Frankenstein se apropia amenințător cu un par în mână. ,,Trei culori…”
Noi devenisem casetofonul, din carne și oase, nu din fire și tranzistori ca-n ultima noapte de libertate, aparentă, gustată la măritișul cucoanei Angela cu doar o zi în urmă, asezonată cu rock, turcești și vin din belșugul limitat al producției cătunului Coroana, cât să ne amețim și să uităm unde ne-a aruncat de fapt viața. Că se-mbătase până aproape de inconștiență, că pur și simplu se ambeta în câmpia dobrogeană, ori din ambele motive, soldatul Negru își făcu mendrele după care, satisfăcut de ispravă – cântasem corect și cu trăire -, ne ordonă să adormim.
Înțelesesem aluzia. ,,Aveți grijă, bă, fir-ați ai naibii de bibani!” Pentru deja existenții eram noi-nouți, buni de rupt oasele. Fusese amenda cea mai mică pe care o putea încasa de la vigilentele leaturi. Am aflat nu departe de atunci că se poate și mai rău.

Distribuie:
Share

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share